Cum e cu democraţia, dragi tovarăşi

Chiar a doua zi după dezbaterea la care, uitându-mă în ochii săi, îi ceream lui Florin Iordache, Ministrul Justiţiei, să retragă cele două proiecte de OUG şi să demisioneze, Guvernul întrunit în şedinţă şi, din nou, fără să aibă subiectul pe ordinea de zi, nici măcar pe cea suplimentară, a adoptat un proiect de lege pentru graţierea, adică pentru clamata urgenţă, şi un OUG pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, care, fără să mai intrăm în detaliile juridice mult discutate, să scape "gulerele albe", politicieni şi oameni de afaceri veroşi, de consecinţele juste ale faptelor comise sistematic, timp de aproape treizeci de ani.

#noapteacahoţii

Reacţia oamenilor nu s-a lăsat aşteptată şi imediat Piaţa Victoriei a fost plină de protestatari. În alte oraşe, de asemenea, au avut loc marşuri spontane; chiar de-adevăratelea spontane, că-n seara de marţi, 31 ianuarie (se pare că domnul Iordache, creator şi al "marţei negre" din 2013, are ceva cu ziua asta), nu a mai avut nimeni prea mult timp de creat evenimente şi de share-uit pe tot Facebook-ul. Iar mişcarea de protest a continuat zi de zi, cu protestatari adunându-se în Piaţa Victoriei încă de dimineaţă şi cu organizarea de mitinguri şi marşuri în toate municipiile reşedinţă de judeţ (inclusiv în fieful lui Liviu Dragnea, la Alexandria), în alte oraşe, în cea de-a doua capitală românească, Chişinău, în diaspora.

 

Un prim vârf s-a înregistrat la 1 februarie, când au fost trei sute de mii de protestatari, din care o sută cincizeci de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti şi când activarea aceleiaşi facţiuni din galeria Dinamo care a declanşat violenţele din ianuarie 2012 şi turbulenţele din timpul protestelor #Colectiv nu a reuşit să compromită revolta şi să descurajeze oamenii să mai participe. Un al doilea vârf, poate chiar mai mare, se aşteaptă duminică, 5 februarie. În acest moment, mişcarea de protest în curs a atins dimensiunile protestelor din anul 1990 şi se apropie de nivelul de participare al revoluţiei din  decembrie 1989.

#refuzacestabuz

Şi dacă tot am pomenit de 1989, hai să mergem un pic mai departe. În condiţiile în care până ieri, vineri, 3 februarie, pentru abrogarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 (ironic să fie tocmai numărul 13), înainte ca aceasta să-şi producă cele mai grave efecte, se pronunţaseră nu doar cetăţenii revoltaţi din stradă, dar şi Consiliul Superior al Magistraturii, Procurorul General, procurorii şefi ai DNA şi DIICOT, SUA, Germania, Comisia Europeană, Regatul Unit, Franţa, Olanda, în fine toţi partenerii occidentali ai României, Casa Regală, Biserica Ortodoxă Română şi chiar şi o parte din membrii PSD şi ALDE, precum ministrul demisionar Jianu sau Primarul Muncipiului Iaşi, în condiţiile în care până şi Victor Ciorbea, Avocatul Poporului, a cedat presiunilor Preşedintelui Klaus Iohannis şi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, dinspre indivizii imorali care susţin această greţoasă iniţiativă, dinspre propagandiştii lor din anumite televiziuni şi dinspre credulii care se lasă păcăliţi de respectiva propagandă ni se spune că dacă PSD şi ALDE au câştigat alegerile, au dreptul să facă orice, că aşa e democraţia.

Aşa că, dragi tovarăşi, hai să vedem puţin cum e cu democraţia. Democraţia nu este o dictatură cu mandat care se acordă o dată la patru ani. Decât poate în Rusia lui Putin, care numai democraţie nu e. Într-o democraţie adevărată, cetăţeanul nu are un cuvânt de spus doar atunci când îşi alege reprezentanţii, iar apoi aceştia au puterea să facă în numele cetăţeanului tot ce îi taie pe ei capul. Democraţiile din ziua de azi sunt democraţii reprezentative, dar nu dictaturi reprezentative, iar asta e valabil chiar şi atunci când alegerile sunt câştigate cu 90% din 90% (darmite când victoria a fost de 45% din 40%, adică 18%, ca la 11 decembrie 2016). Câştigătorii alegerilor primesc dreptul de a guverna, mai ales de a aplica măsurile din programul în baza căruia, teoretic, au câştigat alegerile, dar nu dreptul de acţiona discreţionar. Actul lor de guvernare şi de legiferare trebuie să realizeze într-un dialog permanent cu opoziţia parlamentară şi neparlamentară, cu societatea civilă organizată sau informală şi, în general, cu cetăţenii. Mai ales acum, în era internetului şi a telecomunicaţiilor extrem de rapide, consultările publice au devenit mult mai uşoare şi mai relevante, ele nu ar trebuie tratate ca nişte formalităţi organizate în pripă şi în silă, aşa cum s-a întâmplat luni, 30 ianuarie. Niciun guvernant şi nicio majoritate parlamentară nu au voie să uite că suveranitatea statului aparţine naţiunii, nu unor câştigători vremelnici al alegerilor, şi că opoziţia constructivă nu înseamnă să accepţi zâmbind orice ticăloşie a puterii politice. Care, de altfel, mai ales într-o democraţie, nu ar trebui să comită ticăloşii..

#abrogaţiapoiplecaţi

I-am cerut demisia Ministrului Justiţiei

După protestele din 11 ianuarie, 18-19 ianuarie, 22 ianuarie şi, mai ales, după protestul din 29 ianuarie, cel mai mare de după cele de la începutul anilor '90, cu scopul împiedicării restauraţiei penale declanşate de nou instalata guvernare PSD şi ALDE, am participat, ca reprezentant al Asociaţiei România Vie, la dezbaterea publică dedicată celor două proiecte de Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului organizată de Ministerul Justiţiei. În alocuţiunea mea am afirmat că singura procedură acceptabilă şi morală pentru o astfel de legislaţie este procedura normală parlamentară, nicidecum ordonanţele de urgenţă sau asumarea răspunderii Guvernului. De asemenea, am criticat cu asprime modificările propuse pentru Codul penal. Am reamintit că fără o reformare a serviciului de probaţiune, graţierea pedepselor uşoare este inutilă şi va fi urmată în scurt timp de comiterea de noi infracţiuni şi de revenirea celor graţiaţi în sistemul penitenciar. Am respins categoric graţierea parţială pe criterii de vârstă, situaţie familială etc. a tuturor pedepselor, indiferent de gravitate, ca total nepotrivită pentru o societate cu o problemă enormă cu corupţia şi care vine cu un trecut istoric greu, cu crime împotriva umanităţii asupra cărora Justiţia încă nu s-a pronunţat. De asemenea, am cerut ca imaginile din penitenciare care rulau pe un ecran montat în sală să fie intercalate cu imagini din reşedinţele oamenilor politici şi înalţilor funcţionari corupţi cărora, de fapt, le sunt dedicate cele două proiecte, ca să înţelegem care e miza, la ce lux ar urma să se întoarcă aceştia şi ce s-a realizat din banii noştri furaţi. În final, i-am cerut Ministrului Justiţiei, Florin Iordache, demisia, precizându-i că încă de pe acum este un personaj de tristă amintire.

https://youtu.be/PFHTYNpDiUA

Restauraţia penală şi protestele, din diverse perspective

Ieri seară, 22 ianuarie 2017, s-a ieşit din nou în stradă pentru stoparea restauraţiei penale declanşată de PSD şi ALDE din prima secundă a preluării guvernării de la echipa Cioloş. S-a ieşit la Cluj Napoca, la Timişoara, la Sibiu, la Braşov, la Iaşi, la Baia Mare, la Piatra Neamţ etc. Cei mai mulţi protestatari au fost la Bucureşti; conform cifrelor vehiculate în mass media de la câteva mii la peste 28 de mii. După aprecierea mea de la faţa locului şi după pozele făcute de la mare înălţime au fost cel puţin 30 de mii, care s-au adunat în Piaţa Universităţii şi au mărşăluit pe bulevardele Nicolae Bălcescu şi Magheru, apoi pe la Piaţa Romană, pe Lascăr Catargiu, până în Piaţa Victoriei, unde s-a staţionat o vreme, apoi pe Mahatma Ghandi şi Kiseleff până la sediul PSD, unde iar s-a staţionat.

Am aflat cu această ocazie, dar şi în zilele dintre protestul din 18 ianuarie şi cel de ieri, următoarele:

 

1. Am luat parte la o lovitură de stat (Antena 3, RTV). Nimic nou sub soare, şi în 2012 am participat la o lovitură de stat, doar că atunci Antena 3 zicea că e de partea noastră, a "puciştilor" (sigur, până am început să pomenim de #aceeaşimizerie şi de Roşia Montană) şi că, oricum, nu e lovitură de stat. Iar cei care ieri ridicau în slăvi protestatarii, eventual se amestecau cu ei, precum doamna Raluca Turcan, preşedintele de moment al actualului PNL vag fuzionat, ne condamnau cu aprigă mânie proletară pentru lovitura de stat.

2. Mai rău, potrivit artizanului principal al restauraţiei penale, preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, ieri am comis o mineriadă. Uau. Dacă nu era aia cu câinii (o să zic mai jos), asta ar fi fost supremă. Păi, domnule preşedinte Dragnea, nu sunteţi domnia voastră, în momentul ăsta, hoţul care strigă "hoţii"? Nu preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, este principalul vinovat moral şi faptic pentru cele trei mineriade din 1990 şi pentru cea din 1991, prin care a zdrobit opoziţia anticomunistă din stradă şi, apoi, a scăpat de un guvern cu care nu se mai înţelegea, totul cu un preţ cumplit de sânge şi de ani de izolare pentru ţară? Nu este PSD-ul, pe atunci PDSR, partidul ai cărui lideri locali, împreună cu cei ai PRM, au încurajat şi au sprijinit logistic marşurile minerilor în cele două mineriade din ianuarie şi februarie 1999?

3. Un fost vicepreşedinte de la "fetiţa" (în sensul din limbajul de penitenciar, deja familiar multor potenţiali beneficiari ai restauraţiei penale) coaliţiei de guvernare, ALDE, Cătălin Beciu, un domn (?) al cărui nume evocă semantic celulele unei închisori, a declarat că protestatarii sunt "nazişti", "animale" şi "cretini" care-i provoacă domniei sale "scârba". Nu ştiu cum naiba la fiecare val important de contestare trebuie să apară cineva plin de inteligenţă şi de bune maniere (nu!), care să insulte aşa, otova, pe toţi cei care-şi exercită dreptul fundamental la întrunire şi la exprimare. În 1989 a fost Ceauşescu cu "huliganii" şi "iredentiştii", în 1990 Iliescu cu "golanii", "animalele" şi "legionarii", în 2012 s-a vorbit de "ciumpalaci" şi de "viermi inculţi", în 2013 a venit rândul "hipsterilor ecoanarhişti legionari plătiţi de Soroş în ketamină pe banii lui Putin", iar în 2015 erau nişte periculoşi care doreau să declanşeze un Maidan românesc. Eu nu înţeleg cum nu s-a priceput în aproape treizeci de ani că insultarea cetăţenilor care-şi exercită drepturile fundamentale şi constituţionale nu este nici acceptabilă, nici eficientă pentru combaterea lor. Dar, ca om mai puţin ataşat de un ortodoxism creştin dogmatic, însă mare iubitor de haine de piele, apreciez upgrade-ul de la "legionar" la "nazist".

4. Dintr-o direcţie aparent opusă (deşi cine i-a citit blogul nu a putut să nu remarce în ultimul timp subtile semnale favorabile lui Liviu Dragnea şi PSD), doamna Alina Mungiu Pippidi, proclamată dar mai ales autoproclamată stâlp al societăţii civile (de fapt, dacă ne luăm după aserţiunile domniei sale, o creatură semidivină care are monopol pe societatea civilă românească, deţine 50% din societatea civilă mondială- celelalte 50% fiind probabil ale lui George Soroş- şi care e alfa şi omega democraţiei), ne asigură că protestele din acest ianuarie 2017 sunt ale serviciilor de informaţii şi ale "acoperiţilor" şi în niciun caz ale societăţii civile, chiar dacă majoritatea protestatarilor sunt sinceri şi oneşti. Argumentul? Că nu au fost organizate de România Curată şi de Societatea Academică Română (SAR), unde guru este domnia sa, şi că la unele proteste se iau mai puţine amenzi decât la altele (eh, în cinci ani de când asist protestatari să atace în instanţă amenzile Jandarmeriei, cred că ştiu mai multe despre subiect decât doamna Mungiu Pippidi...)

5. De fapt, cu ultima remarcă, trebuie să mai amintim de o altă cărămidă cu care a ţinut doamna Alina Mungiu Pippidi să facă exerciţii de fitness în preajma pieptului propriu. Am aflat astfel de la domnia sa că protestele pentru Roşia Montană din 2013 au fost iniţiate şi conduse de România Curată şi, desigur, de doamna Alina Mungiu Pippidi şi că eu şi ceilalţi avocaţi care răspundeau solicitărilor, nu puţine, primite prin adresa de email avocatiius@gmail.com (încă activă, aviz amatorilor care ar putea primi prin poştă în zilele următoare procese verbale cu amenzi), lucram de fapt pentru România Curată. Ca să vezi! Şi după patru ani de când am tot acordat asistenţă juridică pro bono protestatarilor pentru diverse cauze, de la cei cu Roşia Montană şi gazele de şist din 2013 la cei contra demiterii ministrului culturii Vlad Alexandrescu şi de la marşul pentru sănătate din 2016, de-abia acum aflu chestia asta? Păi, stimată doamnă Alina Mungiu Pippidi, dacă tot vă prevalaţi de munca noastră, a "avocaţilor Uniţi Salvăm", ce ar fi să avansaţi şi nişte onorarii, cum avansaţi către avocaţii României Curate cu care vă lăudaţi la televizor, că noi am acordat asistenţă gratuită din simţ civic protestatarilor care şi-au asumat riscuri în stradă, nu unei ONG-iste şi profesoare universitare care beneficiază de tot felul de granturi şi de finanţări, unele deloc de neglijat... Glumesc, duceţi mâna la buzunar, dar nu după portofel, ci ca să lăsaţi acasă mantia invizibilităţii pe care aţi împrumutat-o de la Harry Potter şi care ne-a împiedicat să sesizăm participarea domniei voastre la plenarele şi forumurile Uniţi Salvăm, unde câteva zeci de oameni au organizat protestele "toamnei româneşti" 2013 la nivel de Bucureşti, campania pentru modificarea legii partidelor şi a legilor electorale din primăvara-vara 2014 şi demonstraţiile pentru păduri din mai-iunie 2015.

6. Şi, cu asta voi termina cu domnia voastră, doamnă Alina Mungiu Pippidi, profesia de şofer este la fel de respectabilă ca şi cea de profesor universitar. Deci domnia voastră sunteţi cea cu adevărat degradată atunci când îl calomniaţi pe domnul Mihai Poliţeanu, membrul cel mai cunoscut al Iniţiativei România, cum că a fost şoferul domniei voastre transferat doamnei Monica Macovei, totul spus pe tonul unui multimilionar care explică cum şi-a făcut cadou amanta întreţinută unui alt multimilionar, pentru că sunteţi roasă de invidie că site-ul www.alegeriparlamentare2016.ro, pus la punct de Iniţiativa România cu bani de acasă, conţine mult mai multe informaţii relevante decât listele negre pe care România Curată le tot face de ceva legislaturi, cu bani din finanţări.

7. Trebuie însă să ne întoarcem la RTV, de unde ieri seară poporul nostru a putut afla că Preşedintele Klaus Iohannis, opoziţia parlamentară sau miliardarul George Soroş (aici nu au fost foarte clare lucrurile) au plătit toată mulţimea aia din Bucureşti cu următoarele sume: 100 de lei fiecare adult, 50 de lei fiecare copil venit cu părinţii la protest şi 30 de lei fiecare câine aflat în lesa stăpânului protestatar. Mulţumesc Sebastian Ghiţă şi RTV! O să mă caut bine, căci deşi nu ţin minte să fi primit 100 de lei, trebuie să fie pe undeva, dacă ziceţi voi. De asemenea, în calitate de avocat al pisicilor mele, una colecţionată de mine şi alta moştenită de la defuncta mea mamă, voi da în judecată pe cei trei finanţatori menţionaţi mai sus, pentru că ar fi trebuit să plătească şi pisicilor măcar un 10 lei, să aibă şi ele de un lăptic. De asemenea, pentru a evita conflictul de interese, căci nu pot fi avocatul căţelei mele în momentul în care mă dă pe mine în judecată, rog un coleg avocat să-şi asume reprezentarea bietului animal pe care, lăsându-l acasă, l-am privat de beneficiul a 30 de lei cu care se putea duce să roadă nişte oase în Centrul Vechi.

8. Domnule Preşedinte Klaus Iohannis, să ştiţi că între noiembrie 2015 şi 22 ianuarie 2017 au fost câteva diferenţe esenţiale. Atunci, la #Colectiv, mulţimea v-a cerut prezenţa în Piaţa Universităţii. Pretenţia dumneavoastră ca nişte reprezentanţi cumva desemnaţi de miile de protestatari adunaţi de doar câteva zile să se prezinte la consultări la Cotroceni era nerealistă, iar cei care au răspuns invitaţiei primite s-au reprezentat, până la urmă, pe ei înşişi, nu Piaţa în ansamblul său. Aşa că a fost logic să veniţi la Universitate, chiar dacă dialogul cu cei câţiva demonstranţi care au reuşit să se apropie prin cordonul dublu de SPP-işti şi de jandarmi nu a fost cu nimic mai reprezentativ decât dialogul de la Preşedinţie. Ieri, însă, nu prea aveaţi ce să căutaţi la demonstraţie. Altele sunt pârghiile constituţionale şi instituţionale pe care puteţi să le folosiţi pentru a vă opune restauraţiei penale. Venind, aţi reuşit să daţi apă la moară lui Liviu Dragnea, PSD şi ALDE să reînceapă cu ameninţările cu suspendarea domniei voastre şi aţi creat o temă falsă de meliţat în spaţiul public. Şi aţi mai reuşit să determinaţi SPP-iştii şi jandarmii care vă protejau şi vă făceau loc să îmbrâncească câteva zeci de demonstranţi într-o mulţime şi aşa destul de compactă. Nu sunt sigur că este cel mai bun mod nici de a opri restauraţia penală, nici de a vă începe domnia voastră cursa pentru un al doilea mandat pe care să-l obţineţi la alegerile prezidenţiale din 2019.

9. Consemnez pentru istorie: scandarea "Dragnea nu uita, / Aşteptăm şi cartea ta." care a avut suficient succes nu numai să fie preluată de mulţime, dar şi citată de o serie de comentatori, a fost propusă de Cătălin Cristian Tăbăcaru, veteran al protestelor pentru Roşia Montană din 2013, activist al Uniţi Salvăm şi inspirator al aplicaţiei Harta Banilor Publici, pentru care Iniţiativa România a primit şi un premiu.

Acest text este pe alocuri doar superficial satiric, dar în ansamblu şi profunzime este, din păcate, indigest de serios.

Ţara în care trăim şi sexul îngerilor

Ca să înţelegem foarte exact ţara în care trăim, ieri am asistat la două premiere: Preşedintelui Klaus Iohannis i s-a reamintit că, potrivit Constituţiei, are dreptul să prezideze şedinţe de Guvern, un drept pe care din 2014, de când e ficus la Palatul Cotroceni, nu l-a mai exercitat, aşa că le-a făcut premierului Sorin Grindeanu şi miniştrilor săi o vizită surpriză, la propriu. Asta în fapt de dimineaţă. Iar în fapt de seară, mii de oameni s-au adunat la Piaţa Universităţii din Bucureşti şi apoi au mărsăluit pe marile bulevarde spre sediul Guvernului, în timp ce alte sute s-au adunat şi au protestat la Cluj, Timişoara, Sibiu, poate şi în alte oraşe (nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni).

Guvernul "Grindeanu" a devenit atât de "popular", de primeşte atâtea vizite într-o singură zi, din cauza obstinaţiei adevăratului prim-ministru, Liviu Dragnea, preşedintele PSD, de a înlătura el toate obstacolele din calea devenirii sale ca premier nu doar de facto, ci şi de jure, şi de a scăpa de riscul ca o nouă condamnare să-l arunce după gratii. Şi, colateral, dacă reuşeşte să-i facă scăpaţi şi pe stăpânul credincioaselor şi atât de utilelor Antene, Dan Voiculescu, pe cândva păpuşarul Sorin Ovidiu Vântu, pe fostul "justiţiar" al PSD-ului lui Năstase, Alexandru Popescu Piedone, omul care prin nesimţirea lui a condamnat la moarte sau mutilare publicul de la #Colectiv, pe Adrian Severin, pe vremuri cel mai titrat expert al PSD în afaceri europene, ba chiar, de ce nu, şi pe foştii inamici din famiglia Băsescu-Udrea, acum tovarăşi de nădejde în lupta cu Justiţia, ori pe un bătrânel condamnat pentru crime împotriva umanităţii, Vişinescu, căruia i-ar putea urma curând însuşi preşedintele de on(r)oare al PSD, "cu voia dumneavoastra ultimul pe listă" Ion Iliescu, precum şi pe mulţi alţii, condamnaţi ori urmăriţi penal, cum să nu o facă, să nu fie el "bun creştin" care, dixit Patriarhul Daniel, "vrednic este"? Şi, mai ales, cum să nu facă el şi cu partenerii, a se citi complicii lui, gen Tăriceanu, tot posibilul să dea timpul înapoi în zilele frumoase din anii '90 şi deceniul 2000, când aşa-zişii politicieni ai României şi "băieţii deştepţi" din anturajul lor  puteau să fure şi să ia mită liniştiţi, netulburaţi, fără să rişte să-i ia cineva la întrebări, să-i supună rigorilor legii penale sau, lucrul cel mai grav, să-i execute silit pentru recuperarea prejudiciului.

Aşa că musiu Dragnea, acelaşi om care a manevrat atât de inteligent pregătirea alegerilor din 11 decembrie 2016 încât partidul său a câştigat un categoric 45% din totalul voturilor valabil exprimate, iar principalul tovarăş de drum, ALDE, a trecut şi el pragul electoral, a intrat în faza de "unde nu-i cap, vai de picioare" şi şi-a pus cu o maximă nerăbdare slugile la muncă; pe Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, să atace la CCR legea nr. 90/2001, cea care nu-l lasă pe el să fie prim-ministru din cauza condamnării, iar pe premierul-marionetă, Sorin Grindeanu, şi pe ministrul justiţiei la fel de jucărie, Florin Iordache, să sară rapid cu nişte ordonanţe de urgenţă care să modifice legislaţia penală şi să graţieze categoriile cheie pentru prezent şi viitor, plus, colateral, nişte infractori mai amărâţi, aşa la derută. Prin urmare, Dragnea şi acoliţii săi au reuşit ceea ce nu au reuşit la alegeri Cioloş, USR şi PNL, anume să-i scoată din case pe unii dintre ăia  mulţi care în majoritate nu au votat (60% din totalul electoratului), ca să protesteze împotriva lor, mai aşa, de avertisment, în 11 ianuarie, după amorsarea lui Ciorbea, şi masiv aseară. Frumos record, la doar o lună după câştigarea alegerilor şi două săptămâni de la investirea Guvernului! Şi pare a fi doar începutul, pentru că OUG-urile blocate ieri de Iohannis sunt deocamdată în dezbatere publică, deci ar urma să fie adoptate la o dată ulterioară...

În tot acest timp vedem şi faţă hâdă a serviciilor de informaţii construite în tradiţia Securităţii comuniste, mă rog, deocamdată a SRI, alea cu bugete veşnic în creştere şi organigrame tot mai gonflate, de am ajuns acum să avem mai mulţi agenţi de informaţii decât avea dictatura comunistă securişti. Din aşa-zisele dezvăluiri ale fugarului în mod straniu scăpat de sub filaj, Sebastian Ghiţă, difuzate sub formă de înregistrări de televiziunea proprie, fără ca vreun mandat de percheziţie să fi fost totuşi emis (pentru că în legătură cu înregistrările ar putea să existe indicii despre unde se află fugarul), nu aflăm de fapt mari adevăruri, dar vedem cum SRI a creat dintr-un puşti cordit un mare om de afaceri rulând zeci şi sute de milioane, membru al baronimii prahovene, devenit apoi şi mare politician mare la PSD, aproape prim-ministru dacă Victor Ponta ar fi câştigat prezidenţialele din 2014. Şi cum totuşi nu iese fum fără foc şi ceva acolo în zicerile lui Ghiţă, învelit bine într-un strat gros de post-adevăruri, adică de minciuni sfruntate, este adevărat, omul numărul doi din SRI, generalul Florian Coldea, a fost trecut în rezervă, chiar dacă scos formal de nevinovat şi autodeclarat nemulţumit. De asemenea, realizăm că nu comisiile parlamentare, formate din oameni cu certificat ORNISS obţinut în prealabil, deci aprobaţi de servicii, precum însuşi "inculpatul Sebastian Ghiţă" (ca să o citez pe Laura Codruţa Kovesi), le-au controlat vreodată pe acestea, ci serviciile au controlat mereu, de la adoptarea Legii siguranţei naţionale în 1991 încoace, comisiile parlamentare. Uitându-te la povestea asta nu doar că realizezi cât de implicate au fost de fapt serviciile noastre pline, nu-i aşa, de "patrioţi", în sistemul corupt care a expulzat implicit 4 milioane de cetăţeni români peste hotare şi care menţine România ca a doua cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană, dar începi să te întrebi dacă dintre miile de agenţi secreţi mai e vreunul care se ocupă şi cu siguranţa naţională...

Nu de alta, dar în timp ce noi inventăm struţocămile de Caragiale combinat cu Kafka, Putin şi sclavul lui, Igor Dodon, un alt rezultat dezastruos al absenteismului electoral şi, mai ales, al inaptitudinii taberei politice să zicem mai bune, care a lovit grav în 2016 ambele maluri de Prut, ne flutură prin faţă o aşa-zisă hartă a "Moldovei Mari" (de fapt o hartă a unei Moldove extinse pe seama Imperiului Otoman în Bugeac, la gurile Dunării şi în Dobrogea, controlată de Imperiul Rus, ipoteză de lucru a războiului ruso-turc din 1787-1791/1792). Asta ca să pricepem cam ce ne va aştepta din partea Rusiei de azi dacă aceasta va reuşi destrămarea Uniunii Europene şi a NATO şi dacă la împărţirea sferelor de influenţă cu Donald Trump, România va fi adjudecată de Kremlin, ca la Yalta. Şi nu e de glumă, cândva, în interbelic, şi Stalin se gândea să reducă România la o bucată din istorica Valahie...

Şi care ar fi soluţia? Protestele de stradă, precum cel de aseară, sunt bune şi necesare, pot întârzia, bloca, dar nu şi rezolva. Aşa cum s-a văzut în cazul Roşiei Montane, "toamna românească" din 2013 a oprit proiectul RMGC, dar pentru includerea Roşiei Montane în patrimoniul cultural naţional şi pentru începerea demersurilor de înscriere în Patrimoniul Universal UNESCO a fost nevoie de o echipă guvernamentală care să-si asume asta. Altfel, oricând, într-un moment mai propice, se putea trezi cineva că vrea să restarteze proiectul minier, cam cum vor PSD-iştii să reediteze acum "marţea neagră". Aşadar este nevoie de implicare în politica electorală, iar pe partea asta principala speranţă este, în legislatura actuală, USR. Pentru eficienţă este nevoie însă de stabilirea unei ordini corecte a priorităţilor, ori în momentul de faţă există o dezbatere internă destul de tensionată între progresiştii şi conservatorii din partid. Mărul discordiei este, cum era de aşteptat, chestiunea definirii căsătoriei. Acum, ca să fiu sincer, cu tot respectul faţă de acei membri ai minorităţilor sexuale şi de gen care-şi doresc în mod legitim să-şi rezolve anumite chestiuni juridice asociate vieţii de cuplu, dar  şi faţă de credincioşii creştini care nu sunt dispuşi să vadă instituţia căsătoriei, care din punctul lor de vedere este o taină, adică o legătură sacrosanctă sancţionată de divinitate, bagatelizată şi redusă la un simplu contract civil, mie în contextul actual disputa asta îmi aduce aminte mult de tot de o altă dezbatere la fel de încinsă, care făcea carieră în Constantinopolul anului 1453, asediat de turcii lui Mahomed al II-lea: cea despre sexul îngerilor...

Cum se poate autodefini antisistemul

În următoarele două zile se vor împlini cinci ani de la primele proteste din bizarul an 2012, cele de la Târgu Mureş, respectiv Bucureşti. De data aceasta nu mai vreau însă să revin asupra istoriei acelor evenimente; cine este interesat de mărturia şi de analiza mea, poate citi: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/01/2012-intre-interpretare-si-adevar.html. Fapt este însă că dincolo de tot jocul făcut atunci de partidele parlamentare şi de diferite oficine media, de dezbaterea dacă a fost sau nu o lovitură de stat a USL împotriva preşedintelui Traian Băsescu şi a puterii PDL+UNPR+UDMR, anul 2012 a marcat şi primele proteste antisistem din România, care nu au rămas fără urmări, ci au continuat mult mai amplu în "toamna românească" din 2013 şi în protestele #Colectiv din noiembrie 2015 (ca să numesc numai evenimentele cele mai importante). Ţara noastră s-a înscris astfel într-un curent mondial declanşat de prima mare criză economică a noului mileniu, cea din 2008-2010.

Curentul mondial la care mă refer este cel al creşterii mişcărilor antisistem, cele care contestă ordinea pragmatică post-ideologică şi supremaţia principiilor economice neoliberale instaurate după finalul războiului rece şi după globalizarea de la cumpăna celor două milenii. Vorbim însă de un fenomen foarte divers, care a început cu mari mişcări de protest şi organizare civică, de regulă informală şi orizontală şi care a continuat apoi în concretizări politice.

Există însă şi un antisistem bun şi unul rău. Primăvara arabă, de exemplu, a eşuat într-o ascensiune fără precedent a mişcărilor salafiste şi jihadiste, culminând cu crearea Califatului ISIS şi cu valul de atentate din diferite părţi ale lumii din ultimii câţiva ani. În Regatul Unit, antisistemul a fost contabilizat de eurosceptici şi a condus la votul pentru Brexit, iar în Statele Unite, deşi primele acţiuni de protest au fost cele ale mişcării eminamente de stânga Occupy, votul antisistem l-a impus ca preşedinte pe un plutocrat demagog şi cu vederi ultraconservatoare de dreapta. Antisistemul rău se poate însă manifesta şi pe latura cealaltă: a se vedea cazul Syriza, care încearcă cumva să însăileze ceva coerent din ideologiile utopice şi deja dovedite falimentare ale extremei stângi şi care, după un referendum absolut inutil, devenit o bătaie de joc la adresa electoratului, a cedat pe toate planurile, făcând proba faptului că de fapt, ca de atâtea ori în istorie, pentru marxiştii fie şi neo socoteala de acasă nu are niciodată vreo tangenţă cu cea din târg. Mai mult, antisistemul rău poate fi inclusiv cel al unei puteri nucleare, Rusia, care încearcă prin toate mijloacele să răstoarne ordinea globală şi să se reafirme ca imperiu pe socoteala vecinilor.

Deci care ar fi antisistemul bun? În mod cert, cel care pretinde mai multă democraţie, dar care nu ţine să reinventeze mersul pe jos şi apa caldă. Cel care cere ca cetăţenii să fie consultaţi mai des şi nu doar chemaţi la vot odată la câţiva ani, pentru a alege dintre nişte politicieni veşnic aceiaşi şi deja izolaţi într-un turn de fildeş al propriilor interese. Cel care cere transparenţă în actul de legiferare şi în cel de guvernare. Cel care pretinde ca "business as usual" să nu mai însemne că investitorul e un fel de dumnezeu şi că totul trebuie pus sub semnul consumului şi al profitului imediat, că e nevoie ca risipa de resurse să limitată, iar dezvoltarea societăţii să urmeze modele de durabilitate (care, desigur, nu exclud nici profitul şi nici consumul). Paradoxal, oricât de tentante sunt în perioade de contestare a sistemului existent ideile extreme sau năstruşnice, adevărul lui Buddha despre calea de mijloc rămâne de nezdruncinat. 

Asemenea celor petrecute şi în alte ţări, anul trecut, în principiu, şi în România s-a facut pasul evolutiv de la antisistemul manifestat prin protestul stradal la coagularea politică. Tentative anterioare sau paralele au mai fost, dar, iarăşi zic în principiu, pasul s-a făcut prin constituirea Uniunii Salvaţi România (USR), iniţial Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB). De unde însă rezerva, de ce condiţionez cu acest "în principiu", mai ales că ştiu câte ceva şi din interior? Păi, tocmai de aceea. De la alegeri încoace s-a tot reproşat, oarecum corect, doar că nu acesta ar trebui să fie reproşul, că USR este un ghiveci de oameni extrem de diverşi ca traseu social şi politic şi că nu şi-a asumat o ideologie. Nu, acesta este un lucru bun, pur şi simplu pentru că zona antisistem din România este încă destul de firavă, iar a se diviza de acum pe clivaje de tip stânga-dreapta, corporatişti-activişti civici etc. ar prăbuşi-o înainte de a decola. Sper, sincer, ca acel conflict ideologic intern menţionat de recent exclusul Sergiu Moroianu să se oprească, deocamdată şi pentru încă o bună bucată de timp, în punctul în care se află

Nu, adevărata problemă a USR este ezitarea în a-şi asuma statutul de partid antisistem, semnalele contradictorii pe care le-a dat şi care au costat voturi, cum explicam într-un alt text de pe prezentul blog (http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2016/12/reflectii-post-electorale.html). Astfel, la alegerile locale, unde USB şi-a asumat acest rol şi s-a opus deschis ambelor tabere politice tradiţionale, scorul a fost unul excepţional pentru un partid cu o existenţă de câteva luni. La alegerile parlamentare însă, unde a primat sugestia unei alianţe de facto cu PNL pentru susţinerea unui guvern Dacian Cioloş II, eventual cu participarea la guvernare prin câţiva miniştri şi secretari de stat, recrutaţi desigur dintre tehnocraţii din guvern care s-au înscris şi au candidat din partea USR, scorul obţinut a fost sub aşteptări, sub ceea ce indicau sondajele. Semn că o mare parte din electoratul potenţial al USR, care este sătul deopotrivă de PSD şi de facţiunea PNL+PDL, a respins compromisul şi nu s-a mai prezentat la vot.

Ieri seară, o auzeam pe Clotilde Armand, la o emisiune TV, asumând din nou statutul de partid antisistem pentru USR, susţinând că oricum liderii partidului ştiau că nu vor câştiga alegerile (dar atunci ar fi trebuit să nu mai intre în toată acea discuţie despre guvernare şi să atace şi PNL-ul cum au atacat PSD-ul) şi că USR joacă rolul de watch dog. Ei, cu asta nu mai sunt de acord, în orice democraţie serioasă "câinele de pază" este societatea civilă (eventual şi presa, acolo unde nu s-a lăsat pe deplin cumpărată de diferite interese), nicidecum opoziţia parlamentară, a cărei funcţie este să lupte pentru putere în ideea de a realiza politicile pe care le propune electoratului.

Întrucât va urma în curând un congres al USR, iar înainte de asta se va ţine un teambuilding, sper ca rândurile de mai sus să-i pună pe gânduri pe colegii mei. Nu este nevoie acum de clarificarea ideologică pe care o tot pretinde, eu zic interesat, presa, dar este nevoie de clarificarea poziţiei faţă de sistem, inclusiv dacă se va continua pe ideea de apropiere de persoana lui Dacian Cioloş şi de ONG-ul anunţat de acesta; Dacian Cioloş însuşi are nevoie să îşi clarifice propria raportare cu politica electorală. E drept că pentru un fost comisar european şi fost prim ministru este mai greu să se definească drept antisistem, dar nu imposibil dacă mergem pe acel antisistem ponderat de care aminteam mai sus.

Recomandare de Moş Vasile

Anul trecut, în Ajun de Crăciun, rupeam ritmul postărilor cu subiect politic pentru a face o recomandare de excelent cadou de Crăciun, o amplă şi exhaustivă sinteză în limba engleză a cercetărilor dedicate, din 1875 încoace, acelor sisteme de simboluri ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Jos şi de Mijloc care ar putea reprezenta prima scriere din existenţa omenirii (tăbliţele de la Tărtăria sunt doar cel mai cunoscut exemplu de pe teritoriul actual al României, dar departe de a fi singurele artefacte bănuite a putea purta inscripţii): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html.  

În 2016, luat cu altele, am ratat Crăciunul pentru a face o altă recomandare de posibil cadou. Doar că-n copilăria mea, cel puţin, exista şi un al treilea Moş cadorisitor, care mă vizita în noaptea de Revelion: Moş Vasile. Şi dacă cumva obiceiul cu Moş Vasile s-a pierdut (sau n-a existat decât în familia mea), vine oricum la primăvară Iepuraşul de Paşti. Nu, domnilor singuri, nu cel Playboy...

Ideea e că mă voi risca din nou cu o recomandare de cadou. Şi, iarăşi, mă voi referi la o carte (măcar să justific aerul prea intelectual pe care mi s-a spus recent că l-am expirat, spre dezavantajul meu, la o oarecare reuniune politică). Numai că de data aceasta nu vă voi trimite spre librăria unui muzeu (în 2015 a fost Brukenthal-ul), ci spre anticariate sau buchinişti, pentru că voi prezenta o carte apărută în 1969 şi care nu ştiu să fi fost republicată. Are însă un ceva comun cu recomandarea de acum un an: reprezintă un text ştiinţific serios privind un subiect inundat în prezent de aberaţii pseudo-ştiinţifice.

Coiful de argint aurit de la Agighiol

Aşadar, cartea asupra căreia atrag atenţia este "Arta traco-getică", apărută sub auspiciile Editurii Academiei RSR acum aproximativ patruzeci şi opt de ani. Autorul, care figurează în carte cu numele prescurtat de D. Berciu, este Dumitru Berciu (1907-1998), unul dintre cei mai mari arheologi, antropologi şi istorici specializaţi în istorie antică pe care i-a avut România în secolul XX. Şi, pe nedrept, unul prea puţin cunoscut în afara lumii istoricilor şi arheologilor.

Cartea în sine are două avantaje faţă de recomandarea de anul trecut: este în limba română şi este mult mai scurtă. Altfel însă, are un caracter monografic la fel de cuprinzător, analizând la sânge un anumit aspect cultural dintr-o anumită epocă şi dintr-o anumită civilizaţie. Vorbim de o artă aristocratică în aur şi argint (şi mai puţin din bronz), din perioada secolelor VI-IV Î.Ch., prezentă în civilizaţia geţilor dintre Munţii Balcani şi Carpaţii Meridionali şi Orientali, aşadar din nordul Bulgariei şi din sudul şi estul României. O artă animalieră în care unii specialişti au văzut o simplă influenţă scită- sau de-a dreptul nişte artefacte scite-, exuberantă, dar care după cele trei secole de manifestare dispare în dauna unei orfevrerii ceva mai austere a perioadei regale dacice. Faptul că în filmul "Dacii", din acelaşi an 1969, Amza Pellea pe post de Decebal era pus să poarte o reconstrucţie greşită a coifului de aur de la Coţofeneşti a fost genul de gafă istorică ca şi cea a regizorilor americani care i-au plasat pe regele Arthur şi pe cavalerii Mesei Rotunde în armuri de secol XV şi în castele de secol XVI.

Dumitru Berciu face două lucruri esenţiale în lucrarea sa. Primul: pune orfevreria getică a secolelor VI-IV Î.Ch. în context. Sesizează şi analizează asemănările, dar şi deosebirile cu arta animalieră scită, cu cea a Imperiului Ahemenid (care pe la începutul acestei perioade pătrunde până în Dobrogea), cu arta animalieră contemporană a rudelor apropiate ale geţilor, tracii sudici şi frigienii din Asia Mică. Sesizează de asemenea că această artă, repet, pur aristocratică, oamenii de rând nepermiţându-şi să poarte la sărbători coifuri sau cnemide de aur şi argint, ori să bea din rhyton-uri ori pocale din aceleaşi metale preţioase, nu trece Carpaţii, unde lumea dacică se va dezvolta mai târziu, decât puţin prin zona Porţilor de Fier ale Dunării. De asemenea, chiar dacă, firesc pentru acea vreme, analizează cu precădere descoperirile de pe teritoriul României, care au capitole consacrate- "sabia-emblemă" de la Medgidia, inventarul mormântului princiar de la Agighiol, coiful de la Coţofeneşti, tezaurul de la Craiova, rhyton-ul de la Poroina etc.- dedică suficiente pagini descoperirilor extrem de asemănătoare din Bulgaria. "Arta traco-getică" are şi meritul de a fi prima lucrare publicată în România care analizează în amănunt piesele din tezaurul de argint de la Porţile de Fier- un coif şi câteva pocale- descoperite în apele Dunării pe vremea când regiunea respectivă aparţinea Austro-Ungariei şi ajunse în colecţia Institutului de Artă din Detroit (SUA).

Al doilea demers esenţial pe care-l face Dumitru Berciu este o remarcabilă analiză de  stilistică, de simbolistică şi de tehnică metalurgică, de amănunt, care-i permite să sesizeze acele rezolvări care sunt diferite de cele din alte stiluri animaliere care au influenţat-o pe cea getică, precum cea scitică, dar şi pe cele care fac legătura cu meşteşugul bijutierilor autohtoni din perioadele istorice anterioare, din fierul timpuriu si din epoca bronzului, dar şi din epoca ulterioară, cea care avea să culmineze cu regatul întemeiat de Burebista şi Deceneu şi intrat în legendă odată cu eroica rezistenţă a regelui Decebal.

Coiful de argint de la Porţile de Fier (Detroit)

"Arta traco-getică" se concentrează aşadar doar pe un aspect al civilizaţiei geţilor din secolele VI-IV Î.Ch. şi o face atât de bine, încât concluziile cărţii rămân valabile şi pentru descoperirile care s-au făcut de la publicarea ei încoace. Este însă o perioadă cheie în istoria înaintaşilor noştri. În anul 514 Î.Ch. Darius I, suveranul Persiei Ahemenide, lansează o expediţie de-a lungul ţărmurilor Mării Negre împotriva sciţilor; înainte însă de a trece Dunărea şi Nistrul în direcţia acestora, geţii sunt singurii dintre traci care opun rezistenţă celui mai mare imperiu al momentului. Câteva decenii mai târziu, istoricul grec Herodot consemnează episodul în termeni destul de elogioşi şi referindu-se separat şi la marele gânditor Zalmoxis şi la doctrinele acestuia. Este momentul cu care geţii intră în istoria scrisă şi nu mai trebuie ghiciţi printre multele neamuri denumite generic traci.

Ceva mai târziu, marele dramaturg grec Sofocle introduce în tragedia "Triptolemos" fraza: "Şi Charnabon, care în timpurile de faţă domneşte peste geţi." Mai multe nu ştim, dacă e vorba de un personaj imaginar, unul mitologic sau unul cât se poate de real, eventual contemporan lui Sofocle. Iar nu mult după aceea, Tucidites povesteşte despre arcaşii călare geţi, dar şi despre medicii traci, adepţi ai lui Zalmoxis, care iau parte la invazia Macedoniei din anul 429 Î.Ch. ca parte a armatelor regelui odrys al Traciei, Sitalkes I (431-424 Î.Ch.). Secolul nu se termină fără o referire la o oaste getică acţionând în numele succesorului lui Sitalkes I, Seuthes I (424-408 Î.Ch.). În anul 339 Î.Ch. un rex histrianorum - rege dunărean, al cărui nume nu este menţionat, conduce o alianţă a geţilor dobrogeni şi a coloniştilor greci de pe litoralul nord-vestic al Mării Negre împotriva unui rege scit, Ateas, învingătorul întregii afaceri fiind însă Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare (care are propriul său episod militar cu geţii în anul 335 Î.Ch.). O emisiune monetară locală, printre primele de sorginte geto-dacică, indică posibilul nume al lui rex histrianorum sau al unui succesor de-al său: Moskon. Zopyrion, guvernatorul lăsat în urma sa în Macedonia de Alexandru cel Mare, plecat în acţiunea de cucerire a lumii, devine victima unui teribil masacru, undeva în Bugeac, în stepa getică, în anul 326 Î.Ch., când pier şi comandantul, şi întreaga armată macedoneană.

Dar momentul culminant şi, în acelaşi timp, final al acestei perioade este domnia regelui Dromihetes şi cele două războaie pe care acesta le poartă cu regele de data aceasta macedonean al Traciei, Lysimachos, în anii 300 şi 292 Î.Ch. Este perioada în care înfloresc în arealul getic mari centre de civilizaţie, precum Daosdava (Oraşul Lupilor, prin raportare la cuvântul traco-frigian "daos"- "lup", de care geograful antic Strabon lega şi originea etnonimului daci), pe lângă care se află acel somptuos mormânt de influenţă elenistică, dar de factură tracică, pe care istoricii bulgari i-l atribuie lui Dromihetes (totuşi puţin probabil, zona respectivă fiind tributară lui Lysimachos şi nu independentă precum regatul lui Dromihetes şi, de asemenea, Daosdava nefiind amintită de Diodor din Sicilia şi de celelalte surse asupra războaielor dintre Lysimachos şi Dromihetes, precum cetatea Helis). Puţin mai târziu, prin anii 279-278 Î.Ch., are loc marea invazie a celţilor în Balcani şi Asia Mică, care va declanşa un val de schimbări majore şi va însemna mutarea treptată a epicentrului civilizaţiei autohtone din exteriorul în interiorul lanţului carpatic.

Coiful de argint aurit de la Peretu

"Arta traco-getică" nu reprezintă aşadar, pur şi simplu, o monografie privind o anumită dezvoltare stilistică din arta metalurgică a unei civilizaţii de-a lungul a aproximativ trei secole din existenţa acesteia. Este o fereastră, singura pe care o mai avem, spre universul mental şi spiritual al căpeteniilor ale căror acţiuni au scos geţii din anonimat şi i-au introdus în istoria "mare"- personaje precum cele amintite mai sus sau acel Cotys, nume tipic trac, purtat şi de câţiva regi odrysi, dar şi de dacul Cotiso în secolul I Î.Ch., inscripţionat pe unul din artefactele din mormântul de la Agighiol. Da, este o artă aristocratică şi ca artă aristocratică spune puţin despre poporul antic numit geţi, într-o perioadă în care dacii ţineau încă de viitor. Dar tocmai pentru că este o artă aristocratică spune foarte multe despre conducătorii pe care acel neam străvechi i-a avut în chiar momentul în care a ieşit din masa amorfă a feluritelor popoare barbare de la nord de lumea mediteraneană şi a început să conteze suficient ca autorii lumii clasice să facă tot mai multe şi mai complete referiri la ei şi la faptele lor.

Reflecţii post-electorale

Mă adaug şi eu celor care comentează alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, însă cu o oarecare întârziere, determinată de faptul că pentru mine, ca reprezentant al USR în Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti, alegerile au însemnat treizeci şi şase de ore de nesomn şi de activitate continuă. Dar nu despre activitatea în Oficiu vreau să scriu, deşi ar fi câte ceva de povestit şi despre asta. Vreau să mă refer însă la performanţa USR, ca partid care mă interesează în primul rând, lăsând numeroşilor gazetari şi analişti politici analiza a ceea ce au făcut bine PSD şi ALDE şi au făcut prost PNL, Dacian Cioloş ori Klaus Iohannis.

Aş face poate doar o singură observaţie, pentru că am sesizat în analizele pe care le-am citit până acum, printre picături, căci mai am şi treburi avocăţeşti ce s-au adunat între sâmbătă şi luni, de care trebuie să mă ocup cu prioritate, insuficient de afirmat următorul fapt: valul "revoluţionar" ultraconservator care s-a reflectat în maniere foarte diferite în ultimul timp prin toată emisfera nordică, nu a ocolit duminică nici România. Doar că la noi nu s-a putut vorbi de ascensiunea, culmea, pe umerii săracilor, a unui plutocrat slobod la gură ca în SUA, ori de avântul electoral al unor extremişti de dreapta sau de stânga, ca în Franţa, Austria, Republica Moldova ori Grecia, nici de derapajul spre autocraţie al unor oameni de stat proveniţi iniţial din zona conservatoare democratică, ca în Ungaria şi Polonia, şi nici despre referendumuri pe anumite teme care să indice o revoltă în sânul maselor faţă de politica centrului dreapta şi a centrului stânga tradiţionale şi, mai ales, faţă de dictatul "corectitudinii politice", aşa cum s-a întâmplat în Regatul Unit şi în Italia. Să nu ne îmbătăm cu apă rece pentru că PRU şi ANR-ul lui Marian Munteanu s-au aflat departe de a trece pragul electoral; unu la mână, cele două partide ortodoxist-naţionaliste s-au canibalizat reciproc, doi la mână, sentimentul unei părţi a populaţiei, care ar fi putut sufla vânt în pupa acestor două partide, a fost contabilizat în mod inteligent de către PSD. Liviu Dragnea şi ceilalţi lideri din Kisseleff au ştiut cum să-i lase pe respectivii să-şi asume rolul de sperietoare, introducând subtil în campania lor teme precum reafirmarea suveranităţii naţionale în raport cu transnaţionalele, cu birocraţia bruxelleză şi cu "conspiraţia" progresistă finanţată de George Soroş.

Revin însă, pe mine mă interesează acum USR. Partidul căruia îi aparţin a obţinut 9%, surclasând partide cu politicieni cu ştate vechi, inclusiv un fost preşedinte al României timp de un deceniu, adică ALDE şi PMP. Am auzit numeroase voci, printre care şi ale colegilor aflaţi la Tech Hub duminică seara, care au proclamat victoria. Eu aş numi-o semivictorie. Asta pentru că deşi partidul s-a apropiat serios de cei 10% pe care am considerat că are toate şansele să-i obţină în parlamentare (recunosc că am fost tot timpul ceva mai rezervat decât colegii care dădeau minimum 13% şi urcau chiar până spre 19%), argumentul care i se dă PSD-ului să nu se împăuneze cu cei 45%, anume că sunt 45% din 40% care au venit la vot, prezenţa cea mai mică la parlamentare din 1990 încoace, este valabil şi pentru USR. Nu am obţinut 10% din multe voturi, ci doar 9% din 40%, adică puţin peste 3% din totalul populaţiei cu drept de vot.

Sigur, ne-a costat şi propaganda asiduă despre Soroş şi "sorosişti", dar se pune totuşi întrebarea de ce noi, un partid nou cu oameni curaţi, fidel ideilor de anticorupţie şi transparenţă în cheltuirea banului public, nu am reuşit mai mult într-o ţară marcată de corupţie endemică şi de risipă a impozitelor şi taxelor plătite de oameni şi de companii. Mai ales, de ce nu am reuşit să mobilizăm în mai mare măsură electoratul urban, tânăr, profesionist, dornic de schimbare, care ar dori să nu mai fie atât de tentat de emigrare, cel care a ieşit masiv în stradă pentru Roşia Montană ori după tragedia de la #Colectiv, adică exact eşalonul de populaţie căruia noi ne-am adresat cu predilecţie şi din care ne-am recrutat majoritatea activiştilor. Este deja evident, confruntând rezultatele oficiale ale alegerilor, că mare parte din acest electorat nu a fost convins de oferta USR şi a preferat să nu voteze, cum nu o mai face de mai multe cicluri electorale, în lipsa unei oferte credibile. Numai că, la 11 decembrie 2016, USR ar fi trebuit să fie acea ofertă credibilă...

În primul rând, ne-a lipsit în campania pentru parlamentare parcă mai mult decât în cea pentru locale retorica de tipul #aceeaşimizerie cu referire la partidele vechi. Am apăsat prea mult pedala pe ideea de #PSDciumaroşie. Acum, nu o să spun tocmai eu, cu istoria mea de "dragoste" cu acest partid, care începe încă din zorii actualei democraţii româneşti, că PSD ar fi altceva decât "ciumă". Dar nici pretinsa "dreaptă" din România anilor 1990-2015 nu a fost vreo binecuvântare. De fapt, o parte consistentă a ei provine din acelaşi FSN... Iar cu #PDSR/PSDciumaroşie s-au câştigat alegerile cu feeling revoluţionar din 1996 şi 2004, s-a construit băsismul biruitor al anilor 2007-2009 (cu care Băsescu însuşi nu mai are nicio treabă de când s-a dezlănţuit împotriva "Binomului" pe care tot el l-a năşit), însă este o marotă deja fumată. Sigur, are talibanii ei, dar forţa electorală a acestora s-a văzut duminică.

În schimb, USR a ignorat istoria mişcărilor de protest din ultimii ani şi crescendo-ul ideii de #toatepartidele(vechi)aceeaşimizerie. Strigată pentru prima dată în stradă de către unele facţiuni din cele participante la protestele din 2012, #aceeaşimizerie- adică opunerea nu faţă de un anumit partid, ci faţă de întreg sistemul patronat de vechile partide cu rădăcini în anii '90-, a devenit principiul dominant al protestatarilor din 2013 şi de la #Colectiv, ultimii respingând astfel tentativele trimişilor PNL de a-i face să ceară în stradă alegeri anticipate. Iar tocmai USR era partidul care-şi permitea cel mai puţin să ignore mesajul protestelor anti-sistem, fiind partidul care a recrutat între participanţii la acele proteste, care a absorbit iniţiative politice ale unora dintre aceştia, care a adoptat un nume aproape identic cu cel al comunităţii civic-protestatare Uniţi Salvăm şi cu sloganul "Uniţi Salvăm Toată România" şi care miza cel mai mult pe voturile celor care au mărşăluit pentru Roşia Montană, pentru păduri şi împotriva #corupţieicareucide. Adoptând un discurs strict anti-PSD, USR s-a limitat la o comunicare electorală aproape identică cu a PNL şi nu a mai interesat o mare parte a electoratului său ţintă.

Totuşi, îmblânzirea retoricii anti-sistem ar fi fost aproape pe deplin compensată dacă USR nu ar fi dus puţin prea departe strategia sa de a nu-şi asuma teme care antagonizează. Nu ai cum să mulţumeşti pe toata lumea, zice o veche vorbă românească, iar alta mai nouă, din vremurile de acum, că nu poţi câştiga numai prin campanie negativă. Şi una este să eviţi pentru moment, de exemplu, subiectul definiţiei constituţionale a căsătoriei, care oricum va fi tema de dezbatere a referendumului din aprilie 2017, altceva să consideri că odată cu depunerea dosarului pentru includerea patrimoniului cultural de la Roşia Montană în lista Patrimoniului Universal UNESCO nu mai e nevoie să mai zici nimic despre mineritul cu cianuri. În felul acesta, chiar dacă activişti pentru Roşia Montană ca Mihai Goţiu au intrat în USR şi au candidat pentru partidul nostru, Campania Salvaţi Roşia Montană (CSRM) prin vocile sale cele mai autorizate, precum Eugen David, au transmis un mesaj mai degrabă nefavorabil USR. Ori CSRM, aşa cum s-a văzut şi în toamna anului 2013, are o forţă de influenţă deloc de neglijat în electoratul pe care conta USR. Şi este doar un exemplu, între altele (lipsa unei agende mai clare privind politica propusă în domeniul pădurilor, lipsa unui mesaj neechivoc către unioniştii care, de asemenea, au scos mii de oameni în stradă în ultimii cinci ani etc.).

Ne-am asumat în schimb o schemă destul de riscantă pentru un partid nou şi neexperimentat: să susţinem un guvern Cioloş II, cu un program bazat pe principiile din platforma România 100. Acelaşi lucru l-a anunţat şi PNL. Mai mult, ambele partide şi-au construit campaniile în jurul acestei idei. E drept, PNL şi-a asumat eventuala guvernare Cioloş II într-o măsură mai mare decât cea în care însuşi Dacian Cioloş era dispus ca imaginea sa să fie asociată cu cea a respectivului partid. Timp în care USR a încercat să păstreze o anumită distanţă, susţinând că nu se aliază cu PNL, chiar dacă va sprijini acelaşi guvern, şi că nu va propune miniştri, dar primul ministru îşi poate alege miniştri dintre membrii USR. Ei bine, această descriere a proiectului post-electoral la care partidul nostru era dispus să se asocieze nu a fost, în opinia mea, cea mai fericită, fiind uşor ca oamenii să aibă impresia că încercăm să le insultăm inteligenţa. Dacă susţii un guvern împreună cu un alt partid, se cheamă că eşti în alianţă, chiar dacă primul ministru e independent politic şi nu există un protocol scris între cele două partide. De asemenea, dacă membri ai USR devin miniştri fără să fie excluşi din partid, USR intră la guvernare, chiar dacă după mai puţin de un an de existenţă şi în rol secundar faţă de celălalt partener de coaliţie guvernamentală. Mai înţelept (şi mai cinstit) ar fi fost să spunem că, după alegeri, dacă majoritatea rezultată ar fi permis investirea unui al doilea guvern al lui Dacian Cioloş, am fi intrat într-o relaţie sub beneficiu de inventar- adică sub rezerva de a ne retrage în opoziţie dacă se petrec lucruri care contravin principiilor noastre- cu independentul Dacian Cioloş şi cu PNL.

USR nu a fost prea inspirat nici cu sloganul electoral. La locale, chiar dacă incorect, pentru că şi noi suntem, de fapt, politicieni, sloganul dădea cât de cât mesajul corect: Salvaţi Bucureştiul de politicieni făcea, desigur, trimitere la vechii politicieni ai PSD şi PNL (la #aceeaşimizerie sic!). Încercarea de a transmite ceva similar în campania pentru parlamentare prin insistenţa pe ideea de tehnocraţi versus politicieni, nu a avut aceeaşi greutate, pentru că nu există de fapt o dihotomie şi un antagonism. Politicianul cu trecut profesional este şi tehnocrat, iar un ministru, oricât de tehnocrat şi de independent, face în primul rând politică (de stat, dar tot politică). Iar când ne-am fixat pe În sfârşit ai cu cine, nu ştiu cât am transmis ideea că "în sfârşit, ai cu cine să votezi" şi cât am intrat în aceeaşi categorie de sloganuri electorale interpretabile licenţios precum Bună pentru România şi Încearcă şi cu o femeie.

Până la urmă însă important este că USR a trecut pragul şi va avea senatori şi deputaţi. Se va vedea astfel dacă alegerile interne au propulsat acolo cei mai buni oameni din cei care şi-au arătat disponibilitatea şi dacă, de acum încolo, partidul va avea capacitatea să se definească mai clar pe coordonatele prefigurate în acest articol. Pe undeva, chiar dacă o nouă guvernare PSD nu este o veste deloc bună pentru ţară,  dracul nu e chiar atât de negru, cum ziceau bătrânii, şi rezultatul USR rămâne o semivictorie pentru că acum partidul nostru va avea şansa să se clarifice, să se structureze şi să crească în opoziţie, îndepărtându-se de pachebotul naufragiat, PNL; ori se ştie ce se întâmplă cu înotătorul care stă prea aproape de un vas care se scufundă...

Cam cum au arătat alegerile la Oficiul Electoral al Sectorului 5 Bucureşti