Cum se poate autodefini antisistemul

În următoarele două zile se vor împlini cinci ani de la primele proteste din bizarul an 2012, cele de la Târgu Mureş, respectiv Bucureşti. De data aceasta nu mai vreau însă să revin asupra istoriei acelor evenimente; cine este interesat de mărturia şi de analiza mea, poate citi: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/01/2012-intre-interpretare-si-adevar.html. Fapt este însă că dincolo de tot jocul făcut atunci de partidele parlamentare şi de diferite oficine media, de dezbaterea dacă a fost sau nu o lovitură de stat a USL împotriva preşedintelui Traian Băsescu şi a puterii PDL+UNPR+UDMR, anul 2012 a marcat şi primele proteste antisistem din România, care nu au rămas fără urmări, ci au continuat mult mai amplu în "toamna românească" din 2013 şi în protestele #Colectiv din noiembrie 2015 (ca să numesc numai evenimentele cele mai importante). Ţara noastră s-a înscris astfel într-un curent mondial declanşat de prima mare criză economică a noului mileniu, cea din 2008-2010.

Curentul mondial la care mă refer este cel al creşterii mişcărilor antisistem, cele care contestă ordinea pragmatică post-ideologică şi supremaţia principiilor economice neoliberale instaurate după finalul războiului rece şi după globalizarea de la cumpăna celor două milenii. Vorbim însă de un fenomen foarte divers, care a început cu mari mişcări de protest şi organizare civică, de regulă informală şi orizontală şi care a continuat apoi în concretizări politice.

Există însă şi un antisistem bun şi unul rău. Primăvara arabă, de exemplu, a eşuat într-o ascensiune fără precedent a mişcărilor salafiste şi jihadiste, culminând cu crearea Califatului ISIS şi cu valul de atentate din diferite părţi ale lumii din ultimii câţiva ani. În Regatul Unit, antisistemul a fost contabilizat de eurosceptici şi a condus la votul pentru Brexit, iar în Statele Unite, deşi primele acţiuni de protest au fost cele ale mişcării eminamente de stânga Occupy, votul antisistem l-a impus ca preşedinte pe un plutocrat demagog şi cu vederi ultraconservatoare de dreapta. Antisistemul rău se poate însă manifesta şi pe latura cealaltă: a se vedea cazul Syriza, care încearcă cumva să însăileze ceva coerent din ideologiile utopice şi deja dovedite falimentare ale extremei stângi şi care, după un referendum absolut inutil, devenit o bătaie de joc la adresa electoratului, a cedat pe toate planurile, făcând proba faptului că de fapt, ca de atâtea ori în istorie, pentru marxiştii fie şi neo socoteala de acasă nu are niciodată vreo tangenţă cu cea din târg. Mai mult, antisistemul rău poate fi inclusiv cel al unei puteri nucleare, Rusia, care încearcă prin toate mijloacele să răstoarne ordinea globală şi să se reafirme ca imperiu pe socoteala vecinilor.

Deci care ar fi antisistemul bun? În mod cert, cel care pretinde mai multă democraţie, dar care nu ţine să reinventeze mersul pe jos şi apa caldă. Cel care cere ca cetăţenii să fie consultaţi mai des şi nu doar chemaţi la vot odată la câţiva ani, pentru a alege dintre nişte politicieni veşnic aceiaşi şi deja izolaţi într-un turn de fildeş al propriilor interese. Cel care cere transparenţă în actul de legiferare şi în cel de guvernare. Cel care pretinde ca "business as usual" să nu mai însemne că investitorul e un fel de dumnezeu şi că totul trebuie pus sub semnul consumului şi al profitului imediat, că e nevoie ca risipa de resurse să limitată, iar dezvoltarea societăţii să urmeze modele de durabilitate (care, desigur, nu exclud nici profitul şi nici consumul). Paradoxal, oricât de tentante sunt în perioade de contestare a sistemului existent ideile extreme sau năstruşnice, adevărul lui Buddha despre calea de mijloc rămâne de nezdruncinat. 

Asemenea celor petrecute şi în alte ţări, anul trecut, în principiu, şi în România s-a facut pasul evolutiv de la antisistemul manifestat prin protestul stradal la coagularea politică. Tentative anterioare sau paralele au mai fost, dar, iarăşi zic în principiu, pasul s-a făcut prin constituirea Uniunii Salvaţi România (USR), iniţial Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB). De unde însă rezerva, de ce condiţionez cu acest "în principiu", mai ales că ştiu câte ceva şi din interior? Păi, tocmai de aceea. De la alegeri încoace s-a tot reproşat, oarecum corect, doar că nu acesta ar trebui să fie reproşul, că USR este un ghiveci de oameni extrem de diverşi ca traseu social şi politic şi că nu şi-a asumat o ideologie. Nu, acesta este un lucru bun, pur şi simplu pentru că zona antisistem din România este încă destul de firavă, iar a se diviza de acum pe clivaje de tip stânga-dreapta, corporatişti-activişti civici etc. ar prăbuşi-o înainte de a decola. Sper, sincer, ca acel conflict ideologic intern menţionat de recent exclusul Sergiu Moroianu să se oprească, deocamdată şi pentru încă o bună bucată de timp, în punctul în care se află

Nu, adevărata problemă a USR este ezitarea în a-şi asuma statutul de partid antisistem, semnalele contradictorii pe care le-a dat şi care au costat voturi, cum explicam într-un alt text de pe prezentul blog (http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2016/12/reflectii-post-electorale.html). Astfel, la alegerile locale, unde USB şi-a asumat acest rol şi s-a opus deschis ambelor tabere politice tradiţionale, scorul a fost unul excepţional pentru un partid cu o existenţă de câteva luni. La alegerile parlamentare însă, unde a primat sugestia unei alianţe de facto cu PNL pentru susţinerea unui guvern Dacian Cioloş II, eventual cu participarea la guvernare prin câţiva miniştri şi secretari de stat, recrutaţi desigur dintre tehnocraţii din guvern care s-au înscris şi au candidat din partea USR, scorul obţinut a fost sub aşteptări, sub ceea ce indicau sondajele. Semn că o mare parte din electoratul potenţial al USR, care este sătul deopotrivă de PSD şi de facţiunea PNL+PDL, a respins compromisul şi nu s-a mai prezentat la vot.

Ieri seară, o auzeam pe Clotilde Armand, la o emisiune TV, asumând din nou statutul de partid antisistem pentru USR, susţinând că oricum liderii partidului ştiau că nu vor câştiga alegerile (dar atunci ar fi trebuit să nu mai intre în toată acea discuţie despre guvernare şi să atace şi PNL-ul cum au atacat PSD-ul) şi că USR joacă rolul de watch dog. Ei, cu asta nu mai sunt de acord, în orice democraţie serioasă "câinele de pază" este societatea civilă (eventual şi presa, acolo unde nu s-a lăsat pe deplin cumpărată de diferite interese), nicidecum opoziţia parlamentară, a cărei funcţie este să lupte pentru putere în ideea de a realiza politicile pe care le propune electoratului.

Întrucât va urma în curând un congres al USR, iar înainte de asta se va ţine un teambuilding, sper ca rândurile de mai sus să-i pună pe gânduri pe colegii mei. Nu este nevoie acum de clarificarea ideologică pe care o tot pretinde, eu zic interesat, presa, dar este nevoie de clarificarea poziţiei faţă de sistem, inclusiv dacă se va continua pe ideea de apropiere de persoana lui Dacian Cioloş şi de ONG-ul anunţat de acesta; Dacian Cioloş însuşi are nevoie să îşi clarifice propria raportare cu politica electorală. E drept că pentru un fost comisar european şi fost prim ministru este mai greu să se definească drept antisistem, dar nu imposibil dacă mergem pe acel antisistem ponderat de care aminteam mai sus.

Recomandare de Moş Vasile

Anul trecut, în Ajun de Crăciun, rupeam ritmul postărilor cu subiect politic pentru a face o recomandare de excelent cadou de Crăciun, o amplă şi exhaustivă sinteză în limba engleză a cercetărilor dedicate, din 1875 încoace, acelor sisteme de simboluri ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Jos şi de Mijloc care ar putea reprezenta prima scriere din existenţa omenirii (tăbliţele de la Tărtăria sunt doar cel mai cunoscut exemplu de pe teritoriul actual al României, dar departe de a fi singurele artefacte bănuite a putea purta inscripţii): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html.  

În 2016, luat cu altele, am ratat Crăciunul pentru a face o altă recomandare de posibil cadou. Doar că-n copilăria mea, cel puţin, exista şi un al treilea Moş cadorisitor, care mă vizita în noaptea de Revelion: Moş Vasile. Şi dacă cumva obiceiul cu Moş Vasile s-a pierdut (sau n-a existat decât în familia mea), vine oricum la primăvară Iepuraşul de Paşti. Nu, domnilor singuri, nu cel Playboy...

Ideea e că mă voi risca din nou cu o recomandare de cadou. Şi, iarăşi, mă voi referi la o carte (măcar să justific aerul prea intelectual pe care mi s-a spus recent că l-am expirat, spre dezavantajul meu, la o oarecare reuniune politică). Numai că de data aceasta nu vă voi trimite spre librăria unui muzeu (în 2015 a fost Brukenthal-ul), ci spre anticariate sau buchinişti, pentru că voi prezenta o carte apărută în 1969 şi care nu ştiu să fi fost republicată. Are însă un ceva comun cu recomandarea de acum un an: reprezintă un text ştiinţific serios privind un subiect inundat în prezent de aberaţii pseudo-ştiinţifice.

Coiful de argint aurit de la Agighiol

Aşadar, cartea asupra căreia atrag atenţia este "Arta traco-getică", apărută sub auspiciile Editurii Academiei RSR acum aproximativ patruzeci şi opt de ani. Autorul, care figurează în carte cu numele prescurtat de D. Berciu, este Dumitru Berciu (1907-1998), unul dintre cei mai mari arheologi, antropologi şi istorici specializaţi în istorie antică pe care i-a avut România în secolul XX. Şi, pe nedrept, unul prea puţin cunoscut în afara lumii istoricilor şi arheologilor.

Cartea în sine are două avantaje faţă de recomandarea de anul trecut: este în limba română şi este mult mai scurtă. Altfel însă, are un caracter monografic la fel de cuprinzător, analizând la sânge un anumit aspect cultural dintr-o anumită epocă şi dintr-o anumită civilizaţie. Vorbim de o artă aristocratică în aur şi argint (şi mai puţin din bronz), din perioada secolelor VI-IV Î.Ch., prezentă în civilizaţia geţilor dintre Munţii Balcani şi Carpaţii Meridionali şi Orientali, aşadar din nordul Bulgariei şi din sudul şi estul României. O artă animalieră în care unii specialişti au văzut o simplă influenţă scită- sau de-a dreptul nişte artefacte scite-, exuberantă, dar care după cele trei secole de manifestare dispare în dauna unei orfevrerii ceva mai austere a perioadei regale dacice. Faptul că în filmul "Dacii", din acelaşi an 1969, Amza Pellea pe post de Decebal era pus să poarte o reconstrucţie greşită a coifului de aur de la Coţofeneşti a fost genul de gafă istorică ca şi cea a regizorilor americani care i-au plasat pe regele Arthur şi pe cavalerii Mesei Rotunde în armuri de secol XV şi în castele de secol XVI.

Dumitru Berciu face două lucruri esenţiale în lucrarea sa. Primul: pune orfevreria getică a secolelor VI-IV Î.Ch. în context. Sesizează şi analizează asemănările, dar şi deosebirile cu arta animalieră scită, cu cea a Imperiului Ahemenid (care pe la începutul acestei perioade pătrunde până în Dobrogea), cu arta animalieră contemporană a rudelor apropiate ale geţilor, tracii sudici şi frigienii din Asia Mică. Sesizează de asemenea că această artă, repet, pur aristocratică, oamenii de rând nepermiţându-şi să poarte la sărbători coifuri sau cnemide de aur şi argint, ori să bea din rhyton-uri ori pocale din aceleaşi metale preţioase, nu trece Carpaţii, unde lumea dacică se va dezvolta mai târziu, decât puţin prin zona Porţilor de Fier ale Dunării. De asemenea, chiar dacă, firesc pentru acea vreme, analizează cu precădere descoperirile de pe teritoriul României, care au capitole consacrate- "sabia-emblemă" de la Medgidia, inventarul mormântului princiar de la Agighiol, coiful de la Coţofeneşti, tezaurul de la Craiova, rhyton-ul de la Poroina etc.- dedică suficiente pagini descoperirilor extrem de asemănătoare din Bulgaria. "Arta traco-getică" are şi meritul de a fi prima lucrare publicată în România care analizează în amănunt piesele din tezaurul de argint de la Porţile de Fier- un coif şi câteva pocale- descoperite în apele Dunării pe vremea când regiunea respectivă aparţinea Austro-Ungariei şi ajunse în colecţia Institutului de Artă din Detroit (SUA).

Al doilea demers esenţial pe care-l face Dumitru Berciu este o remarcabilă analiză de  stilistică, de simbolistică şi de tehnică metalurgică, de amănunt, care-i permite să sesizeze acele rezolvări care sunt diferite de cele din alte stiluri animaliere care au influenţat-o pe cea getică, precum cea scitică, dar şi pe cele care fac legătura cu meşteşugul bijutierilor autohtoni din perioadele istorice anterioare, din fierul timpuriu si din epoca bronzului, dar şi din epoca ulterioară, cea care avea să culmineze cu regatul întemeiat de Burebista şi Deceneu şi intrat în legendă odată cu eroica rezistenţă a regelui Decebal.

Coiful de argint de la Porţile de Fier (Detroit)

"Arta traco-getică" se concentrează aşadar doar pe un aspect al civilizaţiei geţilor din secolele VI-IV Î.Ch. şi o face atât de bine, încât concluziile cărţii rămân valabile şi pentru descoperirile care s-au făcut de la publicarea ei încoace. Este însă o perioadă cheie în istoria înaintaşilor noştri. În anul 514 Î.Ch. Darius I, suveranul Persiei Ahemenide, lansează o expediţie de-a lungul ţărmurilor Mării Negre împotriva sciţilor; înainte însă de a trece Dunărea şi Nistrul în direcţia acestora, geţii sunt singurii dintre traci care opun rezistenţă celui mai mare imperiu al momentului. Câteva decenii mai târziu, istoricul grec Herodot consemnează episodul în termeni destul de elogioşi şi referindu-se separat şi la marele gânditor Zalmoxis şi la doctrinele acestuia. Este momentul cu care geţii intră în istoria scrisă şi nu mai trebuie ghiciţi printre multele neamuri denumite generic traci.

Ceva mai târziu, marele dramaturg grec Sofocle introduce în tragedia "Triptolemos" fraza: "Şi Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi." Mai multe nu ştim, dacă e vorba de un personaj imaginar, unul mitologic sau unul cât se poate de real, eventual contemporan lui Sofocle. Iar nu mult după aceea, Tucidites povesteşte despre arcaşii călare geţi, dar şi despre medicii traci, adepţi ai lui Zalmoxis, care iau parte la invazia Macedoniei din anul 429 Î.Ch. ca parte a armatelor regelui odrys al Traciei, Sitalkes I (431-424 Î.Ch.). Secolul nu se termină fără o referire la o oaste getică acţionând în numele succesorului lui Sitalkes I, Seuthes I (424-408 Î.Ch.). În anul 339 Î.Ch. un rex histrianorum - rege dunărean, al cărui nume nu este menţionat, conduce o alianţă a geţilor dobrogeni şi a coloniştilor greci de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre împotriva unui rege scit, Ateas, învingătorul întregii afaceri fiind însă Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare (care are propriul său episod militar cu geţii în anul 335 Î.Ch.). O emisiune monetară locală, printre primele de sorginte geto-dacică, indică posibilul nume al lui rex histrianorum sau al unui succesor de-al său: Moskon. Zopyrion, guvernatorul lăsat în urma sa în Macedonia de Alexandru cel Mare, plecat în acţiunea de cucerire a lumii, devine victima unui teribil masacru, undeva în Bugeac, în stepa getică, în anul 326 Î.Ch., când pier şi comandantul, şi întreaga armată macedoneană.

Dar momentul culminant şi, în acelaşi timp, final al acestei perioade este domnia regelui Dromihetes şi cele două războaie pe care acesta le poartă cu regele de data aceasta macedonean al Traciei, Lysimachos, în anii 300 şi 292 Î.Ch. Este perioada în care înfloresc în arealul getic mari centre de civilizaţie, precum Daosdava (Oraşul Lupilor, prin raportare la cuvântul traco-frigian "daos"- "lup", de care geograful antic Strabon lega şi originea etnonimului daci), pe lângă care se află acel somptuos mormânt de influenţă elenistică, dar de factură tracică, pe care istoricii bulgari i-l atribuie lui Dromihetes (totuşi puţin probabil, zona respectivă fiind tributară lui Lysimachos şi nu independentă precum regatul lui Dromihetes şi, de asemenea, Daosdava nefiind amintită de Diodor din Sicilia şi de celelalte surse asupra războaielor dintre Lysimachos şi Dromihetes, precum cetatea Helis). Puţin mai târziu, prin anii 279-278 Î.Ch., are loc marea invazie a celţilor în Balcani şi Asia Mică, care va declanşa un val de schimbări majore şi va însemna mutarea treptată a epicentrului civilizaţiei autohtone din exteriorul în interiorul lanţului carpatic.

Coiful de argint aurit de la Peretu

"Arta traco-getică" nu reprezintă aşadar, pur şi simplu, o monografie privind o anumită dezvoltare stilistică din arta metalurgică a unei civilizaţii de-a lungul a aproximativ trei secole din existenţa acesteia. Este o fereastră, singura pe care o mai avem, spre universul mental şi spiritual al căpeteniilor ale căror acţiuni au scos geţii din anonimat şi i-au introdus în istoria "mare"- personaje precum cele amintite mai sus sau acel Cotys, nume tipic trac, purtat şi de câţiva regi odrysi, dar şi de dacul Cotiso în secolul I Î.Ch., inscripţionat pe unul din artefactele din mormântul de la Agighiol. Da, este o artă aristocratică şi ca artă aristocratică spune puţin despre poporul antic numit geţi, într-o perioadă în care dacii ţineau încă de viitor. Dar tocmai pentru că este o artă aristocratică spune foarte multe despre conducătorii pe care acel neam străvechi i-a avut în chiar momentul în care a ieşit din masa amorfă a feluritelor popoare barbare de la nord de lumea mediteraneană şi a început să conteze suficient ca autorii lumii clasice să facă tot mai multe şi mai complete referiri la ei şi la faptele lor.

Reflecţii post-electorale

Mă adaug şi eu celor care comentează alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, însă cu o oarecare întârziere, determinată de faptul că pentru mine, ca reprezentant al USR în Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti, alegerile au însemnat treizeci şi şase de ore de nesomn şi de activitate continuă. Dar nu despre activitatea în Oficiu vreau să scriu, deşi ar fi câte ceva de povestit şi despre asta. Vreau să mă refer însă la performanţa USR, ca partid care mă interesează în primul rând, lăsând numeroşilor gazetari şi analişti politici analiza a ceea ce au făcut bine PSD şi ALDE şi au făcut prost PNL, Dacian Cioloş ori Klaus Iohannis.

Aş face poate doar o singură observaţie, pentru că am sesizat în analizele pe care le-am citit până acum, printre picături, căci mai am şi treburi avocăţeşti ce s-au adunat între sâmbătă şi luni, de care trebuie să mă ocup cu prioritate, insuficient de afirmat următorul fapt: valul "revoluţionar" ultraconservator care s-a reflectat în maniere foarte diferite în ultimul timp prin toată emisfera nordică, nu a ocolit duminică nici România. Doar că la noi nu s-a putut vorbi de ascensiunea, culmea, pe umerii săracilor, a unui plutocrat slobod la gură ca în SUA, ori de avântul electoral al unor extremişti de dreapta sau de stânga, ca în Franţa, Austria, Republica Moldova ori Grecia, nici de derapajul spre autocraţie al unor oameni de stat proveniţi iniţial din zona conservatoare democratică, ca în Ungaria şi Polonia, şi nici despre referendumuri pe anumite teme care să indice o revoltă în sânul maselor faţă de politica centrului dreapta şi a centrului stânga tradiţionale şi, mai ales, faţă de dictatul "corectitudinii politice", aşa cum s-a întâmplat în Regatul Unit şi în Italia. Să nu ne îmbătăm cu apă rece pentru că PRU şi ANR-ul lui Marian Munteanu s-au aflat departe de a trece pragul electoral; unu la mână, cele două partide ortodoxist-naţionaliste s-au canibalizat reciproc, doi la mână, sentimentul unei părţi a populaţiei, care ar fi putut sufla vânt în pupa acestor două partide, a fost contabilizat în mod inteligent de către PSD. Liviu Dragnea şi ceilalţi lideri din Kisseleff au ştiut cum să-i lase pe respectivii să-şi asume rolul de sperietoare, introducând subtil în campania lor teme precum reafirmarea suveranităţii naţionale în raport cu transnaţionalele, cu birocraţia bruxelleză şi cu "conspiraţia" progresistă finanţată de George Soroş.

Revin însă, pe mine mă interesează acum USR. Partidul căruia îi aparţin a obţinut 9%, surclasând partide cu politicieni cu ştate vechi, inclusiv un fost preşedinte al României timp de un deceniu, adică ALDE şi PMP. Am auzit numeroase voci, printre care şi ale colegilor aflaţi la Tech Hub duminică seara, care au proclamat victoria. Eu aş numi-o semivictorie. Asta pentru că deşi partidul s-a apropiat serios de cei 10% pe care am considerat că are toate şansele să-i obţină în parlamentare (recunosc că am fost tot timpul ceva mai rezervat decât colegii care dădeau minimum 13% şi urcau chiar până spre 19%), argumentul care i se dă PSD-ului să nu se împăuneze cu cei 45%, anume că sunt 45% din 40% care au venit la vot, prezenţa cea mai mică la parlamentare din 1990 încoace, este valabil şi pentru USR. Nu am obţinut 10% din multe voturi, ci doar 9% din 40%, adică puţin peste 3% din totalul populaţiei cu drept de vot.

Sigur, ne-a costat şi propaganda asiduă despre Soroş şi "sorosişti", dar se pune totuşi întrebarea de ce noi, un partid nou cu oameni curaţi, fidel ideilor de anticorupţie şi transparenţă în cheltuirea banului public, nu am reuşit mai mult într-o ţară marcată de corupţie endemică şi de risipă a impozitelor şi taxelor plătite de oameni şi de companii. Mai ales, de ce nu am reuşit să mobilizăm în mai mare măsură electoratul urban, tânăr, profesionist, dornic de schimbare, care ar dori să nu mai fie atât de tentat de emigrare, cel care a ieşit masiv în stradă pentru Roşia Montană ori după tragedia de la #Colectiv, adică exact eşalonul de populaţie căruia noi ne-am adresat cu predilecţie şi din care ne-am recrutat majoritatea activiştilor. Este deja evident, confruntând rezultatele oficiale ale alegerilor, că mare parte din acest electorat nu a fost convins de oferta USR şi a preferat să nu voteze, cum nu o mai face de mai multe cicluri electorale, în lipsa unei oferte credibile. Numai că, la 11 decembrie 2016, USR ar fi trebuit să fie acea ofertă credibilă...

În primul rând, ne-a lipsit în campania pentru parlamentare parcă mai mult decât în cea pentru locale retorica de tipul #aceeaşimizerie cu referire la partidele vechi. Am apăsat prea mult pedala pe ideea de #PSDciumaroşie. Acum, nu o să spun tocmai eu, cu istoria mea de "dragoste" cu acest partid, care începe încă din zorii actualei democraţii româneşti, că PSD ar fi altceva decât "ciumă". Dar nici pretinsa "dreaptă" din România anilor 1990-2015 nu a fost vreo binecuvântare. De fapt, o parte consistentă a ei provine din acelaşi FSN... Iar cu #PDSR/PSDciumaroşie s-au câştigat alegerile cu feeling revoluţionar din 1996 şi 2004, s-a construit băsismul biruitor al anilor 2007-2009 (cu care Băsescu însuşi nu mai are nicio treabă de când s-a dezlănţuit împotriva "Binomului" pe care tot el l-a năşit), însă este o marotă deja fumată. Sigur, are talibanii ei, dar forţa electorală a acestora s-a văzut duminică.

În schimb, USR a ignorat istoria mişcărilor de protest din ultimii ani şi crescendo-ul ideii de #toatepartidele(vechi)aceeaşimizerie. Strigată pentru prima dată în stradă de către unele facţiuni din cele participante la protestele din 2012, #aceeaşimizerie- adică opunerea nu faţă de un anumit partid, ci faţă de întreg sistemul patronat de vechile partide cu rădăcini în anii '90-, a devenit principiul dominant al protestatarilor din 2013 şi de la #Colectiv, ultimii respingând astfel tentativele trimişilor PNL de a-i face să ceară în stradă alegeri anticipate. Iar tocmai USR era partidul care-şi permitea cel mai puţin să ignore mesajul protestelor anti-sistem, fiind partidul care a recrutat între participanţii la acele proteste, care a absorbit iniţiative politice ale unora dintre aceştia, care a adoptat un nume aproape identic cu cel al comunităţii civic-protestatare Uniţi Salvăm şi cu sloganul "Uniţi Salvăm Toată România" şi care miza cel mai mult pe voturile celor care au mărşăluit pentru Roşia Montană, pentru păduri şi împotriva #corupţieicareucide. Adoptând un discurs strict anti-PSD, USR s-a limitat la o comunicare electorală aproape identică cu a PNL şi nu a mai interesat o mare parte a electoratului său ţintă.

Totuşi, îmblânzirea retoricii anti-sistem ar fi fost aproape pe deplin compensată dacă USR nu ar fi dus puţin prea departe strategia sa de a nu-şi asuma teme care antagonizează. Nu ai cum să mulţumeşti pe toata lumea, zice o veche vorbă românească, iar alta mai nouă, din vremurile de acum, că nu poţi câştiga numai prin campanie negativă. Şi una este să eviţi pentru moment, de exemplu, subiectul definiţiei constituţionale a căsătoriei, care oricum va fi tema de dezbatere a referendumului din aprilie 2017, altceva să consideri că odată cu depunerea dosarului pentru includerea patrimoniului cultural de la Roşia Montană în lista Patrimoniului Universal UNESCO nu mai e nevoie să mai zici nimic despre mineritul cu cianuri. În felul acesta, chiar dacă activişti pentru Roşia Montană ca Mihai Goţiu au intrat în USR şi au candidat pentru partidul nostru, Campania Salvaţi Roşia Montană (CSRM) prin vocile sale cele mai autorizate, precum Eugen David, au transmis un mesaj mai degrabă nefavorabil USR. Ori CSRM, aşa cum s-a văzut şi în toamna anului 2013, are o forţă de influenţă deloc de neglijat în electoratul pe care conta USR. Şi este doar un exemplu, între altele (lipsa unei agende mai clare privind politica propusă în domeniul pădurilor, lipsa unui mesaj neechivoc către unioniştii care, de asemenea, au scos mii de oameni în stradă în ultimii cinci ani etc.).

Ne-am asumat în schimb o schemă destul de riscantă pentru un partid nou şi neexperimentat: să susţinem un guvern Cioloş II, cu un program bazat pe principiile din platforma România 100. Acelaşi lucru l-a anunţat şi PNL. Mai mult, ambele partide şi-au construit campaniile în jurul acestei idei. E drept, PNL şi-a asumat eventuala guvernare Cioloş II într-o măsură mai mare decât cea în care însuşi Dacian Cioloş era dispus ca imaginea sa să fie asociată cu cea a respectivului partid. Timp în care USR a încercat să păstreze o anumită distanţă, susţinând că nu se aliază cu PNL, chiar dacă va sprijini acelaşi guvern, şi că nu va propune miniştri, dar primul ministru îşi poate alege miniştri dintre membrii USR. Ei bine, această descriere a proiectului post-electoral la care partidul nostru era dispus să se asocieze nu a fost, în opinia mea, cea mai fericită, fiind uşor ca oamenii să aibă impresia că încercăm să le insultăm inteligenţa. Dacă susţii un guvern împreună cu un alt partid, se cheamă că eşti în alianţă, chiar dacă primul ministru e independent politic şi nu există un protocol scris între cele două partide. De asemenea, dacă membri ai USR devin miniştri fără să fie excluşi din partid, USR intră la guvernare, chiar dacă după mai puţin de un an de existenţă şi în rol secundar faţă de celălalt partener de coaliţie guvernamentală. Mai înţelept (şi mai cinstit) ar fi fost să spunem că, după alegeri, dacă majoritatea rezultată ar fi permis investirea unui al doilea guvern al lui Dacian Cioloş, am fi intrat într-o relaţie sub beneficiu de inventar- adică sub rezerva de a ne retrage în opoziţie dacă se petrec lucruri care contravin principiilor noastre- cu independentul Dacian Cioloş şi cu PNL.

USR nu a fost prea inspirat nici cu sloganul electoral. La locale, chiar dacă incorect, pentru că şi noi suntem, de fapt, politicieni, sloganul dădea cât de cât mesajul corect: Salvaţi Bucureştiul de politicieni făcea, desigur, trimitere la vechii politicieni ai PSD şi PNL (la #aceeaşimizerie sic!). Încercarea de a transmite ceva similar în campania pentru parlamentare prin insistenţa pe ideea de tehnocraţi versus politicieni, nu a avut aceeaşi greutate, pentru că nu există de fapt o dihotomie şi un antagonism. Politicianul cu trecut profesional este şi tehnocrat, iar un ministru, oricât de tehnocrat şi de independent, face în primul rând politică (de stat, dar tot politică). Iar când ne-am fixat pe În sfârşit ai cu cine, nu ştiu cât am transmis ideea că "în sfârşit, ai cu cine să votezi" şi cât am intrat în aceeaşi categorie de sloganuri electorale interpretabile licenţios precum Bună pentru România şi Încearcă şi cu o femeie.

Până la urmă însă important este că USR a trecut pragul şi va avea senatori şi deputaţi. Se va vedea astfel dacă alegerile interne au propulsat acolo cei mai buni oameni din cei care şi-au arătat disponibilitatea şi dacă, de acum încolo, partidul va avea capacitatea să se definească mai clar pe coordonatele prefigurate în acest articol. Pe undeva, chiar dacă o nouă guvernare PSD nu este o veste deloc bună pentru ţară,  dracul nu e chiar atât de negru, cum ziceau bătrânii, şi rezultatul USR rămâne o semivictorie pentru că acum partidul nostru va avea şansa să se clarifice, să se structureze şi să crească în opoziţie, îndepărtându-se de pachebotul naufragiat, PNL; ori se ştie ce se întâmplă cu înotătorul care stă prea aproape de un vas care se scufundă...

Cam cum au arătat alegerile la Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti

După un an

Acum un an scriam: "Măcar nu se mai chinuie. Mai ales, un om sofisticat nu se mai dizolvă în faţa unei boli crude care nu i-a iertat nici măcar creierul. Aş putea să spun multe despre viaţa ei, despre potenţialul ei, despre artă şi politică, despre curaj şi ezitări, dar aş prefera să-i dau ei cuvântul. Pentru ultima dată. Timp să povestesc eu despre ea, de acum încolo, va fi destul, dar vor fi amintirile mele şi nu gândurile ei."- http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/11/nu-exista-titlu.html  În acea seară, Cristina Beche, mama mea, tocmai se stinsese din viaţă, pentru totdeauna.

Atunci i-am dat ei, pentru ultima dată, cuvântul, inserând în textul meu o poezie scrisă de ea în tinereţe şi care ştiu că era favorita ei, din puţinele texte în care şi-a fructificat talentul literar, atât cât era el. Acum, aşa cum am promis în seara morţii ei, a venit momentul să fac ceea ce anticipam în paragraful citat: un necrolog corespunzător, punctând momentele mai importante din cei şaizeci şi doi ani petrecuţi în această lume.

În vara anului 1952, în vacanţă la Borsec, se întâlneau două destine deja destul de serios încercate. S-a păstrat până azi bibeloul suvenir urât cumpărat în acea vară. Ea, Rodica Eugenia Nichifor (1929-2009) era o tânără de două ori refugiată din Cernăuţi la Bucureşti (la 28 iunie 1940 şi la 1 aprilie 1944), care renunţase la planurile sale de a studia medicina pentru a se angaja şi a-şi ajuta familia compusă din mama casnică, tatăl profund deprimat după pierderea nu numai a oraşului natal, dar şi a puţinei sale averi, şi fratele cu zece ani mai mic, care trebuia ajutat să-şi facă pornirea în viaţă. El, Gabriel Becke (1927-1991), bucureştean din ceea ce numim azi Centrul Vechi, trecuse deja împreună cu sora sa prin Gulag-ul sovietic, între 11 ianuarie 1945 şi 19 decembrie 1949, pentru unica vină la vârsta de 17 ani de a fi fost etnic german (şvab), iar tatăl său tocmai fusese eliberat după doi ani de închisoare, concurs de împrejurări care îi aruncase deja în aer planurile de a urma o facultate de chimie. S-au întâlnit aşadar două griji şi, cumva, dragostea a fost fulgerătoare. La întoarcerea din vacanţă familiile au fost anunţate direct de planurile maritale ale celor doi tineri. A urmat căsătoria şi la 29 iulie 1953 s-a născut unicul copil al cuplului, Cristina, botezată romano-catolic ca să nu rişte Gabriel, pe atunci catolic practicant înainte de Conciliul Vatican II, excomunicarea.

O săptămână mai târziu, bunicul bucovinean, deprimat şi grav bolnav de plămâni, se stingea. Dar, dincolo de acest trist eveniment, de privaţiunile înfruntate de familie, de viaţa pe azi demolata stradă Pittiş, pe atunci un fief plin de sărăcie al ţiganilor lăutari, Cristina nu a avut o copilărie nefericită. Chiar dacă prima ei amintire, prin 1956-1958, a fost un tanc sovietic pe stradă, care i s-a părut enorm, nesfârşit, faţă de fiinţa ei mică şi chiar dacă prima poezie scrisă vreodată, prin clasa I sau a II-a, a fost închinată "partidului".

Destul de timpuriu, Cristina a vădit talent la desen şi preocupare pentru artă, fapt întărit şi de vacanţele petrecute cu părinţii pe la mânăstirile din ţinutul Neamţului, dar şi de perioada în care aceştia au lucrat la construcţia portului Mangalia, perioadă în care numeroase din vestigiile anticului Callatis au ieşit la iveală. A lăsat în urmă câteva lucrări interesante, desene şi picturi în special, dar a ajuns la concluzia că nu ar fi destul de talentată ca să urmeze altceva decât istoria artei. A încercat de mai multe ori, fără succes. De ultima tentativă, de speranţa de la examen şi de deziluzia vederii rezultatelor îmi aduc şi eu aminte. De asemenea, devora cărţile, iubea SF-ul, cumpăra cu regularitate "Secolul XX", pe scurt a fost una din persoanele care, în copilăria mea, m-au făcut să mă întreb de ce se consideră că intelectualii ar fi numai cei cu studii superioare terminate.

Tot dragostea de artă a apropiat-o de Sandu Surcel, coleg de şcoală ce avea să devină sculptor. Cei doi s-au îndrăgostit, cum se întâmplă uşor la vârsta asta. Niciunul nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani când s-au căsătorit, în martie 1974. Rezultatul nu a întârziat să apară, la 2 decembrie născându-se prin cezariană persoana subsemnatului. Probabil acesta a fost singurul rezultat pe care niciunul nu l-a regretat al căsniciei ce nu a fost destinată să reziste; cu timpul, relaţia a devenit tot mai toxică, la începutul anului 1983 a intervenit separaţia în fapt, iar peste câteva luni a fost pronunţat divorţul. Cristina a avut apoi şi alte relaţii, cea mai notabilă fiind cea cu chipeşul ofiţer de aviaţie militară Florin (de la care avea să audă pentru prima dată o relatare a masacrului de la Otopeni din dimineaţa de 23 decembrie 1989), dar nu s-a mai recăsătorit.

A fost, de asemenea, o persoană cu atitudine. La o întâlnire a artiştilor cu ataşatul cultural sovietic (cultural, dar purtând uniforma Armatei Roşii), la care fusese invitat şi tata, iar ea participa ca soţie a lui, a refuzat să dea mâna cu respectivul, numindu-l textual ocupant şi precizându-i că are rădăcini în Bucovina de Nord. Pe la începutul anilor '80, când s-a pus problema demolării Casei Melik, de pe strada Spătarului nr. 22, cea mai veche încă în picioare din Bucureşti, unde funcţionează Muzeul Theodor Pallady, atât ea, cât şi Sandu au semnat, alături de alţii, o petiţie care, lucru rar pentru acele vremuri, a reuşit salvarea monumentului. Iar după divorţ, după ce a contractat un apartament într-un bloc nou construit pe bulevardul Iuliu Maniu (apartament vândut în 1995) şi a fost aleasă preşedinte al asociaţiei de proprietari, a refuzat categoric toate tentativele Securităţii de a o recruta ca informator, preferând să renunţe la orice funcţie în amintita asociaţie.

Viaţa Cristinei Beche avea însă să ia o turnură nouă odată cu evenimentele din Decembrie 1989. La 21 Decembrie a plecat de la serviciul pe care-l avea încă de la prima tinereţe- de proiectant la IPROCHIM (devenit o perioadă de timp IITPIC)-, pe Calea Plevnei, către Piaţa Universităţii, ignorându-l pe securistul care făcea liste la ieşirea din instituţie. Nu a reuşit însă să ajungă până la manifestanţi de cordoanele de miliţieni care anunţau deja că se va deschide focul. A plecat din  nou în 22 Decembrie şi tot ignorându-l pe securistul de la poartă. În ianuarie 1990 s-a înscris în Asociaţia pentru Limba şi Cultura Română în Bucovina şi în Mişcarea Ecologistă din România. După 23 ianuarie, când FSN şi-a anunţat transformarea în partid politic şi participarea la alegeri, s-a alăturat manifestaţiilor Opoziţiei şi, mai ales, a luat parte la manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii (22 aprilie-13 iunie 1990).

Intrarea însă efectivă în politică s-a produs în iulie 1990, când Cristina împlinea treizeci şi şapte de ani şi când din PNL s-a desprins grupul PNL-AT, cu Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Horia Rusu, Rene Radu Policrat, Ludovic Orban, Radu Boroianu, Sorin Pantiş, Dan Trepcea, Andrei Chiliman, Viorel Cataramă etc. Erau oameni cam de aceeaşi vârstă, unii mai tineri, care, cei care au trăit, erau încă departe de a se fi metamorfozat în personajele pe care le cunoaştem azi. La oferta lui Dinu Patriciu, mama şi-a abandonat serviciul pe care-l avusese timp de aproape două decenii şi s-a dedicat 100% construcţiei noului partid şi politicii.

A rămas în politică timp de zece ani, PNL-AT devenind PL '93, apoi fuzionând cu PNL. A lucrat din greu pentru toate aceste entităţi, dar, pe măsură ce jivinele de care ne dorim azi să scăpăm au înlăturat treptat idealiştii, şi Cristina Beche şi-a găsit tot mai greu locul. În cazul ei, călăul a fost Mona Muscă, cea care era ţinută de toată presa, până a apărut de la CNSAS dosarul ei de colaborator al Securităţii, drept un reper de moralitate (sic!). A făcut o ultimă încercare, la îndemnul meu, la Uniunea Forţelor de Dreapta, episodicul partid condus de Varujan Vosganian; care, după ce o primise elogios, a înlăturat-o de la conducerea organizaţiei locale într-o şedinţă-spectacol, înscenare, la care am asistat, pentru a-i face loc Monicăi Tatoiu.

Pe lângă funcţiile de partid, Cristina Beche a ocupat o singură funcţie publică aleasă, între 1992 şi 2000, aceea de consilier local la Sectorul 6, în timpul primarilor Nicolae Vrăbiescu şi Ion Dinuţă. S-a străduit să facă treabă bună şi nu a luat mită, încheind mandatele fără să se fi îmbogăţit şi fără să fi intrat în afaceri. Apoi, pentru o scurtă perioadă, a condus Centrul pentru copii cu nevoi speciale nr. 8 din Ghencea, asta până când a devenit una dintre victimele spectacolelor de prost gust pe care viitorul primar al Sectorului 4, Alexandru Popescu Piedone, pe atunci şef al corpului de control al primarului PSD-ist al Sectorului 6, Dan Darabonţ, le realiza pentru Prima TV.

Nu am vorbit aproape niciodată despre această parte a vieţii mamei mele, pe când încă trăia. Potrivit educaţiei primite, inclusiv de la ea, am fost obsedat să mă descurc singur şi să fac cât mai puţin apel la cunoştinţele ei. Ca exemplu, la un moment dat, când eram prin anul II de facultate, a aflat Valeriu Stoica că-i sunt student şi că nu mă cheamă ca pe mama. Prin urmare, a întrebat-o care dintre studenţi e fiul ei, ca să-i pună notă bună. Replica mamei a fost: "I-ai dat deja notă bună şi, oricum, nu ar fi vrut să-i pun pilă, că pila mea ar fi fost să-l freci."

Revenind la istoria vieţii mamei mele, ea a continuat să lucreze cu copiii asistaţi de către Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 6 până la ieşirea la pensie. Chiar şi acum mă mai întâlnesc uneori cu băieţii pe care îi avea în grijă într-un apartament social din Militari, care au perceput-o ca pe un fel de mătuşă grijulie şi care au venit inclusiv la înmormântarea ei. Ce a reuşit cu aceşti copii va fi probabil o moştenire mai durabilă decât ceea ce a reuşit în politică.

 

Retragerea din politică nu a însemnat însă şi dispariţia oricărei preocupări faţă de viaţa publică şi bunul mers al ţării şi societăţii. Atât cât i-a permis o sănătate marcată de dureri reumatice, a luat parte la o parte din evenimentele ultimilor ani, cum au fost, de exemplu, marşurile pentru Roşia Montană. Ultimul astfel de eveniment la care a luat parte a fost marşul unionist din 12 octombrie 2014.

De asemenea, îi plăcea muzica rock, jazz, blues şi în ultimii zece ani ai vieţii a fost la majoritatea concertelor importante. Singura dată când s-a întâlnit cu actuala mea prietenă a fost în ianuarie 2011, pe un viscol cumplit, când la ieşirea de la concertul Tarjei Turunen de la Sala Palatului am invitat-o şi am condus-o acasă cu taxiul nostru pe cea pe care aveam s-o reîntâlnesc, mult mai temeinic, după alţi vreo cinci ani. Cel mai mult a emoţionat-o concertul Eric Clapton, la care i-am făcut cadou biletul, de la care s-a întors plângând pentru tinereţea în care ar fi trebuit să se bucure de astfel de lucruri şi nu a fost posibil din cauza dictaturii şi a izolării ţării. Iar ultimul la care a fost spectator a fost The Wall din 2013.

 

Tot în aceşti ani, au început să apară şi problemele de sănătate. Prin 2003, o criză dureroasă în abdomen a condus la descoperirea unor transformări în nodulii tiroidieni pe care îi avea din tinereţe. Scintigrama a indicat un posibil cancer. Atunci a acţionat rapid, s-a operat, făcând o rezecţie completa de tiroidă, iar analiza anatomo-patologică a arătat că nu era cancer, dar nu mai avea mult şi s-a operat la ţanc. Nu la fel s-a întâmplat însă în 2014-2015, când au apărut degetele hipocratice. Nu s-a dus la doctor cu toate insistenţele mele, nu s-a lăsat de fumat decât, tot de gura mea, prin februarie 2015 şi după o criză bizară diagnosticată la spital drept şoc anafilactic la o alergie la furazolidon. Ceva mai târziu a apărut o afazie, moment în care am dus-o cu forţa la doctor, pentru a descoperi o tumoră canceroasă care prinsese deja o treime din plămânul drept iar apoi, în spital, o metastază cerebrală însoţită de un edem afectând toată emisfera cerebrală stângă. Curând şi-a pierdut uzul vorbirii şi a început (am aflat de la ea ulterior) să halucineze, devenind şi tot mai greu deplasabilă. Cu radioterapia făcută timp de două săptămâni, cu navetă zilnică la şi de la Spitalul Colţea, am reuşit să-i recuperez mintea pentru vreo trei luni, timp pe care l-a petrecut la pat şi îngrijită de mine ca un copil mic. Apoi, tumora cerebrală a recidivat şi, în câteva săptămâni intra în comă, murind în seara de 29 noiembrie 2015 la vârsta de exact şaizeci şi doi de ani şi patru luni.

În urma ei au rămas multe amintiri, o orhidee primită cadou la ieşirea la pensie, pe care încă o îngrijesc, şi nişte animale, căci mereu a iubit animalele. Mai exact, pisicuţa birmaneză pe care şi-a făcut-o singură cadou de Crăciunul anului 1999 şi care zilele acestea împlineşte şaptesprezece ani, vârstă venerabilă pentru specia ei, precum şi căţelul pe care l-a luat iniţial ca să facă terapie cu copiii la muncă, pe care l-a îngrijit de o exemă cu mâna ei şi care, conform prorocirii mele, a aterizat în cele din urmă acasă.

#Dodon

Sunt gata să pariez că o întreagă liotă de analişti, ziarişti, politologi care în loc să se uite în jurul lor învaţă despre realităţile de la Carpaţi, Dunăre şi Bâc din studiile unor ameţiţi cu ifose de mari experţi din Vestul care nu a înţeles niciodată Estul, foşti consilieri prezidenţiali cu duhoare de Securitate etc. vor blama încă o dată activismul unionist al ultimilor şapte ani pentru victoria în alegerile prezidenţiale din Republica Moldova a lui Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor şi slugă preaplecată a celui de-al treilea Reich al Rusiei. Acuzaţii din astea s-au mai făcut şi nu cred că mirosul destul de evident de fraudă de la alegerile de ieri le va stopa. Suspecta terminare a buletinelor de vot cu ore înainte de ceasul închiderii urnelor în secţiile din afara fostei republici sovietice, unde s-a votat masiv cu Maia Sandu, ca şi existenţa de buletine de vot "fără număr" în secţiile de pe malul Nistrului, unde au fost aduşi organizat să voteze numeroşi locuitori ai entităţii separatiste, spun multe.

Ei bine, tuturor celor menţionaţi mai sus le răspund că nu unionismul este de blamat pentru ascensiunea lui Dodon, ci "am(ân)ătorismul" clasei politice, elitei universitare şi oamenilor de media de dincoace de Prut. În 1990-1992, când unionismul era în plin avânt în fosta republică sovietică, guvernarea FSN făcea din România ultima ţară care semna un tratat cu un URSS în plină destrămare. Să ne mirăm că agrarienii veniţi la putere la Chişinău în 1994 au adoptat o Constituţie care reitera tezele staliniste ale "limbii moldoveneşti" şi "poporului moldovenesc" şi înlocuiau imnul de stat "Deşteaptă-te române" cu un cântec la fel de patriotic, dar convenabil mai puţin explicit pe planul identitar, "Limba noastră"? Iar, apoi, pe măsură ce ne-am întărit economic, politicienii noştri în loc să facă investiţii strategice şi să contracareze predominanţa presei în limbă rusă în spaţiul basarabean, au investit în relaţia cu tot felul de politicieni dubioşi de la Chişinău, de tipul lui Iurie Roşca. Prin urmare, să considerăm că fenomenul Vladimir Voronin-PCRM şi regimul de tristă amintire dintre 2001 şi 2009, ajuns şi menţinut la putere cu sprijinul nemijlocit al lui Iurie Roşca şi al PPCD, este independent de strategia când complet greşită, când pur şi simplu absentă a Bucureştiului? Ca să nu mai discutăm de irosirea ultimilor şapte ani, cu toate că în cea mai mare parte a lor am beneficiat la Cotroceni de un preşedinte plin de gargară unionistă, când chemării la ReUnire a tinerilor basarabeni ieşiţi în stradă în aprilie 2009 li s-a răspuns consecvent, pompos şi inutil cu "România susţine parcursul european al Republicii Moldova"...

Nu, nu actualul val unionist, care a debutat în 2009 cu revoluţia Twitter şi a continuat prin mişcări de genul Platformei Unioniste Acţiunea 2012, Tinerii Moldovei, ODIP etc., este de învinovăţit pentru victoria lui Igor Dodon. Nu tinerii care protestează acum în stradă la Chişinău sau la Bucureşti. Mai ales când acuzaţia vine de la unii care au tot menţinut pe linia de plutire guvernele unor oligarhi precum Vlad Filat, în acest moment condamnat definitiv la 9 ani de închisoare cu executare pentru corupţie, sau Vlad Plahotniuc, pretinsul pro-european care, după ce a umflat, prin guvernul său, ajutorul financiar oferit de guvernul României, s-a asigurat prin toate mijloacele la dispoziţia lui că Maia Sandu va pierde alegerile în favoarea lui Igor Dodon.

Ceea ce încerc să spun este că acea parte de răspundere care nu ţine nici de manevrele agresive ale agenturilor ruseşti, între care, din păcate, se numără şi Mitropolia Moldovei de la Chişinău, nici de încăpăţânarea unui electorat îmbătrânit şi sărăcit, care în România îi are drept echivalent pe cei cu "era mai bine pe vremea lui Ceauşescu", nu revine unioniştilor, ci politicienilor şi, în general, rostogolitorilor basmului cu "parcursul european". Care acum vor acuza mişcarea unionistă pentru a justifica dezastrul pe care ei l-au creat într-un sfert de secol de defetism, nepăsare şi slugărnicie.

Iar soluţia pentru Moldova de dincolo de Prut, ca să se termine odată cu degringolada şi cu Dodonii de acolo, care nu vor aduce decât mai multă degringoladă şi mai multă sărăcie, nu este mai puţin unionism, ci mai mult unionism. Suficient unionism cât ReUnirea chiar să se întâmple. Din fericire, în timp ce nici alegătorii lui Dodon, nici vechii politicieni şi Iulieni Fota de la Bucureşti nu devin mai tineri, copiii din imaginea de mai sus cresc. Acolo, puştii aceia delicaţi şi râzăreţi, adunaţi la Bălţi la 5 august 2012 pentru un marş unionist, urmau să fi atacaţi cu ferocitate, în înţelesul cel mai fizic al termenului, de brutele neofascismului putinist, adunate de prin toată Republica Moldova pentru a face chisăliţă unioniştii. Dodon era şi el prin zonă. Un eveniment comparabil cu mineriadele din anii '90, pe care presa noastră adeptă a "parcursului european al Republicii Moldova", adică al expedierii laşe a subiectului, l-a ignorat în mare parte. Întâmplător însă, istoria şi mass media nu au aceeaşi înţelegere a noţiunii de rating...

Fenomenul DJ Trump

La ora când scriu acest text se confirmă victoria lui Donald J. Trump în alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Nu-mi pică bine, chiar dacă sunt departe de a fi un fan al Hillary-ei Clinton şi, mai ales, al establishment-ului autosuficient şi înstrăinat de cetăţean pe care aceasta îl reprezintă. Apropo de victoria lui Trump, nu-mi rămâne decât să sper că acesta se va trezi la realitatea geopoliticii înainte să se apuce să negocieze cu Vladimir Vladimirovici Putin o nouă Yalta.

Emoţiile din această dimineaţă îmi aduc însă aminte de ce nu mi-a plăcut "corectitudinea politică" încă de când am auzit prima dată de ea prin anii '90. Nu pentru că mi-ar plăcea discursurile rasiste, sexiste, homofobe, xenofobe şi aş fi de acord cu ele, Doamne fereşte! Dar corectitudinea politică înseamnă mult mai mult decât a exclude din spaţiul public aşa-numitul hate speech, discursul urii.

Corectitudinea politică înseamnă genul de cenzură prin presiunea unor grupuri agresive mai mult sau mai puţin informale în care dacă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi înainte de alegerile locale, Nicuşor Dan scrie pe Facebook că nişte gealaţi romi din piaţa Obor, în numele fostului primar Onţanu, au ameninţat şi agresat voluntarii USB care strângeau semnături pentru înregistrarea partidului în alegeri, o mulţime politically correct va sări ca arsă la modul cel mai agresiv sa-i reproşeze lui Nicuşor Dan că ar fi rasist pentru că a menţionat etnia respectivilor agresori, fără însă să ridice măcar o sprânceană vizavi de agresarea fizică şi psihică a unor oameni care îşi exercitau un drept democratic şi consacrat prin lege.

Corectitudinea politică înseamnă că ne răţoim la rasist, misogin sau xenofob, dar altfel avem libertate deplină să ne exprimăm în termenii cei discriminatorii şi plini de ură posibil faţă de religie şi de adepţii acesteia, faţă de categoria "bărbaţi albi heterosexuali protestanţi/catolici/ortodocşi" (în funcţie de societate), pe care-i declarăm otova vinovaţi de toate nenorocirile istoriei (chiar dacă nici măcar nu erau născuţi când nenorocirile alea se întâmplau), eventual faţă de cultura majoritară în numele unor minorităţi reale sau inventate (a se vedea metamorfoza pe care o încearcă unii de la LGBT la LGBTIQ, în care I reprezintă o patologie anatomică, iar Q cam pe oricine are în intimitate diferite fantezii).

Hate speech-ul corect politic se întrevede în târârea prin noroi a unor repere culturale (nu mai departe de ieri citeam pe blogul Adevărul al unui domn pe care altfel îl cunosc personal şi-l respect un text în care acesta cita maliţios două versuri din "Doina" de Eminescu- "Cine a îndrăgit străinii, / Mânca-i-ar inima câinii"- evident scoase complet din context, nemenţionând că "Mihăiţă, tată" a murit în 1889, când Hitler de-abia se năştea, şi nu avea de unde să ştie la ce orori avea să ducă peste ani o anumită xenofobie la care nu era nici el insensibil, şi uitând convenabil că Eminescu însuşi fusese un om cât de cât plimbat prin Europa, iar genul ăsta de imprecaţii nu vizau simpla simpatie sau admiraţie faţă de străini, ci atitudinea acelor români cărora tot ce e românesc le pute, gen de români din care, din păcate, avem şi acum destui, precum şi mancurţii asemenea celor care azi îl votează pe Igor Dodon). De asemenea, hate speech-ul corect politic se mai vădeşte în tratarea cu totală insensibilitate, în stilul elefantului scăpat într-un magazin de porţelanuri, a unor teme delicate precum căsătoria, care pentru mulţi nu este pur şi simplu un contract civil între două persoane, ci o legătură solemnă în faţa unei divinităţi în care putem crede sau nu, dar nu prea ar trebui să avem voie să-i agresăm pe cei care cred. Uite de aia sunt eu mai degrabă pentru parteneriatele civile şi nu le văd ca pe o simplă etapă intermediară, ci ca pe soluţia care, până în final, să împace şi capra, şi varza.

Şi, din păcate, nu numai libertatea de exprimare este sacrificată pe altarul construit de "corectitudinea politică" în numele drepturilor omului. Avem o problemă şi cu ceea ce Constituţia americană numeşte pursuit of happiness, dreptul la căutarea fericirii. Pentru ca oricine să aibă cât de cât şanse de a o realiza, căutarea fericirii presupune egalitatea tuturor în faţa legii (măcar aşa, căci social, economic şi cultural nu suntem şi nu vom fi egali). Până în anii '60 în America a fost o problemă în această privinţă cu discriminarea negativă a minorităţilor rasiale şi a femeilor. Din anii '90 este o problemă cu discriminarea pozitivă impusă în numele "corectitudinii politice"; şi nu discut de bursele de studii dedicate tinerilor proveniţi din comunităţi etno-rasiale care din diverse cauze istorice sunt marginalizate şi sărace, ci de cotele obligatorii de angajaţi proveniţi din minorităţi sau femei. Ideea în sine este de înţeles: prin aceste cote se împiedică discriminarea negativă a femeilor şi a minoritarilor şi se formează o nouă mentalitate nediscriminatorie. Dar, suntem deja la peste două decenii de la introducerea acestor măsuri şi nu există niciun semn de îmblânzire a lor, deşi mentalităţile categoric au suferit mutaţii. Şi mulţi oameni se trezesc refuzaţi sau concediaţi pentru că au ghinionul să nu fie femei, oameni de culoare sau homosexuali, chiar şi când sunt mai bine pregătiţi decât competitorii lor. Discriminarea pozitivă a unora înseamnă discriminarea negativă a altora, care poate nu s-au exprimat public cu anii, dar azi noapte au votat.

În fine, o altă victimă a "corectitudinii politice" este însuşi statul de drept. Un stat de drept începe să se prăbuşească atunci când legile sale devin din obligatorii, facultative. Este ceea ce se întâmplă la ora actuală cu emigraţia. Avem nişte legi, impunem vize unora care ne pun probleme mult mai mici, dar când nişte mase de migranţi dau năvală, uităm cu totul de aceste legi, îi lăsăm să se ducă unde au ei chef, nu-i verificăm nici măcar câţi dintre ei sunt cu adevărat refugiaţi şi câţi migranţi economici, câţi cetăţeni oneşti şi câţi erau şi prin ţările de origine infractori, în numele unei false generozităţi, iar apoi suntem şocaţi că avem ceva de genul "jihadului sexual" de la Koln şi nu ştim cum să suprimăm creşterea sentimentului islamofob şi xenofob al populaţiei majoritare.

În anii '90, când auzeam de "corectitudinea politică" şi constatam că nu-mi place, pentru că nu muriseră mai bine de o mie de oameni cu puţin timp înainte în România ca să înlocuim cenzura statului totalitar cu cenzura politically correct (că veni vorba, amândouă cu rădăcini marxiste), era în plină desfăşurare sângerosul război din fosta Iugoslavie. Atunci nişte tensiuni interetnice şi interconfesionale a căror fâsâire fusese blocată sub capacul gros al cenzurii statului comunist se acumulaseră timp de zeci de ani şi izbucniseră exploziv în momentul în care forţa dictaturii a slăbit. Acum, anii de supresiune ai "corectitudinii politice" americane l-au produs pe Trump. Şi, din păcate pentru toată lumea, nu discutăm aici de Grecia, Ungaria, Polonia sau Turcia...

Marşul "Luptă pentru Basarabia" explicat

Timp de patru ani, marşurile unioniste au reuşit să aducă tema reunificării celor două state româneşti pe agenda publică, să o transforme eventual într-o temă de campanie electorală, dar nu s-au obţinut cu adevărat şi demersuri concrete ale decidenţilor politici în această direcţie. Sigur, progresul este enorm faţă de perioada anterioară, când discuţia despre reunificare practic nu exista. Dar în al cincilea an trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe această temă, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Altfel, mişcarea unionistă a ultimilor ani ar fi început să stagneze, apoi să-şi piardă treptat din vigoare, exact cum s-a întâmplat în anii '90, pentru ca o nouă generaţie să reia de la zero peste zece sau douăzeci de ani.

Desigur, Platforma Unionistă Acţiunea 2012 şi alte comunităţii civice de pe cele două maluri ale Prutului, precum Tinerii Moldovei sau ODIP, propun o foaie de parcurs deosebit de ambiţioasă, care ar urma să culmineze cu reunificarea efectivă sau cel puţin cu un referendum în Republica Moldova cu rezultate favorabile reunificării în anul 2018, odată cu Centenarul. La o primă vedere pare nerealist şi mulţi dintre defetiştii şi nihiliştii din clasa politică şi din presă susţin asta, ba chiar s-au dezlănţuit începând din week-endul trecut.

Dar, îmi permit să întreb, este mai realistă mult clamată "integrare europeană" a Republicii Moldova, cu care defilează toţi politicienii de la Bucureşti, având o Uniune Europeană destul de decisă să menţină status quo-ul cu Rusia, deci care nu mai e atât de dispusă să primească în rândurile sale ţări din ceea ce Moscova numeşte "vecinătatea apropiată" şi în care agenţii acesteia sunt foarte activi? Este realist să ne imaginăm că într-o zi partenerii noştri europeni şi atlantici vor avea din proprie iniţiativă revelaţia interesului naţional românesc şi ni-l vor realiza, noi până atunci trebuind doar să stăm sluj şi să nu-i deranjăm nici măcar cu o şoaptă? A fost realist să tot pompăm bani către guverne de la Chişinău evident corupte şi manipulate de tot felul de oligarhi pe tipic post-sovietic precum Vlad Filat sau Vlad Plahotniuc? Iar când a apărut ideea Fondului Moldova, inspirată de ceea ce a fost la o scară mult mai mare Planul Marshall, care ar fi însemnat investiţii directe acolo unde e nevoie în Republica Moldova, fără ca banii să mai aterizeze în buzunarele fără fund ale unor şmecheri, România a mai dat un împrumut guvernului lui Plahotniuc... Ei bine, de va fi ca primul preşedinte ales direct al Republicii Moldova să fie omul Kremlinului, Igor Dodon, aceasta nu va fi din cauza îndrăznelii unioniştilor de a pune între paranteze defetismul şi fatalismul politicii  româneşti, ci fix din cauza măsurilor haotice şi prost direcţionate ale diverselor guverne care s-au perindat pe la Palatul Victoria din anul 2009 încoace.

Aşadar, ce s-a întâmplat de fapt sâmbătă, 22 octombrie 2016, şi duminică, 23 octombrie 2016? Platforma Unionistă Acţiunea 2012 a notificat Primăriei Municipiului Bucureşti un marş pe traseul Hanul lui Manuc- bulevardul I. C. Brătianu- Piaţa Universităţii- bulevardul Magheru- Piaţa Romană- bulevardul Lascăr Catargiu- Piaţa Victoriei- Calea Victoriei- Piaţa Universităţii. La discuţia avută în ziua de 11 octombrie 2016 în comisia de ordine publică, unde pe lângă viceprimarul general Aurelian Bădulescu participă reprezentanţi ai Jandarmeriei, poliţiei naţionale, poliţiei rutiere, poliţiei locale, SPP, ISU etc., sub tot felul de pretexte hilare de genul "Calea Victoriei nu are autorizaţie ISU" sau pur şi simplu cu acea atitudine de "nu vor muşchii noştri, noi suntem autoritatea de stat, Dumnezeu pe pământ" pe care Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice republicată o face posibilă în contra Constituţiei României şi a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, s-a pregătit un protocol care impunea ca punct terminus al marşului Piaţa Victoriei.

Două zile mai târziu, mă aflam din nou la sediul Primăriei Municipiului Bucureşti, alături de preşedintele Platformei Unioniste Acţiunea 2012, deja faimosul George Simion, pentru a susţine o conferinţă de presă- http://epochtimes-romania.com/video/alexandru-surcel-despre-cum-abuzeaza-autoritatile-de-legea-adunarilor-publice---1960-, dar şi pentru a continua discuţia legată de traseu; precizez că noi nu semnasem protocolul amintit mai sus, ci cerusem să avem o nouă discuţie cu comisia. Cu această ocazie, era 13 octombrie 2016, am fost invitaţi în biroul viceprimarului general Aurelian Bădulescu cu care am avut o nouă negociere. În faţa argumentului că "vom avea în curând alegeri, Primăria Generală este de o culoare politică, Guvernul de o alta, iar dumneavoastră vreţi să ne forţaţi să ne oprim în faţa sediului Guvernului, vreţi să se spună că totul e o manevră de discreditare a Guvernului de către Primăria Generală?" am ajuns la un compromis, în sensul ca revenirea în Piaţa Universităţii să se facă pe traseul pe care venisem, pe la Piaţa Romană.

Urma aşadar ca în săptămâna următoare să semnăm un nou protocol, cuprinzând traseul astfel negociat (trecem peste amănuntul că drepturile fundamentale ale omului nu ar trebui negociate ca la piaţă şi nici "autorizate", cum se încăpăţânează să spună o parte a presei, deşi termenul nu apare în Legea 60 şi nimeni nu le cere autorizaţie ca să respire). Ceea ce nu s-a mai întâmplat. Bun, ne aflam astfel din nou într-o situaţie în care am mai fost puşi şi în 2012, şi când cu protestele pentru Roşia Montană şi gazele de şist, şi la votul din diaspora şi când cu #Colectiv şi în alte împrejurări: atunci când autorităţile abuzează de o lege strâmbă şi ţie nu-ţi rămâne decât fie să te laşi împilat, uitând că pentru acest drept al liberei manifestări şi expresii s-a plătit un preţ de sânge, fie să protestezi fără faimoasa "autorizaţie", asumându-ţi eventualele amenzi, plimbări cu duba şi agresiuni din partea jandarmilor.

Faptul că sâmbătă secţia 4 poliţie a devenit loc de pelerinaj al unor politicieni controversaţi, cel puţin unul cu serioase probleme penale, că alţii au profitat de ocazie să dea declaraţii în care să atace Guvernul, nu are legătură cu demersul unionist, care e adresat tuturor partidelor şi tuturor cetăţenilor celor două state româneşti. Are legătură cu apropiatele alegeri şi cu o pornire păguboasă a politicienilor români, lipsiţi de scrupule, de a folosi chiar şi cele mai sfinte crezuri în scop meschin personal sau electoral.

Tot la fel, nu este nicio conspiraţie cu corturile care au fost instalate în zona Fântânii din Piaţa Universităţii, unde circa o sută de manifestanţi, majoritatea veniţi de dincolo de Prut, au petrecut noaptea de sâmbătă spre duminică. În primul rând, ele nu au costat nimic şi nici nu au fost puse la dispoziţie de vreun partid, fiind pur şi simplu recuperate de la un festival din Europa, unde fuseseră abandonate. Apoi, ce sens a avut această ocupare de o noapte s-a văzut a doua zi.

Cum spuneam la început, trebuia cumva forţat un dialog mai de substanţă pe tema reunificării, unul care să se traducă şi în nişte măsuri concrete. Impactul psihologic al marşului de sămbătă şi al ocupării de o noapte din Piaţa Universităţii a permis dialogul unei delegaţii a protestatarilor cu reprezentanţii diferitelor partide care contează (mai puţin în acea zi PNL, toţi liderii fiind la înmormântarea lui Radu Câmpeanu). S-a obţinut astfel o serie de promisiuni concrete. Şi înainte să spuneţi că asta nu înseamnă nimic, că promisiunile în politică se încalcă zi de zi, gândiţi-vă la nuanţa foarte bine sesizată de activistul Mircea Radea: "Una este să pui presiune fără să ai nimic, altceva să pui presiune când ai nişte promisiuni."