Parfum de sfârşit de lume

Anul 2015 a fost unul plin de crize şi ar fi fost cumva de aşteptat ca următorul an să fie ceva mai relaxat. Dar, nici vorbă. De la Brexit şi atentate teroriste tot mai ingenioase şi mai îndepărtate de ceea ce eram obişnuiţi ca fiind tiparul unor astfel de acţiuni la puciuri eşuate urmate de epurări masive în stil stalinist şi până la o tot mai evidentă contraofensivă a unei clase politice de sorginte securisto-comunistă ce părea, în fine, să cedeze sub presiunea justiţiei, anul 2016, la capătul a puţin peste jumătate din durata sa, este departe de a fi un an liniştit. Războiul ideologic s-a întors în forţă, după ce părea că odată cu finalul războiului rece şi cu destrămarea URSS nu vor mai exista astfel de conflicte şi că toată omenirea, exceptând nişte relicve exotice gen Coreea de Nord şi Cuba, şi-a asumat cam acelaşi set de valori politice. De data aceasta însă, sursa războiului ideologic şi izvorul noului război rece, pentru că şi acesta a reînceput sub forma aşa-numitului "război hibrid", nu mai coincid ca în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Acum, principalul conflict ideologic este cel să zicem Nord-Sud, islamul radical versus restul lumii, în timp ce războiul rece a rămas o afacere Est-Vest.

Pe de o parte, o ideologie politică ce-şi revendică o acoperire sacră, religioasă, cunoscând mai multe variante mai mult sau mai puţin extremiste, dar toate ostile democraţiei liberale şi laicismului în general, şi o serie destul de derutantă de avataruri mai mult sau mai puţin ilegale, insurgente şi teroriste- Daesh, Al Qaeda, Frontul Al Nusra, Boko Haram, Hammas, Jihadul Islamic, Fraţii Musulmani, talibanii, Hezbollah etc.-, dar şi avataruri perfect legale şi legitime, guverne ale unor state precum Arabia Saudită, monarhiile din Golf, Iran, ba chiar pare-se şi încă seculara Turcie, aşa cum o transformă regimul "sultanului" Recep Tayyip Erdogan după eşuata lovitură de stat militară. În timp ce noul război rece, duplicându-l pe cel încheiat în amurgul secolului XX, opune Occidentului reprezentat de Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, NATO, Canada, Australia, Japonia, Coreea de Sud ş.a.m.d. o Rusie cvasifascistă, tot mai nerăbdătoare să fie recunoscută din nou ca superputere mondială şi să lanseze un al treilea Reich egal sau mai puternic decât precedentele două- Imperiul ţarist şi Uniunea Sovietică-, precum şi o Chină devenită a doua economie a lumii, dar tot mai ameninţată de o prăbuşire din cauza "supraîncălzirii" şi, prin urmare, în nevoie de un conflict extern cu care să umple mintea şi sufletul unui miliard şi jumătate tot mai nemulţumit. Situaţia aminteşte întrucâtva de cele întâmplate în secolul al VII-lea, când Occidentul reprezentat de Imperiul Roman de Răsărit se confrunta de secole deja cu Orientul reprezentat de Imperiul Sasanid şi când brusc dinspre Sud a lovit Jihadul.

Dar nu aceasta e principala paralelă istorică pe care simt nevoia să o fac. Vremurile pe care le trăim îmi amintesc mult mai mult de o perioadă substanţial mai apropiată în timp, cunoscută în istoria artei drept La Belle Epoque. Ca şi acum, în sfertul de secol care a precedat declanşarea primului război mondial, o lume dominată de imperii coloniale convinse că ele reprezintă apogeul civilizaţiei şi că nimic rău nu li se poate întâmpla, dar rivale între ele şi tot mai decise să se lupte pentru a-şi fura coloniile unele celorlalte, se confrunta cu crize tot mai ample şi tot mai dese, economice, politice, militare, morale. Această lume fusese luată în vizor de diferite grupuri extremiste, care doreau s-o distrugă pur şi simplu pentru a construi o lume complet nouă, pe baze nemaiîncercate vreodată, dar prezentate ca garantate, eventual garantate ştiinţific, în lucrările unor filosofi mai mult sau mai puţin bărboşi şi cu talent la utilizarea condeiului, precum Marx, Engels, Bakunin, Kropotkin etc. Iar acele grupuri extremiste de stânga, alături de fenianii irlandezi, sunt cele care au pus practic cuvântul "terorism" în dicţionar. Şi, ca şi acum, deşi fenomenul lua proporţii în subteran, el era considerat ca fiind totuşi ţinut sub control. Dar, în acelaşi timp, această lume de acum numai un veac era una a marelui avânt ştiinţific şi tehnologic, exact ca lumea revoluţiei informatice în care trăim noi, şi o lume în care neliniştile resimţite difuz, dar tot mai acut, şi umbrele tot mai ameninţătoare de la orizont au dat naştere unei extraordinare explozii artistice, ce i-a inclus şi pe Kafka, şi pe Tristan Tzara, şi pe Picasso, şi pe Brâncuşi şi pe mulţi alţii dintre artiştii pe care îi admirăm astăzi. Iar după perioada destul de searbădă a anilor '90, de prin 2000-2001 cultura se află într-un nou avânt, plin de anxietăţi ca şi cel dinainte, din timpul şi de după anul 1905, dar de o valoare ce nu poate fi negată.

Cu lumea pe care am evocat-o în paragraful anterior ştim ce s-a întâmplat. În 1914 a venit apocalipsa. Sigur, nu acel sfârşit al lumii profeţit destul de criptat în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, dar sfârşitul profund traumatic al unei întregi lumi, după care nimic nu a mai putut fi la fel. Pe noi, oare ce ne aşteaptă?

Game of Thrones de-adevăratelea, sau când monarhiile o iau razna

Subiectul ultimelor zile cu reverberaţii pe plan mondial este, fără îndoială, Brexitul. Nu degeaba, referendumul prin care 52% din cei 72% de britanici care s-au prezentat joia trecută la vot au decis că Regatul Unit trebuie să se retragă din Uniunea Europeană a pus pe jar pe toată lumea, de la înalţii birocraţi bruxelezi, la fondatorii Uniunii care încep să se poarte din ce în ce mai mult ca un soi de grup Bilderberg sau G7 din interiorul UE şi până la liderii mişcării pro-Brexit înşişi, oameni precum Boris Johnson, care se vede acum tot mai clar că nu-şi doreau victoria efectivă, ci doar un reuşit joc de imagine.

Şi nimeni, poate în afară de finanţatorul UK Independence Party, Vova Putin, nu pare să aibă motive de bucurie. Nu, aia cu România va profita e la categoria "hai să fim serioşi". Poate când un guvern al României va fi în stare să termine o autostradă care să traverseze ţara fără întreruperi şi fără surpări cauzate de lucrările proaste sau va inaugura un tren de mare viteză care chiar să fie tren de mare viteză şi nu o banală "săgeată albastră". În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, am momente când îmi aduc aminte de o anumită înţelegere pe şerveţel din octombrie 1944, când un anume Winston Churchill a consimţit ca un anume Iosif Visarionovici Stalin să dispună de o cotă de influenţă de 90% asupra României; iar atunci îmi doresc să fiu într-o zi ambasadorul României în Scoţia, şeful serviciului consular însărcinat inclusiv cu acordarea de vize englezilor...

Dar apoi devin raţional, mai ales când mă uit la planurile pe care le croiesc Berlinul şi Parisul, cu refacerea Imperiului Carolingian sub forma unui nucleu al UE cu maximum de integrare şi de drepturi şi cu restul Uniunii oarecum marginală, mai degrabă obligată să furnizeze soldaţi noii armate europene şi să primească imigranţi din afara Europei, dar fără toate beneficiile celor din nucleu. Europa cu mai multe viteze a existat şi până acum, iar cetăţenii unora dintre ţări, mai ales ai celor din fostul Est comunist, au fost de multe ori trataţi drept cetăţeni europeni de mâna a doua, dar nu a fost ceva formal, consfinţit prin lege. Potrivit legii în vigoare, toţi europenii suntem egali şi toate statele UE sunt egale, ceea ce înseamnă că discriminările pot fi mai uşor combătute. Dar dacă aceste discriminări devin lege, Europei îi va trebui într-o zi un Nelson Mandela al ei.

Totuşi, oricât de raţional aş deveni, dacă îl prind pe Nigel Farage în vecinătatea mea, îi sparg în cap o pungă plină cu zeamă de varză. Măcar să aibă de ce să se tot ia de români. Şi dacă tot am ajuns la capitolul şobolani populişti precum liderul UKIP, ieri seară am dat cu ochii în emisiune la Rareş Bogdan de un Marian Munteanu care lăuda Brexitul, îşi exprima toată aprecierea pentru regimul ghidonat de Jaroslav Kaczinsky din Polonia şi pentru guvernarea FIDESZ din Ungaria, în frunte cu faimosul neogrof şovin Viktor Orban. Acest domn pe care, atunci în 1990, l-am apreciat, nu numai că se dezicea de PNL cum nu s-a dezis de fostul său torţionar, Virgil Măgureanu, dar îşi anunţa un măreţ partid cu care ar urma să ia parte la alegerile din toamnă. Şi, apoi, să aducă creştinismul in politică şi în guvernare, deşi locul lui e mai degrabă în suflet, în cultură şi în cuget... Măcar a anunţat clar că nu se va amesteca în "esenţiala" dispută dacă dacii sau romanii!

Şi mai am o curiozitate legată de Brexit: ce se va întâmpla cu Transatlantic Trade and Investement Partnership (TTIP), acordul comercial în negociere dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană? Ca membru al Coaliţiei Stop TTIP&CETA România, la rândul ei parte a coaliţiei de la nivelul întregii Uniuni Europene, cu contacte peste ocean, ştiu cât de implicat era guvernul David Cameron în promovarea intensivă a acestui acord nu doar în Regatul Unit, dar şi în restul Uniunii Europene, inclusiv în România. Şi chiar am avut ocazia să-i întreb, pe la diverse evenimente, de ce atâta agitaţie britanică, când pe de altă parte s-ar putea să aibă loc Brexitul.

Ei bine, în mijlocul valurilor stârnite de Brexit, care de-abia au început, mai este un fapt recent la care vreau să mă refer şi care priveşte o Casă Regală înrudită celei britanice (apropo, urmează să-i impunem vize Prinţului Charles şi să-l obligăm să-şi vândă terenurile din România, pentru că numai cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să deţină pământ în ţara noastră? Sau Prinţul de Wales va aplica pentru obţinerea cetăţeniei române?). Este vorba de acea discuţie care a devenit publică cu o poză a lui Liviu Dragnea, din care nici Principesa Margareta, nici tabloul cu Majestatea Sa Regele Mihai I nu au simţit nevoia să fugă. De cam a doua zi s-a aflat că la discuţiile cu Casa Regală a României, căci evident despre ea este vorba, au luat parte şi Pic şi Poc, Lolek şi Bolek, Stan şi Bran din fruntea PNL, Alina Gorghiu şi Vasile Blaga. Iar apoi s-a aflat şi despre ce a fost vorba: acordarea prin lege a unui statut formal Casei Regale, cu finanţare de la bugetul de stat contra prestării unor servicii de reprezentare externă şi contra adresării de către Şeful Casei Regale (în prezent de facto Principesa Margareta) a unui raport anual Parlamentului, precum şi despre concesionarea Palatului Elisabeta pe 99 de ani către Casa Regală (actualmente, acesta e dat în folosinţa Regelui ca fost şef al statului român, numai pe timpul vieţii sale).

Am auzit foarte multe comentarii destul de neinformate (nimic nou, că veni vorba), despre acest aranjament, acordarea statutului formal unei case regale într-o republică, ca fiind o acţiune fără precedent. Precedent există: în Muntenegru, de câţiva ani deja, Şeful Casei Regale (mai precis al familiei regale ce a domnit în Muntenegru până la unificarea cu Serbia din toamna anului 1918) are un statut formal, cu drepturi de reprezentare externă ca oficial al Muntenegrului, deci inclusiv cu o anumită finanţare bugetară, deşi Muntenegrul rămâne o republică cu un preşedinte drept şef al statului. Prin urmare, discutăm de importul în România al modelului muntenegrean; de altfel, discuţii despre acest model existau prin mediile monarhiste cel puţin din anul 2012. Iar semnale potrivit cărora Casa Regală trage spre o astfel de soluţie am primit încă de prin 2013-2014, prin urmare cele întâmplate zilele trecute nu m-au surprins.

Ei bine, cine mă cunoaşte ştie că mi-am asumat în ultimii patru ani activismul pro-monarhic. Cine mă cunoaşte şi mai bine, ştie că, dincolo de un respect pe care i l-am purtat mereu Regelui Mihai I, monarhismul meu este unul de ordin pragmatic, mai puţin adulator şi mai mult interesat de aspectele instituţionale pe care o monarhie constituţională le-ar putea implica, de ameliorările practice pe care un astfel de sistem le-ar determina în funcţionarea statului român şi a clasei politice româneşti. Prin urmare, interesul meu este către restaurarea monarhiei constituţionale, într-o formă modernizată şi perfecţionată faţă de cea care a funcţionat în regimul Constituţiei din 1923. Interesul meu nu este aşadar în asigurarea unui statut excepţional Casei Regale în cadrul republicii, chiar dacă aceasta va implica şi anumite servicii de reprezentare la nivel înalt.

De altfel, consider că modelul muntenegrean, care are o oarecare logică într-o mică ţărişoară care a revenit pe harta lumii după aproape un secol în care s-a aflat într-o uniune cu un vecin mai mare şi care de-abia acum îşi restabileşte contactele cu restul lumii, este vag inutil într-o ţară ca România. Dar nici nu pot spune că implementarea acestui aranjament în România mă deranjează. Doar că nu simt nevoia să militez pentru el şi, oricum, mi se pare că reprezentanţii Casei Regale se descurcă suficient de bine în negocierea cu politicienii, ca să nu mai aibă nevoie şi de eforturile noastre, ale monarhiştilor din societatea civilă. Prin urmare, eu mă voi concentra pe alte proiecte, considerându-l pe acesta, până apar noi elemente, încheiat. În rest, am observat pe Facebook un uşor vânt de republicanism, cum nu mai bătuse el de prin anii '90; sper că nu e ceva serios, pentru că ar fi chiar păcat şi chiar mai păcat dacă ar fi cauzat direct de acţiunile din ultimul timp ale Casei Regale.

Localele dau un semnal clar

Alegerile locale de ieri permit extragerea mai multor concluzii, în primul rând a celor clasice, despre care partid aparţinând mainstream-ului politic are cele mai mari şanse să câştige la toamnă alegerile parlamentare, dar şi despre imaginea unei Românii ale cărei contraste capitală- provincie, urban- rural, populaţie educată şi populaţie mai puţin educată etc. se menţin la nivele mai mari decât în media celorlalte ţări europene. Se poate vorbi de asemenea despre tot mai evidenta lipsă de performanţă electorală a preşedintelui Iohannis şi despre paradoxala, dar de fapt perfect explicabila prăbuşire a celuilalt partid aparţinând mainstream-ului politic, deşi acesta s-a aflat în opoziţie mai multă vreme decât câştigătorul alegerilor (care a guvernat cum a guvernat din 2012 până în noiembrie 2015, iar apoi şi-a păstrat un pilon important în guvernul aşa-zis de tehnocraţi al lui Dacian Cioloş, prin vicepremierul Vasile Dâncu, dar şi prin oamenii din eşaloanele subordonate ale Guvernului). Toate aceste subiecte sunt şi vor fi însă întoarse pe toate feţele, zilele acestea, de ziarişti, analişti, politologi, inclusiv de acei inşi chemaţi de televiziuni ce par să se priceapă la orice, de la probleme medicale şi zodii la relaţii internaţionale. Aşa că eu mă voi concentra pe două observaţii care mie mi se par semnificative şi în linie cu o anumită preocupare pe care am tot manifestat-o.

În primul rând, trebuie remarcat scorul obţinut de Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) la alegerile din, evident, Bucureşti. Undeva către 30% este un scor remarcabil, mai ales pentru un partid nou, de-abia creat, cu oameni fără mare notorietate politică, de fapt cam din afara acestui joc, şi având în frunte un lider nu tocmai charismatic. E drept, renumele deloc nejustificat de luptător pentru salvarea patrimoniului arhitectural al lui Nicuşor Dan, faptul că el a mai candidat totuşi ca independent în 2012, şi apariţia alături de el a unei figuri de data aceasta charismatice- candidatul pentru primăria sectorului 1, franţuzoaica Clotilde Armand-, au mai compensat din lipsurile lui. Şi nu doar procentele sunt impresionante, ci şi ceea ce USB a reuşit efectiv: surclasând la dublu Partidul Naţional Liberal (PNL), USB dă cel de-al doilea număr de consilieri locali generali şi de sector după Partidul Social Democrat (PSD), devenind principala forţă de opoziţie din administraţia locală a capitalei României. Este de altfel clar că dacă legea alegerilor locale nu ar fi fost şmecherită în sensul alegerii primarilor dintr-un singur tur, chiar în condiţiile unor situaţii de evidentă lipsă de reprezentativitate, USB ar fi avut şanse serioase ca pe mobiliziarea în turul doi a electoratului anti-PSD, care întotdeauna a fost numeros în Bucureşti, să câştige mai multe poziţii de primar de sector şi chiar pe cea de primar general. Dar, chiar şi aşa, la sectorul 1 eu nu sunt convins că oameni din PSD nu au profitat de resursele mai reduse ale USB, de faptul că acest partid nu a putut pune reprezentanţi în comisiile tuturor secţiilor de votare, ca să fraudeze suficiente voturi astfel încât Clotilde Armand să apară ca fiind pe locul doi, la o foarte mică diferenţă.

Cea de-a doua observaţie pe care vreau să o fac priveşte nivelul naţional, unde per total absenteismul a fost remarcabil de crescut. Or, alegerile locale, alături de alegerile prezidenţiale, sunt cele mai frecventate tipuri de alegeri, cu absenteismele cele mai reduse. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că de multe ori în locale se votează pentru oameni, care sunt cunoscuţi în localităţile lor, şi nu pentru partidele din care aceştia fac parte. Ca şi prezidenţialele, localele sunt nişte alegeri foarte umanizate, identificabile cu un ins sau cu altul. Faptul că la 5 iunie 2016 absenteismul a fost neobişnuit de mare nu poate însemna decât că în multe localităţi foarte mulţi oameni au considerat că nu au ce alege. Candidaţii nu le-au câştigat încrederea, iar partidele vechi le-au pierdut-o demult. Şi, din păcate, pentru că şi societatea civilă formală şi, mai ales, cea informală s-au mişcat destul de ezitant după protestele #Colectiv, foarte puţine au fost locurile unde a existat un USB, o alternativă politic-electorală nouă, sidestream.

Ce deduc eu din aceste două constatări? Înainte de a răspunde, voi face o mică recapitulare. Discuţii despre necesitatea înregistrării unor partide noi care să intre în concurenţă cu cele vechi, prea corupte şi prea degradate pentru a mai fi reformate, au existat încă de la protestele din anii 2012-2013, când o nouă societate civilă, informală şi rebelă, devenea tot mai semnificativă. Timp de trei ani curentul favorabil înregistrării de noi partide a fost contrat de curentul pe care l-am numit şi continui să-l numesc al "talibanismului civic": nu e nevoie de partide noi fondate de activişti, politica corupe prin definiţie iar obiectivele civice trebuie îndeplinite prin exercitarea de presiuni asupra politicienilor, inclusiv şi mai ales prin proteste de stradă. Tragedia #Colectiv şi mini-revoluţia pe care aceasta a declanşat-o au schimbat paradigma: începând din noiembrie 2015 "talibanii civici" au devenit mult mai puţin vocali, iar un procent mult mai consistent de activişti s-au pronunţat deschis pentru trecerea în politica de partid şi de tip electoral. Dar, în schimb, a crescut o altă controversă. Anterior zilei de ieri, unii susţineau că e prea puţin timp rămas şi că lucrurile vor fi coapte pentru afirmarea de partide noi de-abia în 2020. Pe linia aceasta sunt, de exemplu, cei cu vederi de stânga de factură vest-europeană, care au făcut cei mai puţini paşi către o coagulare politică în acest an. Alţii dimpotrivă, au susţinut, cu siguranţă nu identic şi cu variaţiuni de accent pe locale versus accent pe parlamentare, că 2016 este un ciclu electoral cheie, în care trebuie dată o breşă în sistem, prin afirmarea partidelor noi şi intrarea unora dintre candidaţii acestora în demnităţi alese, urmând ca 2020 să fie eventual anul când niciunul dintre partidele tradiţionale nu va mai câştiga alegerile, pentru prima dată din 1990 încoace. Aici s-au poziţionat activiştii care au lansat iniţiative politice noi (gen Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mures, Pentru Iaşi, Uniunea Pentru Codlea- UPC, Alternativa Civică Atitudine Solidaritate Acţiune- ACASA, Mişcarea Uniţi Realizăm- MUR şi, desigur, USB). În fine, într-un loc intermediar s-au poziţionat cei care au sperat într-o afirmare a partidelor noi doar în alegerile locale din 2016, considerând orice aspiraţie către parlamentare drept o aşteptare nerealistă, imposibil de realizat mai devreme de ciclul din 2020. Opţiunea aceasta a fost populată eminamente cu aderenţi ai curentelor de dreapta mai mult sau mai puţin neoliberală, în special dintre foştii suporteri ai Monicăi Macovei şi ai M10.

Şi acum concluzia: succesul USB la Bucureşti şi absenteismul naţional neobişnuit de ridicat pentru nişte alegeri locale îmi dau de înţeles că, dintre cele trei opinii privind implicarea în politica electorală a noilor veniţi, cea mai realistă este de fapt şi cea mai îndrăzneaţă. Da, anul 2016 este anul când chiar se poate da o breşă în sistem nu doar la Bucureşti, unde pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu o aşteaptă o viaţa uşoară cu Nicuşor Dan lider al opoziţiei din Consiliul General, ci la nivel de România. Sigur, este extrem de improbabil ca la nivel naţional un partid nou, eventual acea Uniune Salvaţi România (USR) care a fost înregistrată acum câtva timp şi pe care Nicuşor Dan a anunţat-o public imediat după închiderea urnelor de vot, să obţină între 25 şi 30%. Dar dacă un astfel de partid ar trece pragul de 5%, ar avea deputaţi şi senatori. Mai mult, chiar şi un 10% i-ar permite să aibă grupuri parlamentare proprii. Iar prerogativele de deputat ori senator, exercitate corect, permit destul de multe lucruri. Inclusiv pregătirea unei victorii electorale în 2020.

#Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

Tragedia naţională care s-a numit #Colectiv a tras un prim semnal de alarmă despre cât de bolnav este de fapt sistemul de sănătate din România. A urmat drama bebeluşilor infectaţi cu E. coli, iar undeva pe fundal s-a produs şi scandalul "medici pentru România", care a dovedit că în ciuda unei hemoragii tot mai grave de cadre medicale, Ministerul Sănătăţii nu este în stare să asigure locuri în spitale pentru toţi absolvenţii de facultate de medicină care obţin note de trecere la examenul de rezidenţiat. Dar de-abia în momentul în care a fost dezvăluită afacerea dezinfectanţilor diluaţi, scandal care deja se identifică cu numele companiei abonate la contracte cu statul Hexi Pharma, adevărata proporţie a dezastrului a început să fie cunoscută.

Şi am aflat astfel că obsesia politicienilor români de top de a se supune intervenţiilor chirurgicale în clinici din străinătate nu este un moft, un snobism, similar cu făcutul de vacanţe la Saint Tropez, cum credeam până acum. Dimpotrivă, oameni ca Traian Băsescu sau Victor Ponta s-au dus să se opereze la Viena ori în Turcia ştiind foarte bine riscurile din spitalele româneşti, măcar din mult clamatele informări SRI, despre care preşedintele actual, Klaus Werner Iohannis, ne-a asigurat că sunt informative. Cât despre noi ceilalţi, inclusiv autorul acestor rânduri, care a fost nevoit să treacă prin două intervenţii chirurgicale în 2011 şi în 2012, am fost lăsaţi să jucăm ruleta rusească cu infecţiile intraspitaliceşti.

Ba, mai mult, un stat pe care se vede treaba că trebuie să-l numim din nou criminal, şi-a permis să insiste în urma incendiului din Clubul Colectiv că spitalele din Bucureşti asigură toate condiţiile, la standard european, şi să facă totul pentru a-i convinge pe răniţi şi familiile acestora să nu ceară mutarea lor în spitale din străinătate, în ciuda ofertelor care au apărut destul de rapid. Poate că mulţi dintre cei şaizeci şi patru ar fi azi în viaţă dacă alde Ponta, Gabriel Oprea, Bănicioiu sau Raed Arafat ar fi avut curajul să recunoască că sistemul de sănătate şi de urgenţă pe care ei îl patronează este efectiv varză.

Dar cum să reunoască asta dacă ei, liderii noştri politici şi marii birocraţi din ministere, sunt direct responsabili de dezastru. De fapt, asta ne spune şi incidentul care s-a soldat cu moartea patronului companiei Hexi Pharma, Dan Condrea, incident despre care eu sunt din ce în ce mai convins că a fost o sinucidere determinată. Condrea ştia foarte exact nu numai manevrele prin care şi-a maximizat el profitul călcând la propriu pe cadavre, dar şi cu ajutorul cui a ajuns firma lui să aibă atâtea contracte cu statul, timp de atâţia ani şi fără să se întâmple nimic oricât de departe a împins el lucrurile, mai ales dacă de fapt, dacă e să dăm crezare SRI, s-a ştiut foarte bine cum creşte el preţurile artificial şi cum diluează dezinfectanţii până îi transformă în apă chioară. Este evident că aşa ceva nu se putea întâmpla fără complicitatea prefecţilor, a preşedinţilor de consilii judeţene, a primarilor, a miniştrilor, a primilor miniştri, dar şi a preşedinţilor României, informaţi, nu-i aşa, de SRI.

Avem de-a face aşadar cu o enormă caracatiţă transpartinică a corupţiei, care încearcă să se protejeze inclusiv prin moartea lui Dan Condrea, omul care deţinea întreaga informaţie relevantă. După #Colectiv s-a spus #corupţiaucide, dar nu, e mai rău, #corupţiaegenocid. Pentru că, în ruleta rusească cu infecţiile pe care o invocam mai sus, zeci de mii, poate sute de mii de oameni în toţi anii de când se întâmplă asta, au nimerit "glonţul" şi au murit sau au rămas incapacitaţi.

Iar această caracatiţă transpartinică se identifică cu o mare parte din clasa politică actuală. Nicio minune, dacă ne gândim că cei mai mulţi dintre aceştia sunt urmaşii biologici şi/sau spirituali ai autorilor genocidului din perioada comunistă, atât cel direct, pe faţă, din epoca stalinistă, cât şi cel indus indirect, prin lipsurile alimentare şi de utilităţi, prin politica demografică ş.a.m.d. în "epoca de aur" ceauşistă. Sunt genul de oameni care se plâng public de starea infrastructurii din România de parcă ar fi nişte oarecare şi nu de ei ar depinde întreţinerea şi modernizarea acesteia, care nu se dau în lături de la nimic pentru a deveni putred de bogaţi pe seama noastră, a oamenilor obişnuiţi, plătitori de impozite.

Anul acesta avem însă o şansă. Dacă vom reuşi să ne organizăm pentru alegerile din toamnă, vom crea prima breşă, plasând în Parlament câţiva deputaţi şi senatori care să nu fie dintre ei. Timp de patru ani aceşti câţiva parlamentari ar putea să folosească toate pârghiile demnităţii publice pentru a pune nisip în roţile sistemului cancerizat al actualei clase politice, iar în 2020 cine ştie, poate am reuşi să întoarcem, în fine, această pagină ruşinoasă a istoriei noastre. E însă un mare dacă, pentru că până acum şi societatea civilă a părut puţin cu capul în nori, fie prea fascinată de ideea de partid local, fie prea funky, fie prea în aşteptarea declanşării unei noi mari mişcări de protest ori a Dumnezeu ştie ea ce. Un lucru să fie clar însă, oricât de tentaţi am fi, nu putem emigra toţi, de fapt nu putem emigra majoritatea...

Catedrala Mântuirii Neamului

În general, am tins să evit acest subiect, nu pentru că nu aş avea păreri, ci pentru că am multe altele care mă preocupă mai mult. Dar, pentru că suntem în Săptămâna Mare şi pentru că tocmai ce-am vizitat un monument creştin absolut uluitor, catedrala Sagrada Familia din Barcelona, parcă aş vrea să ating un pic şi mult deja prea înfierbântata dezbatere din România apropo de catedrala patriarhală în construcţie.

Unu la mână, sunt perfect de acord cu cei care reproşează clerului, mai ales ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, mercantilismul excesiv şi ipocrizia. Eu însumi tind să-l numesc pe Preafericitul Daniel Ciobotea nu Patriarh, ci CEO. De fapt, cu linia de "bani, bani, bani" pe care acesta a impus-o tuturor parohiilor şi mânăstirilor, prin felul în care împinge credincioşii practicanţi în păcatul simoniei (încercarea de a cumpăra harul divin), mă face zi de zi să-l apreciez mai mult pe răposatul Patriarh Teoctist, deşi la vremea lui nu am avut o părere extraordinară nici despre acela.

Pe de altă parte, nici nu pot să fiu absurd şi să învinuiesc o entitate de drept privat, chiar dacă declarată de interes public şi finanţată parţial de stat, pentru că nu se fac şcoli şi spitale, un leitmotiv al contestatarilor celor mai agresivi ai bisericii. Pentru că dacă stăm strâmb şi judecăm drept, guvernul ar putea să ia din o mie şi una de locuri unde se aruncă aiurea banii pe fereastră cu sutele de milioane de euro, de exemplu la refacerea studiilor de fezabilitate pentru autostrăzi a căror construcţie ştim că nu va începe în perioada de valabilitate a respectivelor studii şi altele vor trebui făcute peste câţiva ani. Alocaţiile din bugetul de stat către culte nu sunt cauza absenţei finanţărilor pentru spitale şi şcoli, ci lipsa de interes a politicienilor. Acest lucru e valabil şi pentru faptul că aleşilor locali şi judeţeni le vine mai uşor să dea bani către biserici, convinşi că asta le va garanta voturi, decât pentru şcoli şi spitale. Ia să fie arşi la alegeri pentru că nu au finanţat şcolile şi spitalele, să vedeţi cum o să se găsească banii necesari! Ia să demonstreze că au, cum se mai spune argotic şi cum s-a lăudat chiar primul ministru Dacian Cioloş, "sânge în instalaţie" şi, când Patriarhul se agită că nu a primit destul, să-i zâmbească serafic, dar să nu-i dea niciun sfanţ în plus.

Pentru mine, subiectul Catedralei Mântuirii Neamului depăşeşte aşadar chestiunea financiară privită mecanicist. De altfel, pot să înţeleg nevoia celei de-a doua biserici ortodoxe autocefale recunoscute din lume ca număr de credincioşi de a avea un sediu mai pe măsura importanţei sale, decât reşedinţa unei mitropolii medievale destul de micuţe. Şi, la urma urmei, să o construiască odată, ca să scape de obsesie şi apoi să revină la nişte treburi mai apropiate de ceea ce Evangheliile recomandă clerului.

Am însă, cu această catedrală, o altă mare, majoră problemă. Am văzut proiectul, am văzut ce s-a făcut pe la alte biserici, mai ales de când e actualul patriarh în scaun, şi mă iau cu mâinile de păr la gândul nu că va fi o măgăoaie, ci că va fi o măgăoaie kitschioasă, urâtă. Bun, acum nici Palatul Parlamentului cu care se învecinează catedrala în construcţie nu e tocmai de o rară frumuseţe, acesta impresionând mai mult prin dimensiunile excepţionale, dar de ce trebuie să mai trântim într-un Bucureşti şi aşa mutilat încă un monstru de urâţenie?!? Sincer, dacă tot costă cât costă, mi-aş dori o Catedrală a Mântuirii Neamului construită de un Gaudi autohton, cu sprijinul unui cler care să nu fie atât de obsedat de ritualism şi de canoanele cele mai stupide, lipsit total de simţ estetic, ci un cler cum a fost cel din  Barcelona sfârşitului de secol XIX (nota bene: cu mai puţin de o sută de ani înainte, în Spania încă funcţiona Inchiziţia...). După cum Sagrada Familia o dovedeşte cu prisosinţă, arta modernă şi fiorul de credinţă nu se exlud reciproc, chiar deloc, iar un arhitect inspirat poate lua un stil tradiţional- la catalani a fost goticul, la noi ar putea fi stilul brâncovenesc, goticul moldovenesc ori creaţiile bizantine precum Cozia, ori neobizantine precum Curtea de Argeş- şi printr-o reinventare modernistă ar putea da Bucureştiului o construcţie unică, de valoare universală. Aşa, pe mintea Înaltpreafericitului, ne vom alege cu un soi de biserică în stil ucrainean supradimensionată şi greoaie, amintind mai mult de un hotel sau de un sediu administrativ decât de un templu, de o punte între om şi sacru.

Scrisoare deschisă a unui "golan" către Marian Munteanu

(ecuson de "golan" pe care mi l-am confecţionat şi l-am purtat după mineriada din 13-15 iunie 1990, la manifestările pentru eliberarea celor arestaţi şi la primele evenimente comemorative)

Domnule Marian Munteanu, nu ne cunoaştem personal, dar ne-am intersectat de multe ori în acel tumultuos an 1990. Cred că prima oară am trecut unul pe lângă celălalt la 18 februarie 1990, în Palatul Victoria, pe scară; eu coboram, domnia voastră urcaţi. Apoi, evident, în Piaţa Universităţii, unde domnia voastră făceaţi istorie din balconul Facultăţii de Geografie, iar eu eram unul din zecile de mii care vă ascultau, de cele mai multe ori aflându-mă pe carosabil sau în apropierea Fântânii. Iar mai târziu, când dumneavoastră şi alţi protestatari vă aflaţi în arest, am îmbrăcat cămaşa albă şi am ieşit din nou în stradă pentru a cere eliberarea domniei voastre şi a celorlalţi.

 

Vă spun toate acestea ca să nu credeţi că această adresare vine fie din partea cuiva care nu a cunoscut Piaţa Universităţii din 1990, fie, eventual, se afla pe vremea aceea în tabăra cealaltă, a „oamenilor de bine”. De altfel, fotografiile care însoţesc acest text sunt dovada că nu mint. Mai simplu decât să mă caut în miile de fotografii şi sutele de ore de filmări din acea vreme, un puşti de 15 ani într-o mare de tineri, am căutat o serie de obiecte pe care le-am pus bine şi le-am păstrat încă de atunci. Majoritatea, aşa cum puteţi observa, sunt manufacturate de mine.

(brasardă tricoloră de la mitingul PNŢCD din 22 aprilie 1990, de la care a pornit grupul de manifestanţi care a blocat Piaţa Universităţii; până să caut aceste obiecte, uitasem acest detaliu)

În 1990 v-am admirat şi rămân în continuare convins că v-aţi înscris definitiv numele în istorie prin ceea ce aţi făcut atunci. Anul următor nu v-am mai admirat, pentru că aţi ieşit în spaţiul public cu acea iniţiativă numită Mişcarea Pentru România. Chiar dacă nu v-aţi asumat direct şi poate nici măcar în sinea domniei voastre, nu puteţi nega, dacă sunteţi sincer, că acea iniţiativă politică avea certe rezonanţe legionaroide, fiind prima formaţiune din anii ’50 încoace cu astfel de trăsături, pe teritoriul României. Ori mi s-a părut de un prost gust extrem faptul că aţi pus în aplicare o astfel de idee la un an după ce, în seara zilei de 13 iunie 1990, la TVR, Ion Iliescu denunţase „rebeliunea legionară”, o minciună murdară care a costat, la propriu, vieţi şi pe care mulţi prin ţară încă o mai credeau; iar asta cu numai un an înainte de primele alegeri de după Duminica Orbului!

Dar, poate că aţi fost sincer, poate că asta e ceea ce credeţi domnia voastră. Din câte am putut să observ în apariţiile din ultimul timp de pe Realitatea TV, punctele de vedere par să vă fi rămas cam tot la nivelul celor din 1991. Şi, deşi ăsta pare să fie curentul dominant zilele acestea, nu am de gând să discut cu domnia voastră ideologie. Constat pur şi simplu că suntem oarecum apropiaţi în câteva puncte şi departe sau foarte departe în toate celelalte; dar cum eu continui să cred în spiritul democratic care a animat acea Piaţă a Universităţii pe care am avut-o în comun, nu mă voi alătura corului celor care vă judecă din perspectiva delictului de opinie. Prin urmare, legat de episodul Mişcarea Pentru România,  ca şi de alăturarea bizară pe care aţi avut-o în anul 2000 cu fostul dumneavoastră torţionar, Virgil Măgureanu, ca şi cu Valeriu Tabără, precum şi cu partidele celor doi- PNR şi PUNR-. niciunul tocmai favorabil opoziţiei democratice în anii anteriori, o să plec de la premisa că pe cât sunteţi de charismatic şi de bun orator, pe atât sunteţi de neinspirat ca politician.

(de-abia lizibilă azi, aceasta este imaginea unui fluturaş din ultimele zile ale lunii aprilie 1990, care conţinea revendicările formale ale protestului maraton din Piaţa Universităţii)

Motivul pentru care vă adresez această scrisoare este însă altul. Nu numai că aţi fost prezentat, dar aţi început să vă asumaţi calitatea de prezumtiv lider al societăţii civile, aţi început să vorbiţi de deschiderea unei relaţii între societatea civilă şi PNL, vă erijaţi practic în candidat al societăţii civile care, iată, a obţinut sprijinul unuia dintre cele două cele mai importante partide din România. Ei bine, domnule Marian Munteanu, asta este impostură şi este infinit mai gravă, mai condamnabilă moral,  decât tentaţia extremismului sau lipsa de inspiraţie în politică! După eşecul Mişcării Pentru România şi exceptând acea tentativă de candidatură la preşedinţie din anul 2000, domnia voastră, domnule Marian Munteanu, aţi fost un cetăţean privat, cadru didactic şi om de afaceri. Desigur, cineva care, la un moment dat, a avut o şansă istorică şi s-a aflat în prim planul civismului şi al politicii din România, dar care ulterior, mai bine de două decenii, nu s-a mai implicat în niciun fel. Cu tot respectul, revenirea domniei voastre în spaţiul public în ultimele câteva luni, după tragedia #Colectiv, nu este suficientă ca să vă propulseze într-o poziţie reprezentativă pentru societatea civilă.

(ecuson pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit efectiv în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, 1990)

Poate că domnia voastră aţi rămas mai mult sau mai puţin blocat în nostalgia anului 1990 şi nu aţi fi singurul dintre vechii „golani” care cade în această tentaţie, uitându-se cu desconsiderare, chiar dispreţ, la protagoniştii mişcărilor de protest din ultimii ani. Eu am fost ceva mai norocos fiind născut cu 12 ani în urma domniei voastre: suficient de „bătrân” ca să nu ratez revoluţia din 1989 şi tumultul anului 1990, dar şi suficient de „tânăr” ca să fiu deschis şi să mă pot implica în mişcările civice ale ultimilor patru ani. Aşa că am ajuns să cunosc destul de bine peisajul societăţii civile al zilelor noastre, fie că vorbim de cei mai de stânga sau de cei mai de dreapta, de Coaliţia pentru Familie ori de Coaliţia pentru Mediu sau de Coaliţia contra Discriminării, de Uniţi Salvăm sau de Iniţiativa România, de Campania Salvaţi Roşia Montană sau de Coaliţia Stop TTIP&CETA, de Neam Unit, GISC Bârlad, de feministe ori de dacişti, de unioniştii de la Acţiunea 2012 ori de Politica Fără Bariere, de monarhiştii din ANRM ori de „tinerii mânioşi” cei anarhişti, de ţăranii răsculaţi din Pungeşti, de apărătorii clădirilor istorice sau de doamnele de la oraş cu suflet mare, salvatoare ale câinilor străzii etc. etc. etc.

(un alt ecuson de "golan" pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit în epocă)

Ei bine, domnule Marian Munteanu, indiferent ce credeţi despre unii sau alţii dintre aceştia, ei sunt cei care formează societatea civilă de azi, în toată complexitatea ei şi cu toate generaţiile sale, iar domnia voastră nu sunteţi în acest peisaj. Nu e suficient să proclame doamna Alina Gorghiu că aţi fi, vai, marele reprezentant al societăţii civile, iar domnia voastră să preluaţi din zbor şi să nu vă puneţi problema că trei-patru luni de apariţii în emisiune la Rareş Bogdan nu sunt suficiente ca să vă recâştigaţi locul în societatea civilă. Săraca doamnă Gorghiu acum vreo lună sau mai puţin a confundat Uniunea Salvaţi Bucureştiul cu Uniţi Salvăm, lucru scuzabil pentru orice altă Alină, mai puţin pentru cea care este la vârful politicii româneşti.

În încheiere, stimate domnule Munteanu, aşa cum am precizat, nu vă chestionez nici trecutul, nici opţiunile ideologice, dar vă chestionez totuşi moralitatea. Vreţi să vă lansaţi în cursa pentru primăria generală ca un om vertical, care-şi asumă candidatura pe baza calităţilor şi cunoştinţelor sale şi nu a unor merite care nu-i revin, sau ca un impostor, care se pretinde a fi ceea ce nu este?

(ecuson de "golan" la care m-a "chinuit" talentul)

(fluturaş care a circulat în Piaţa Universităţii 1990)

(caricatură difuzată în Piaţa Universităţii la 27 aprilie 1990- când am păstrat fluturaşul, am scris data la care l-am primit în partea de sus)

Orban, Marian Munteanu, Nicuşor Dan, politicieni sau activişti civici- toţi creaturile lui Caragiale

(imagine lascaupetru.wordpress.com)

Deci, zilele acestea, lovitură de teatru, mai exact de teatru bulevardier uşurel, în sensul pieselor de la "Union" la care mergeau personajele din "O noapte furtunoasă". Aşadar, chemat la DNA şi pus sub control judiciar pentru o afacere destul de mocirloasă, având ceva iz de capcană întinsă de oareşce grupuri de interese atât din PSD, cât şi din PNL, cu motive să o prefere pe cale de blat pe Gabriela Vrânceanu Firea, întru refacerea armonioasei colaborări la furăciuni transpartinice din epoca Sorin Oprescu, Ludovic Orban renunţă la tot: prim-vicepreşedinţie PNL, vicepreşedinţia Camerei Deputaţilor şi candidatura la funcţia de primar general al Bucureştiului. Chiar dacă această întâmplare a convenit precis unora de prin propriul partid, cum ar fi acei minunaţi consilieri generali PNL care aprobau pe bandă rulantă aberaţiile lui Oprescu, partidul a fost lovit zdravăn. După ce Cristian Buşoi a făcut pasul înapoi pe fondul nefericitei sale asocieri electorale cu fel de fel de dezastre ce au lovit Bucureştii, de la ciuma lui Caragea încoace, acum un al doilea candidat PNL pleacă intempestiv de pe teren.

Cel de-al doilea cel mai mare partid din România rămas fără candidat şi fără şanse de a scoate al treilea iepure credibil din pălăria proprie nu e o situaţie de ici de colo, mai ales când sondajele au început să indice o scădere generală a partidului în simpatia publică, ca efect al prestaţiei slabe a preşedintelui Iohannis şi inegale a guvernului "tehnocrat" Cioloş. Bun, partidele mainstream din România sunt pline de indivizi pe tipicul caragialesc: vicleni, însă nu inteligenţi, lipsiţi de orizonturi, superficiali, cu maximum o spoială vagă de cultură, compensată în unele cazuri prin demagogie şi pompoşenie. Ar fi totuşi greşit să ne imaginăm că toţi sunt proşti; există un număr de "păpuşari" cu mintea brici, iar acestora li se mai întâmplă să înţeleagă corect astrograma momentului. Ori, încă de câţiva ani, dar mai ales de la #Colectiv încoace, toate astrele s-au aliniat pentru declanşarea unei reînnoiri radicale, din exteriorul său, a vieţii politice din România; toate astrele, mai puţin una, cea mai importantă de fapt: o coagulare consistentă dinspre societatea civilă spre politic. Prin urmare, "păpuşarii" PNL (ori eventual cei ai serviciilor, dacă are dreptate Moise Guran) au conchis că pot selecta ei candidatul civic pe care PNL să şi-l asume şi cu ajutorul căruia să surfeze către victorie peste valul schimbării cerute de societate. Iar numele lui este surpriza zilei: Marian Munteanu.

Cândva l-am admirat pe acest domn. Fiind cu doisprezece ani mai tânăr decât el la o vârstă la care astfel de diferenţe înseamnă ceva, nu am avut cum să avem foarte multe texte între noi, dar îl ştiu pe acest personaj cam de prin ianuarie 1990, de la primele manifestaţii anti-FSN ale Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti, al cărei preşedinte era. M-am intersectat cu el la unele din protestele acelei perioade apoi, evident, pe durata "Golaniadei" îl ascultam aproape zi de zi, el din balconul Facultăţii de Geografie, eu stând de obicei în zona Fântânii de la Arhitectură sau pe carosabil. După 13-15 iunie 1990, am ieşit la marile proteste pentru eliberarea sa şi a celorlalţi deţinuţi politici ai regimului Iliescu-FSN. Admiraţia mea pentru Marian Munteanu s-a terminat însă anul următor, când acesta a iniţiat prima sa tentativă de a fonda un partid politic: Mişcarea Pentru România. Având ca siglă nici mai mult, nici mai puţin decât monograma lui Christos, MPR se declara ca partid de orientare "naţional-democrată", dar amestecul de religiozitate şi naţionalism, manifestările publice, sigla şi chiar rezonanţele numelui, mă duceau cu gândul la o formaţiune de factură criptolegionară. Ori să ieşi cu aşa ceva în 1991, când minciunile debitate cu un an înainte vizavi de opoziţia politică şi civică erau încă foarte prezente în minţile oamenilor, mi s-a părut de un maxim prost gust, ca să nu zic mai mult. Piaţa Universităţii fusese profund anticomunistă, patriotică şi nu exclusese niciodată manifestările religioase în felul în care mitingurile de acum o fac, dar nu avusese nimic legionar în ea, totul fusese despre democraţie şi occidentalism. Ori ca cel mai notoriu dintre foştii lideri ai acesteia să iasă în spaţiul public cu o iniţiativă criptolegionară, după atât de puţin timp, era ca şi cum calomnia ordinară a lui Ion Iliescu din seara zilei de 13 iunie 1990, despre "rebeliunea legionară", ar fi fost confirmată; şi asta cu destul de puţin timp înainte de alegerile din 1992.

Desigur, asta era în 1990-1991. În prezent, Alina Gorghiu, Vasile Blaga şi Cătălin Predoiu ni l-au prezentat pe Marian Munteanu drept un impecabil lider al societăţii civile, în termeni cu totul elogioşi, deşi acesta încă nu s-a înscris în PNL şi nici nu se grăbeşte să o facă, anunţând că-şi va corela gestul cu imperativele procedurale legale. Dar, până la a discuta cât de impecabil este Marian Munteanu, prima întrebare este: chiar reprezintă el un lider al societăţii civile?

Neîndoielnic, atunci când ieşea în stradă în decembrie 1989, când fonda Liga Studenţilor sau când anima  timp de o lună balconul Facultăţii de Geografie, Marian Munteanu era unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari şi activişi civici ai momentului. Dintre personajele care s-au remarcat ca lideri sau figuri mai vizibile ale "Golaniadei", Marian Munteanu nu a fost însă un fel de Doru Mărieş, care din 21 decembrie 1989 până-n ziua de azi face activism civico-politic, nici un fel de Doru Braia, care fie şi ca om de media, a rămas prezent în spaţiul public. Pentru Marian Munteanu, Mişcarea Pentru România a reprezentat un fel de cântec de lebădă; iniţiativa nu a avut succes şi a fost de scurtă respiraţie, însă a marcat despărţirea definitivă dintre fostul orator din balconul Facultăţii de Geografie şi ceilalţi participanţi ai Pieţei Universităţii, care s-au dus către Alianţa Civică şi CDR. Mai mult, după eşecul Mişcării Pentru România, Marian Munteanu s-a refugiat cam cu totul în viaţa sa privată, unde a urmat o carieră didactică şi s-a apucat de afaceri. Sigur, de-a lungul timpului au circulat unele zvonuri despre aceste afaceri, dar, sincer, nu mă pronunţ, nu stăpânesc problema.

Oricum, cert e că tot tumultul restului deceniului s-a petrecut fără ca Marian Munteanu să reprezinte altceva decât un cetăţean. În anul 2000, ultimul al deceniului, secolului şi mileniului, când toate marile speranţe ale celor ce băuseră o şampanie în Piaţa Universităţii sau la sediul central al CDR din Batiştei în noaptea victoriei lui Emil Constantinescu se risipiseră, guvernarea se destrămase, iar alegerea imposibilă dintre Iliescu şi Vadim se prefigura la orizont, a apărut la rampă şi Marian Munteanu, într-o companie însă foarte stranie: Virgil Măgureanu, până de curând director al SRI, apoi fondator al PNR, însă nu orice director SRI, ci exact cel din perioada mineriadelor şi a conflictului interetnic de la Târgu Mureş, şi Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii în guvernul Văcăroiu, devenit şi preşedinte al PUNR. Marian Munteanu, fostul deţinut politic, urma aşadar să candideze la preşedinţia României cu concursul foştilor săi torţionari! În orice caz, şi această încercare a fost de scurtă respiraţie şi nu s-a ales mare lucru de ea, Marian Munteanu nemaiajungând să candideze efectiv...

Din nou, au trecut cincisprezece-şaisprezece ani mai degrabă discreţi, din perspectiva lui Marian Munteanu. Desigur, s-au întâmplat multe în toţi aceşti ani: şi mai multă corupţie, aderarea României la NATO, reformă constituţională în 2003, aderarea României la UE, PNA, MCV, DNA, bulă imobiliară, criză economică mondială, mişcări ample de protest în 2012, 2013, 2014 etc. De-abia după valul de proteste #Colectiv, vocea lui Marian Munteanu a început să se facă auzită, asta şi cu cooperarea mă îndoiesc că dezinteresată a lui Rareş Bogdan şi a Realitatea TV şi repetând cam aceleaşi idei ca şi în epoca MPR, acum un sfert de secol. Şi tot pe acest fond a adunat Marian Munteanu în jurul său mai multe ONG-uri şi grupuri, constituind ceea ce se numeşte Alianţa Noastră. Iar acum, iată, la propriu peste noapte, a devenit candidatul PNL la Primăria Muncipiului Bucureşti.

Am făcut acest excurs destul de lung prin biografia lui Marian Munteanu pentru a vedea dacă este el acel "lider al societăţii civile" prin intermediul căruia PNL încearcă să dea un semnal naţiunii. Ei bine, răspunsul este nu. Marian Munteanu a fost un lider al societăţii civile atunci, în 1989-1990. Desigur, nefiind un om lipsit de potenţial, Marian Munteanu ar putea teoretic redeveni una din figurile importante ale societăţii civile, dar pentru asta nu este suficient să fi jucat un rol în cadrul unui anumit eveniment istoric acum două decenii şi jumătate, ci este nevoie de o consecvenţă, cu atât mai mult cu cât nu mai discutăm doar de aceeaşi generaţie a societăţii civile, ci şi de generaţii tinere, venite din spate, nu lipsite de diferenţe de nuanţe faţă de ideile generaţiei primei Pieţe a Universităţii. Dacă adăugăm şi faptul că Marian Munteanu este, ideologic vorbind, marginal chiar şi pentru predominanţa anticomunistă anilor '90, cu atât mai puţin se potriveşte acesta portretului zugrăvit de copreşedinţii PNL.

De fapt, şi aici "păpuşarii" pe care-i invocam mai devreme este posibil să fi făcut mai mult proba inteligenţei tactice, decât a celei strategice, s-ar putea totuşi să nu fi calculcat corect lucrurile în perspectivă. Cum Marian Munteanu contrariază o parte din electoratul stabil al PNL, inclusiv pe mulţi din cei care au făcut Piaţa Universităţii '90 şi au fost apoi dezamăgiţi de oratorul din balcon; cât priveşte actuala societate civilă, mai ales pe cei ieşiţi la proteste de-a lungul ultimilor patru ani, majoritatea prea tineri ca să fi apucat momentul de glorie al lui Marian Munteanu, acesta reprezintă un nume despre care nu au auzit neapărat numai lucruri bune, un personaj cu o retorică mai degrabă de anii '90 şi ale cărui idei nu sunt atractive decât pentru o minoritate dintre ei. Prin urmare, pentru aceştia Marian Munteanu este departe de a fi reprezentativ şi are şanse reduse să le culeagă voturile. Dar, pe de altă parte, sunt convins că "păpuşarii" nu ţintesc cu adevărat voturile activiştilor civici ai generaţiilor de azi; ştiu şi ei foarte bine că aceştia operează, în majoritatea lor, cu principiul #aceeaşimizerie.

Nu, Marian Munteanu este obiectul unui joc de sunet şi lumină pentru publicul larg, ăla neimplicat civic ori politic, cel care nu cunoaşte societatea civilă, dar are aşteptări de la ea, prin opoziţie cu partidele, de la care nu mai are nicio aşteptare. Aceluia i se poate vinde gogoriţa cu Marian Munteanu lider al societăţii civile, impecabil şi reprezentativ, care, iată, vine să exercite curat primăria generală a Capitalei. Că este foarte probabil ca PNL să şi-l fi băgat pe necuratul în casă, Marian Munteanu fiind orice, numai liberal nu, asta e până la urmă problema PNL şi deloc preocuparea mea. Dar ajunşi în acest punct, cred că e cazul să ne uităm un pic şi la partea de răspundere a societăţii civile în ceea ce se petrece zilele acestea.

Ar mai fi putut PNL să scoată de la naftalină o figură destul de tristă a civismului de la începutul anilor '90 şi să o prezinte drept Făt Frumos pe-un cal alb, venit să câştige pentru popor, dar şi pentru partidul din Aleea Modrogan, primăria Capitalei, dacă din societatea civilă, mai exact din acea societate civilă coagulată în cei patru ani de mişcări de stradă, ar fi crescut o nouă formaţiune politică, cu ambiţii electorale şi grupând activişti autentici, inclusiv dintre cei ceva mai bine cunoscuţi mass mediei şi autorităţilor? Desigur că nu, pentru că ar fi fost clar pentru oricine cine reprezintă societatea civilă. Nu ar mai fi fost loc pentru impostură instigată de partidele vechi.

Numai că pentru ca o astfel de formaţiune să crească, ar fi fost necesar un efort conjugat, fie prin realizarea unei fuziuni a diferitelor grupuri de iniţiativă şi chiar partide înregistrate juridic de la modificarea legii partidelor în 2015 încoace, fie prin realizarea unei largi alianţe electorale a tuturor acestor partide noi (sigur, fără cele extremiste şi fără cele fondate de nebuni). Numai că oamenii noştri îmi dau impresia că ţin să demonstreze că, în ciuda aparenţelor, nu au o capacitate de viziune superioară celei a multora dintre membrii vechilor partide. Avem astfel o modă a partidelor locale, posibil de înregistrat acum pentru prima dată, cumva încurajată şi de obsesia naţională a imitării Occidentului (chit că şi-n Occident, partidele locale nu înseamnă, de fapt, mare lucru). Başca că o schimbare majoră într-o ţară care chiar are nevoie de o astfel de schimbare nu se poate face cu partide locale decât în visuri cu floricele şi fluturaşi. Pe de altă parte, continuăm să avem "talibani civici", oameni care nu vor să se apuce de politică electorală, deşi fac de ani de zile politică neelectorală, şi se uită cu speranţă spre oamenii total neimplicaţi, din spatele televizoarelor şi ai monitoarelor de calculator, aşteptând ca aceştia să furnizeze noua clasă politică; în timp ce cei neimplicaţi, la rândul lor, se uită cu speranţă spre activişti, ca fiind cei mai potriviţi să ia iniţiativa, din moment ce oricum se ocupă cu un fel de politică şi au apucat să înţeleagă mai bine despre ce e vorba.

Ca să fie caragialescul românesc cât mai complet, şi aici clar mă includ şi pe mine ca şi colaborator al acesteia, după ce cele mai multe dintre iniţiativele pornite în stradă, în timpul #Colectiv-ului, s-au stins, avem Iniţiativa România, care a ales să fie platformă civică, nu partid, dar care din această calitate să catalizeze coagularea unei ample alianţe electorale pentru Bucureşti şi să selecteze candidaţi din rândurile grupurilor de iniţiativă din cartiere pe care să-i împingă pe listele alianţei. Când a devenit clar că nu va reuşi să-şi impună viziunea partidelor, cu toate argumentele sale logice, dar oarecum de aşteptat, Iniţiativa România a început să se preocupe tot mai mult de diferite proiecte vizând soluţii IT şi aplicaţii pentru transparenţă şi bună guvernare, ba a şi fost premiată pentru o astfel de aplicaţie. Activităţi perfect onorabile, dar foarte îndepărtate de scopul iniţial de a determina o schimbare în politică. Pentru aceasta din urmă, Iniţiativa România a tranşat problema "curat murdar": prin susţinerea concomitentă a două forţe concurente- Nicuşor Dan şi USB, respectiv M10 şi Ciprian Ciucu.

 

 

Ei, şi că tot discutăm de Bucureşti, dacă tot am pomenit de el, ajungem şi la singurul candidat din societatea civilă contemporană şi autentică cu şanse reale, adică la personajul pentru care, ca să-l evite, a apelat PNL-ul la Marian Munteanu. Discutăm desigur de Nicuşor Dan. Numai că dacă în militantism ar putea exista antieroi, Nicuşor Dan ar putea fi arhetipul lor. Nu mă leg aici de lucruri prea puţin importante, de genul charismei deficitare, ci de cum nu înţelege să facă politică Nicuşor Dan. Dacă asculta ceea ce nişte oameni au tot încercat să-i spună încă din 2014, iar alţii s-au ţinut de capul lui cam tot anul ăsta până acum, Nicuşor Dan ar fi fost, în prezent, liderul de necontestat al opoziţiei neparlamentare, personajul pe care niciun partid politic mainstream nu ar fi putut să-l ignore în dauna altor "lideri" prefabricaţi. Nici pe el,  nici partidul sau alianţa din jurul său. El însă a crezut că politica înseamnă doar calcul probabilistic şi, profund greşit, minimizare matematică a riscurilor (ori politica înseamnă tocmai asumarea de riscuri, calculate, ce-i drept, dar pe un calcul mult mai empiric şi cu variabile mult mai omeneşti decât ceea ce se studiază la Facultatea de Matematică). Aşa că a mers cu un partid local- USB-, a recurs la refuzul a numeroase oferte de sprijin, dacă ele presupuneau şi nişte condiţii şi nu simpla încolonare în spatele candidatului suprem şi  a ales o concentrare cvasiexclusivă a efortului electoral al USB pentru candidatura sa pentru poziţia de primar general; ba chiar s-a dovedit om, cu vanităţi umane, ieşite din el în şuvoi, precum un torent de munte primăvara, după topirea gheţurilor de pe înălţimi, atunci când sesizând el că a ajuns prin sondaje la 18-20% şi având promişi nişte destul de mulţi euro pentru finanţarea campaniei, a început să se considere în aceeaşi ligă cu PNL-ul şi cu PSD-ul, să ceară PNL-ului să-şi retragă candidatul pentru a-l susţine pe el şi să trateze celelalte partide mici şi grupuri civice cu destul de multă aroganţă.

Aşadar, trăgând linie, contrar antipatiei mele pentru partidele care domină viaţa politică de mai bine de douăzeci şi şase de ani, de data asta nu voi face un mare reproş PNL-ului. Până la urmă, politic vorbind, numirea lui Marian Munteanu ar putea fi, pe termen scurt, mişcarea cea mai deşteaptă pe care puteau să o facă. Pe termen mediu şi lung s-ar putea să regrete, dar ăsta deja e un alt capitol. Cu atât mai puţin voi reproşa ceva lui Marian Munteanu. Mă rog, ceva în plus faţă de ceea ce îi reproşez deja, vreau să zic. Până la urmă omul are acum o şansă mult mai bună decât în anul 2000 pentru a câştiga un cuvânt în politică, e normal să profite de oportunitate. Nu, marele meu reproş se duce către toţi aceşti Agamiţă Dandanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu, Zoe, conu' Leonida, Nae Caţavencu, Rică Venturiano etc. care compunem împreună societatea civilă, nişte oameni încă prea mici pentru momentul pe care îl trăim.