"Revoluţia luminii" şi teoria conspiraţiei

Înainte, dar în special după manifestaţiile uriaşe de duminica trecută, am putut vedea cum un întreg aparat de comunicare şi de propagandă al celor două partide din coaliţia de guvernare, în special al PSD, s-a pus în mişcare pentru a discredita protestele şi a le nega caracterul de mişcare populară autentică. O teorie a conspiraţiei după alta a fost rostogolită pe rând, tactică deloc nouă, dar înnoită şi dezvoltată în actuala epocă a post-adevărului, în care inclusiv internetul a devenit o armă puternică cu două tăişuri, care poate propaga ştirile reale, dar ignorate de media tradiţională din cauza partipriurilor patronilor şi redactorilor şefi, dar şi minciunile cele mai sfruntate într-o manieră coerentă şi cu aparenţă de realitate, potrivit principiului leninist "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne". Două exemple clasice de post-adevăr, practicate chiar de cele mai puternice guverne din lume: campania SUA dinainte de invazia Irakului în 2003 despre armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein, care de fapt nu mai existau de la primul război din Golf tocmai pentru a nu deveni pretextul unei noi invazii, şi ideea repetată obsesiv de Rusia privind încercuirea ei de către NATO pentru a-şi justifica agresiunile şi subversiunile din ţările vecine, deşi oricine se uită pe o hartă îşi dă seama că toate bazele NATO, poate mai puţin în regiunea baltică din cauze ce ţin de geografie (acel cui al lui Pepelea numit Kaliningrad), sunt la mare distanţă de graniţele Rusiei.

Fac însă o mică digresiune, pentru că la fiecare articol postat în ultimul timp am făcut şi un rezumat al protestelor. Aşadar după ce duminică Guvernul a abrogat infama OUG nr. 13/2017, protestele au continuat în Piaţa Victoriei şi în alte oraşe din ţară la scară ceva mai mică, coborând de la sute de mii la mii. Este clar însă că dacă vreuna dintre temerile legate de eventuala respingere în Parlament sau declarare neconstituţională a OUG nr. 14/2017, cea care abrogă, vor fi din nou sute de mii de protestatari pe stradă. La rândul lor, câteva sute de protestatari pro-guvernamentali, unii aduşi organizat din ţară de organizaţiile PSD, au continuat să manifeste zi de zi în faţa Palatului Cotroceni. Unii cer demisia Guvernului, ceilalţi demisia Preşedintelui.

 

Ultimele două zile au fost cele mai interesante. Miercuri, 8 februarie, protestatarii din Piaţa Victoriei au deszăpezit voluntar platoul central, unde se desfăşoară protestul. Seara, la Cotroceni, Preşedintele Klaus Iohannis a ieşit să discute cu protestatarii pro-guvernamentali, dar, evident, cine ştie ce dialog nu a fost posibil, iar angajaţi ai Preşedinţiei au încercat să le dea ceai cald, dar aceştia, în majoritate bătrâni, pare-se că au refuzat. În aceeaşi zi, CCR a respins cererile CSM şi ale Preşedintelui privind constatarea conflictului între puterile statului legat de maniera în care a fost adoptată OUG nr. 13/2017. Joi, 9 februarie, aceeaşi CCR a respins cu majoritate şi nu cu unanimitate ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, pe motiv că OUG 13 este abrogată de OUG 14 şi cererea nu mai are obiect. În acest fel, CCR, al cărei actual preşedinte, Valer Dorneanu, este un fost membru marcant al PSD şi fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, şi-a contrazis propria practică anterioară, când s-a mai pronunţat pe fond asupra constituţionalităţii unor acte normative abrogate. Tot joi Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, artizanul OUG 13, cel căruia i-am zis încă de la dezbaterea publică din 30 ianuarie că este, de pe atunci, un personaj de tristă amintire, şi-a dat în fine demisia.

Bun, şi acum hai să ne întoarcem la post-adevăr, teoriile conspiraţiei şi încercarea de a compromite  ceea ce unii numesc deja "revoluţia luminii" (referire al momentul aprinderii lanternelor telefoanelor mobile la unison de către toţi protestatarii) prin astfel de false realităţi, dar despre care protestatarii pro-guvernamentali au fost convinşi că reprezintă adevărata realitate. Voi încerca să le iau pe rând, cu menţiunea că e posibil să-mi scape una sau două mai absurde, pentru că şi răbdarea mea în faţa stupidităţii are o limită.

Prin urmare, cea mai la modă acum, construită pe constatarea evidentă că foarte mulţi dintre protestatarii antiguvernamentali sunt angajaţi ai multinaţionalelor, dar şi pe prezenţa la proteste a directorului austriac al Raiffeisen Bank România, este că protestele sunt o conspiraţie a acestor multinaţionale, care-şi trimit şi plătesc angajaţii să participe la demonstraţii. Sigur, nimeni nu spune foarte clar şi de ce ar face multinaţionalele asta. A  existat o încercare când s-a afirmat că ar fi replica la faptul că guvernul Grindeanu a mărit salariul minim pe economie. Atât doar că asta l-a nemulţumit poate pe Gigi SRL, multinaţionalele oricum plătesc salarii substanţial peste nivelul salariului minim. De fapt, oricine ştie câte ceva despre cum funcţionează o multinaţională, îşi poate da seama că toată această teorie este ridicolă. Scopul multinaţionalelor e să facă cât mai mult profit, iar pentru asta ele preferă contextele liniştite şi predictibile (paradoxal, un motiv al prezenţei lor masive în China este tocmai natura dictatorială a regimului, care menţine mâna de lucru ieftină şi care face protestele şi grevele aproape imposibile). Aşadar, o multinaţională nu va stârni o revoluţie ci, cel mult, se va reloca dacă ceva nu-i mai convine atât de tare.

Nu, toată această nebunie cu multinaţionalele este o continuare şi o upgradare în post-adevăr a  campaniei electorale a PSD şi ALDE dinainte de alegerile din 11 decembrie 2016, campanie construită pe sloganuri naţionaliste anti-Bruxelles, anti-multinaţionale etc. Ipocrizia este însă evidentă: tocmai din cauza politicilor perpetuate timp de douăzeci şi şapte de ani de diferitele guverne, majoritatea ale actualului PSD, dar şi cele "de dreapta" precum guvernul Tăriceanu, s-a ajuns ca multinaţionalele să ocupe un loc atât de important în economia românească. Mai bine de două decenii, statul a împilat efectiv întreprinzătorii autohtoni, nelăsându-i să crească (decât cu rare excepţii din domenii mai de frontieră precum IT-ul), încurajându-i doar pe cei abonaţi la contractele cu statul pe baze de corupţie şi care au devenit doar nişte miliardari de carton. În schimb, s-au dat tot felul de facilităţi, unele de-a dreptul nejustificate, investitorilor străini. Cei mai serioşi dintre aceştia au fost multinaţionalele, alţii au fost pur şi simplu nişte piraţi care au vândut fabricile preluate la fier vechi, repede, şi apoi au dispărut. Şi sigur că sunt lucruri în neregulă şi cu multinaţionalele, cât timp acestea practică scheme de optimizare fiscală (în engleză spus de multe ori pe şleau tax avoidance- evitarea impozitelor) şi câtă vreme la aceeaşi muncă angajaţii români sunt mai prost plătiţi decât angajaţii străini. Dar, dacă mâine aceste multinaţionale, aşa cum sunt ele, cu toate defectele lor, ar părăsi România, bugetul consolidat s-ar prăbuşi iar bătrâneii care, în virtutea post-adevărului, protestează la Palatul Cotroceni, nu şi-ar mai putea primi pensiile. Deci, puţină atenţie cât de departe este împins post-adevărul, salvarea unor penali nu merită colapsul economiei româneşti (başca că, într-un astfel de caz extrem, confruntaţi cu mulţimile furioase, respectivii penali ar ajunge repede să regrete că nu sunt la închisoare).

Post-adevărul cu George Soroş este clasic şi folosit nu numai în România. Putin, Orban şi alţii ca ei îl invocă pe faimosul miliardar american drept Antichristul şi, prin urmare, instrumentul perfect pentru compromiterea opoziţiei. În România, primul care a văzut în Soroş răul suprem a fost Corneliu Vadim Tudor. În epoca respectivă, anii '90, mulţi dintre cei care azi, în PSD, în ALDE sau în presă, acuză protestatarii, de acum, dar şi pe cei din 2013, că ar fi plătiţi de Soroş, USR că ar fi partidul lui Soroş etc., beneficiau de bursele Fundatiei Soroş. Aşa cum a beneficiat şi Viktor Orban. În România, Soroş este în plus dubios şi antipatic pentru că e evreu ungur, iar unii-l suspectează că nu poate să doarmă nopţile din cauză că Transilvania nu e a Ungariei. Soroş este însă mai degrabă un duşman al naţionalismului în general, ceea ce îl face indigest şi în Ungaria criptofascistă din prezent. Faptul că ONG-iştii care au beneficiat sau beneficiază de finanţările lui Soroş au un discurs eminamente de stânga, mai mult sau mai puţin neomarxist, sau măcar progresist, fie el şi de dreapta, secularist, internaţionalist, feminist, pro-LGBT, pro-imigraţie, eventual vegan, şi, oricum, "corect politic" (iar la unii activişti de-a dreptul isteric) pare să creeze aparenţa unei conspiraţii la adresa societăţii şi a valorilor tradiţionale. Pe care, şi ne întoarcem la campania electorală, PSD şi ALDE, care şi-au asumat o retorică conservatoare, pretind că le apără.

Bun, dacă considerăm valorile fanariote ale "peşcheşului" şi "hatârului" valori tradiţionale, putem spune că, într-adevăr, PSD şi ALDE apără valorile sociale tradiţionale. Cât îl priveşte pe Soroş, realitatea despre acesta este, de fapt, mult mai puţina conspirativă. Într-adevăr, Soroş finanţează ONG-uri care îşi propun instaurarea democraţiei şi a drepturilor omului. A făcut-o în Europa de Est fostă comunistă în anii '90, o face şi acum în America Latină sau în spaţiul ex-sovietic. Unele din susţinerile acestor ONG-uri pot fi într-adevăr discutabile- nici eu nu sunt vreun fan al "corectitudinii politice", consider neomarxismul reşaparea unei utopii născute moarte, nu văd în naţionalism, cât timp e moderat, răul suprem, iar veganismul chiar îmi repugnă-, dar nu se poate nega că, cel puţin într-o anumită fază a dezvoltării democratice, finanţările lui Soroş au avut un efect pozitiv. Aşadar, omul e şi cu rele, dar şi cu bune. Şi poţi să nu fii de acord cu el şi cu cei finanţaţi la un  moment dat de el, dar să presupui că Soroş ar plăti câte 30 de lei pentru fiecare câine adus la protest, că, în general, ar plăti sute de mii de protestatari, este absurd. Păi, dacă Soroş ar fi dat bani şi protestatarilor de la Moscova din 2011-2012, cum susţine Putin, şi celor din România din 2013 şi 2017, şi celor din Polonia din 2016 etc., ar fi dat de mult faliment, oricât de multimiliardar în dolari e el.

Următorul suspect străin e Vladimir Vladimirovici Putin, "ţarul" Federaţiei Ruse. Asta parcă sună o idee mai credibil, este cert că aparatul lui Putin a dus post-adevărul la nivel de artă, ajungând să influenţeze până şi alegerile prezidenţiale din SUA (ceea ce aproape îl aduce la nivelul lui Mircea cel Bătrân, care a reuşit la un moment dat cu succes să se implice în succesiunea lui Baiazid Ildîrîm la tronul Imperiului Otoman). Dar nici Putin nu aveam cum să plătească sutele de mii de protestatari; de fapt, este destul de evident că finanţele Rusiei nu sunt pe măsura ambiţiilor, un adevăr crud de care s-a lovit deja Alexis Tsipras şi urmează Igor Dodon. Trolii lui Putin, cel mult, creează şi încurajează curente de opinie care apoi să producă efectul scontat. De asemenea, nu întotdeauna când ruşii şi activiştii susţin acelaşi lucru, au aceleaşi motive sau sunt în aceeaşi tabără, ori ultimii sunt manipulaţi de primii (a se vedea cazul Campaniei Stop TTIP&CETA, care ridică obiecţii pertinente faţă de aceste acorduri de liber schimb- imaginaţi-vă numai arbitrajul Gabriel Resources contra României cu o CETA intrată în vigoare).

Pe de altă parte însă, este din ce în ce mai clar că dacă Putin e de partea cuiva în conflictul în curs în România, nu este vorba de protestatarii antiguvernamentali, care sunt manifest pro-europeni şi pro-occidentali. Mult mai pe gustul lui este discursul preşedintelui Camerei Deputaţilor, Călin Popescu Tăriceanu, care de dragul penalilor vrea să denunţăm MCV-ul, să arătăm degetul mijlociu Comisiei Europene şi partenerilor noştri euro-atlantici, eventual să comitem şi un Romexit.

În fine, ajungem şi la principalul suspect intern, SRI. În acest caz, teoria conspiraţiei a fost lansată nu dinspre majoritatea parlamentară, care doar a preluat-o, ci de către Alina Mungiu Pippidi, ONG-istă cu ştate vechi, dar cunoscută şi recunoscută pentru ambiţia ei de a demonstra că orice s-ar întâmpla bun, trebuie să fie meritul domniei sale, precum degetul lui Stalin pe vremuri. Iar dacă domnia sa a fost prinsă complet în offside de evoluţia evenimentelor, atunci trebuie să fie vorba de o forţă ocultă, precum SRI, care a împiedicat-o pe domnia sa să-şi aroge meritul de mastermind al mişcării din stradă. În fine, am mai scris despre asta, nu reiau.

Bun, e greu să ştim exact ce face şi ce nu face un serviciu secret. Dar a presupune că serviciul a scos personal în stradă sute de mii de oameni, care altfel nu ar fi ieşit, ca şi cum nemulţumirea nu ar fi fost acolo, fie că vorbim de "agenturili" din decembrie 1989, fie că discutăm de protestele din ianuarie-februarie 2017, este proba unei minţi paranoice şi nu tocmai raţionale. Acolo unde nu ştim, pentru că timp de decenii vor fi informaţii clasificate, ne mai pot ajuta logica şi bunul simţ. Iar, apropo de SRI, atunci când aflăm, cum a fost cazul cu parangheliile familiilor Ghiţă, Coldea şi Maior, hm, ne putem întreba dacă nu cumva supralicităm noi capacităţile şi puterea acestui serviciu...

PSD şi simţul ridicolului

Aşa cum am anunţat în articolul publicat pe la începutul week-endului tocmai încheiat, manifestaţiile de ieri au bătut toate recordurile de participare. Dar nici ziua de sâmbătă, 4 februarie 2017, nu a fost una lipsită de interes. Protestatarii din Piaţa Victoriei au plecat în marş pe Lascăr Catargiu, prin Piaţa Romană, pe Magheru, Nicolae Bălcescu, Piaţa Universităţii, pe bulevardul I.C. Brătianu, Piaţa Unirii, apoi la Palatul Parlamentului în jurul căruia au făcut un lanţ uman, pentru a doua oară în istorie. Prima dată, un astfel de lanţ a fost format tot într-o zi de sâmbătă, 21 septembrie 2013, în timpul "toamnei româneşti", adică al amplelor proteste dedicate opririi proiectului minier de la Roşia Montană şi a celor de extragere a gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice de mare volum. Mulţi dintre participanţii din primul lanţ, au fost verigi şi în cel de-al doilea.

Duminică, 5 februarie 2017, au fost însă prezenţi în stradă pentru a opri garantarea legală a corupţiei de către guvernarea PSD+ALDE şi graţierea corupţilor şi a criminalilor comunişti încă în viaţă, aproximativ şase sute de mii de oameni în toată ţara, din care trei sute de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti. Cu aceste cifre, mişcarea de protest încă în curs a atins proporţiile unui eveniment de falie istorică cum a fost revoluţia din decembrie 1989. Şi, deşi mai este până la Paşti, participanţii la proteste au dat lumină întregii societăţi, în acel moment când toate telefoanele mobile au fost aprinse la unison. Şi, în timp ce adunări de solidaritate se ţineau şi la Chişinău şi Sofia, guvernul GrinDragnea, întrunit în şedinţă extraordinară, adopta o Ordonanţă de Urgenţă care să abroge Ordonanţa de Urgenţă nr. 13/2017, dar într-o manieră care să mai dea o şansă restauraţiei penale prin adoptarea modificărilor dorite la Codul penal şi Codul de procedură penală de către Parlament.

Pe de altă, parte, după zile întregi în care personaje precum Codrin Ştefănescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Lia Olguţa Vasilescu şi, mai ales, Liviu Dragnea însuşi, acest Voldemort de Teleorman care ne-a demonstrat că PSD-ul poate să producă moroi politici şi mai răi decât Victor Ponta sau Adrian Năstase, ne-au tot ameninţat că nu-şi mai pot stăpâni nărăvaşul partid care vrea să iasă la contramanifestaţii (sau să le spunem mineriade? Aşa ar fi logic...), duminică au comis-o. Au reuşit să scoată într-un protest la Palatul Cotroceni maximum o mie cinci sute de oameni, majoritatea bătrâni, speriaţi de teoriile conspiraţiei agitate de Antena 3 şi RTV.

Şi atât. Ceea ce mă face să-i răspund pe acelaşi ton doamnei ministru Lia Olguţa Vasilescu, care zicea că: "Eu cred că ar trebui să organizăm şi noi un miting! Noi, "ciuma roşie", care aplicăm cel mai bun program de guvernare de până acum. Pentru că aici mă despart în opinii de Liviu Dragnea. A venit momentul să vorbim şi noi! Cred că trebuie să ieşim în stradă!" Aşa, doamna Vasilescu, aţi ieşit. O mie cinci sute la momentul de vârf contra şase sute de mii. Nu aţi învăţat nimic din experienţa domnului Victor Ponta, care în 2013 a încercat să contrapună zecilor de mii de protestatari câteva zeci de aşa-zişi mineri RMGC? #ciumaroşie, atât puteţi? Sau chiar v-aţi pierdut orice simţ al ridicolului?

Şi că veni vorba, mă siderează în ultimul timp faptul că unii cunoscuţi monarhişti vorbesc cu ample citate din Badea, Ciuvică şi Gâdea. Unul îmi reproşa ieri că de ce am dus steagul regal la protestul din Piaţa Victoriei. I-am atras atenţia că-l voi duce întotdeauna unde se întâmplă partea corectă a istoriei. Iar dacă unii au interes, fiind angajaţi pe la Avocatul Poporului, alţii sunt oameni oneşti (cel cu steagul este chiar unul din cei mai cumsecade oameni pe care îi cunosc). Toţi aceştia par însă să-şi fi pierdut simţul ridicolului, să fi ajuns să creadă că George Soroş şi nu Ion Iliescu este omul care a asmuţit hoardele de mineri asupra golanilor din Piaţa Universităţii şi care l-a fugărit pe Rege pe şoselele patriei, dându-l afară fără menajamente din propria lui ţară, iar acum este păstrat cu încăpăţânare de PSD în funcţia de preşedinte de onoare. Că ţara au furat-o sistematic timp de douăzeci şi şapte de ani "tinerii frumoşi şi liberi" (care în '90 erau copilaşi de creşă şi de grădiniţă sau nici măcar în proiect) şi că "moarte intelectualilor" din 29 ianuarie 1990 este un principiu corect dacă este aplicat "tehnocraţilor" şi celor cu mastere şi doctorate în străinătate. Şi, evident, că decât să dăm cumva vreun oscior mişcării LGBT, mai bine ne lăsăm o naţiune întreagă să fim sodomizaţi încă douăzeci şi şapte de ani de urmaşii comuniştilor şi ai securiştilor urcaţi la putere pe bâtele minereşti. Cât despre povestea cu multinaţionalele care-şi plătesc angajaţii ca să participe la proteste, mă întreb unde va fi descoperit de "oamenii de bine" ai PSD xeroxul făcător de dolari care în iunie '90 se afla în subsol la PNŢCD: la Oracle sau la PriceWaterhouseCooper's?

Dar nu vreau să închei cu aceşti nefericiţi dezorientaţi. Mă voi adresa din nou, în final, celor care ştiu foarte bine ce fac, acelui grup infracţional organizat din majoritatea parlamentară. Le voi spune că ar trebui să studieze mai aprofundat istoria. În Franţa, 1789 s-a întâmplat pentru că elita politică a refuzat sistematic să renunţe la privilegii şi să iasă din starea sa de aroganţă autosuficientă, a refuzat ceea ce îi cerea restul societăţii. În 1917, în Rusia, istoria s-a repetat. În ambele cazuri, acele elite politice au plătit un preţ groaznic, dar care putea fi evitat dacă ar fi făcut proba realismului (moralitatea, oricum, le lipsea). Doresc doamnele şi domnii din PSD şi ALDE, dar şi complicii lor din aşa-zisa opoziţie de dreapta, să repete istoria la o sută de ani după ultimul episod evocat adineauri?

#Ro-mânia #rezist

Cum e cu democraţia, dragi tovarăşi

Chiar a doua zi după dezbaterea la care, uitându-mă în ochii săi, îi ceream lui Florin Iordache, Ministrul Justiţiei, să retragă cele două proiecte de OUG şi să demisioneze, Guvernul întrunit în şedinţă şi, din nou, fără să aibă subiectul pe ordinea de zi, nici măcar pe cea suplimentară, a adoptat un proiect de lege pentru graţierea, adică pentru clamata urgenţă, şi un OUG pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, care, fără să mai intrăm în detaliile juridice mult discutate, să scape "gulerele albe", politicieni şi oameni de afaceri veroşi, de consecinţele juste ale faptelor comise sistematic, timp de aproape treizeci de ani.

#noapteacahoţii

Reacţia oamenilor nu s-a lăsat aşteptată şi imediat Piaţa Victoriei a fost plină de protestatari. În alte oraşe, de asemenea, au avut loc marşuri spontane; chiar de-adevăratelea spontane, că-n seara de marţi, 31 ianuarie (se pare că domnul Iordache, creator şi al "marţei negre" din 2013, are ceva cu ziua asta), nu a mai avut nimeni prea mult timp de creat evenimente şi de share-uit pe tot Facebook-ul. Iar mişcarea de protest a continuat zi de zi, cu protestatari adunându-se în Piaţa Victoriei încă de dimineaţă şi cu organizarea de mitinguri şi marşuri în toate municipiile reşedinţă de judeţ (inclusiv în fieful lui Liviu Dragnea, la Alexandria), în alte oraşe, în cea de-a doua capitală românească, Chişinău, în diaspora.

 

Un prim vârf s-a înregistrat la 1 februarie, când au fost trei sute de mii de protestatari, din care o sută cincizeci de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti şi când activarea aceleiaşi facţiuni din galeria Dinamo care a declanşat violenţele din ianuarie 2012 şi turbulenţele din timpul protestelor #Colectiv nu a reuşit să compromită revolta şi să descurajeze oamenii să mai participe. Un al doilea vârf, poate chiar mai mare, se aşteaptă duminică, 5 februarie. În acest moment, mişcarea de protest în curs a atins dimensiunile protestelor din anul 1990 şi se apropie de nivelul de participare al revoluţiei din  decembrie 1989.

#refuzacestabuz

Şi dacă tot am pomenit de 1989, hai să mergem un pic mai departe. În condiţiile în care până ieri, vineri, 3 februarie, pentru abrogarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 (ironic să fie tocmai numărul 13), înainte ca aceasta să-şi producă cele mai grave efecte, se pronunţaseră nu doar cetăţenii revoltaţi din stradă, dar şi Consiliul Superior al Magistraturii, Procurorul General, procurorii şefi ai DNA şi DIICOT, SUA, Germania, Comisia Europeană, Regatul Unit, Franţa, Olanda, în fine toţi partenerii occidentali ai României, Casa Regală, Biserica Ortodoxă Română şi chiar şi o parte din membrii PSD şi ALDE, precum ministrul demisionar Jianu sau Primarul Muncipiului Iaşi, în condiţiile în care până şi Victor Ciorbea, Avocatul Poporului, a cedat presiunilor Preşedintelui Klaus Iohannis şi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, dinspre indivizii imorali care susţin această greţoasă iniţiativă, dinspre propagandiştii lor din anumite televiziuni şi dinspre credulii care se lasă păcăliţi de respectiva propagandă ni se spune că dacă PSD şi ALDE au câştigat alegerile, au dreptul să facă orice, că aşa e democraţia.

Aşa că, dragi tovarăşi, hai să vedem puţin cum e cu democraţia. Democraţia nu este o dictatură cu mandat care se acordă o dată la patru ani. Decât poate în Rusia lui Putin, care numai democraţie nu e. Într-o democraţie adevărată, cetăţeanul nu are un cuvânt de spus doar atunci când îşi alege reprezentanţii, iar apoi aceştia au puterea să facă în numele cetăţeanului tot ce îi taie pe ei capul. Democraţiile din ziua de azi sunt democraţii reprezentative, dar nu dictaturi reprezentative, iar asta e valabil chiar şi atunci când alegerile sunt câştigate cu 90% din 90% (darmite când victoria a fost de 45% din 40%, adică 18%, ca la 11 decembrie 2016). Câştigătorii alegerilor primesc dreptul de a guverna, mai ales de a aplica măsurile din programul în baza căruia, teoretic, au câştigat alegerile, dar nu dreptul de acţiona discreţionar. Actul lor de guvernare şi de legiferare trebuie să realizeze într-un dialog permanent cu opoziţia parlamentară şi neparlamentară, cu societatea civilă organizată sau informală şi, în general, cu cetăţenii. Mai ales acum, în era internetului şi a telecomunicaţiilor extrem de rapide, consultările publice au devenit mult mai uşoare şi mai relevante, ele nu ar trebuie tratate ca nişte formalităţi organizate în pripă şi în silă, aşa cum s-a întâmplat luni, 30 ianuarie. Niciun guvernant şi nicio majoritate parlamentară nu au voie să uite că suveranitatea statului aparţine naţiunii, nu unor câştigători vremelnici al alegerilor, şi că opoziţia constructivă nu înseamnă să accepţi zâmbind orice ticăloşie a puterii politice. Care, de altfel, mai ales într-o democraţie, nu ar trebui să comită ticăloşii..

#abrogaţiapoiplecaţi

I-am cerut demisia Ministrului Justiţiei

După protestele din 11 ianuarie, 18-19 ianuarie, 22 ianuarie şi, mai ales, după protestul din 29 ianuarie, cel mai mare de după cele de la începutul anilor '90, cu scopul împiedicării restauraţiei penale declanşate de nou instalata guvernare PSD şi ALDE, am participat, ca reprezentant al Asociaţiei România Vie, la dezbaterea publică dedicată celor două proiecte de Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului organizată de Ministerul Justiţiei. În alocuţiunea mea am afirmat că singura procedură acceptabilă şi morală pentru o astfel de legislaţie este procedura normală parlamentară, nicidecum ordonanţele de urgenţă sau asumarea răspunderii Guvernului. De asemenea, am criticat cu asprime modificările propuse pentru Codul penal. Am reamintit că fără o reformare a serviciului de probaţiune, graţierea pedepselor uşoare este inutilă şi va fi urmată în scurt timp de comiterea de noi infracţiuni şi de revenirea celor graţiaţi în sistemul penitenciar. Am respins categoric graţierea parţială pe criterii de vârstă, situaţie familială etc. a tuturor pedepselor, indiferent de gravitate, ca total nepotrivită pentru o societate cu o problemă enormă cu corupţia şi care vine cu un trecut istoric greu, cu crime împotriva umanităţii asupra cărora Justiţia încă nu s-a pronunţat. De asemenea, am cerut ca imaginile din penitenciare care rulau pe un ecran montat în sală să fie intercalate cu imagini din reşedinţele oamenilor politici şi înalţilor funcţionari corupţi cărora, de fapt, le sunt dedicate cele două proiecte, ca să înţelegem care e miza, la ce lux ar urma să se întoarcă aceştia şi ce s-a realizat din banii noştri furaţi. În final, i-am cerut Ministrului Justiţiei, Florin Iordache, demisia, precizându-i că încă de pe acum este un personaj de tristă amintire.

https://youtu.be/PFHTYNpDiUA

Restauraţia penală şi protestele, din diverse perspective

Ieri seară, 22 ianuarie 2017, s-a ieşit din nou în stradă pentru stoparea restauraţiei penale declanşată de PSD şi ALDE din prima secundă a preluării guvernării de la echipa Cioloş. S-a ieşit la Cluj Napoca, la Timişoara, la Sibiu, la Braşov, la Iaşi, la Baia Mare, la Piatra Neamţ etc. Cei mai mulţi protestatari au fost la Bucureşti; conform cifrelor vehiculate în mass media de la câteva mii la peste 28 de mii. După aprecierea mea de la faţa locului şi după pozele făcute de la mare înălţime au fost cel puţin 30 de mii, care s-au adunat în Piaţa Universităţii şi au mărşăluit pe bulevardele Nicolae Bălcescu şi Magheru, apoi pe la Piaţa Romană, pe Lascăr Catargiu, până în Piaţa Victoriei, unde s-a staţionat o vreme, apoi pe Mahatma Ghandi şi Kiseleff până la sediul PSD, unde iar s-a staţionat.

Am aflat cu această ocazie, dar şi în zilele dintre protestul din 18 ianuarie şi cel de ieri, următoarele:

 

1. Am luat parte la o lovitură de stat (Antena 3, RTV). Nimic nou sub soare, şi în 2012 am participat la o lovitură de stat, doar că atunci Antena 3 zicea că e de partea noastră, a "puciştilor" (sigur, până am început să pomenim de #aceeaşimizerie şi de Roşia Montană) şi că, oricum, nu e lovitură de stat. Iar cei care ieri ridicau în slăvi protestatarii, eventual se amestecau cu ei, precum doamna Raluca Turcan, preşedintele de moment al actualului PNL vag fuzionat, ne condamnau cu aprigă mânie proletară pentru lovitura de stat.

2. Mai rău, potrivit artizanului principal al restauraţiei penale, preşedintele PSD şi al Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, ieri am comis o mineriadă. Uau. Dacă nu era aia cu câinii (o să zic mai jos), asta ar fi fost supremă. Păi, domnule preşedinte Dragnea, nu sunteţi domnia voastră, în momentul ăsta, hoţul care strigă "hoţii"? Nu preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu, este principalul vinovat moral şi faptic pentru cele trei mineriade din 1990 şi pentru cea din 1991, prin care a zdrobit opoziţia anticomunistă din stradă şi, apoi, a scăpat de un guvern cu care nu se mai înţelegea, totul cu un preţ cumplit de sânge şi de ani de izolare pentru ţară? Nu este PSD-ul, pe atunci PDSR, partidul ai cărui lideri locali, împreună cu cei ai PRM, au încurajat şi au sprijinit logistic marşurile minerilor în cele două mineriade din ianuarie şi februarie 1999?

3. Un fost vicepreşedinte de la "fetiţa" (în sensul din limbajul de penitenciar, deja familiar multor potenţiali beneficiari ai restauraţiei penale) coaliţiei de guvernare, ALDE, Cătălin Beciu, un domn (?) al cărui nume evocă semantic celulele unei închisori, a declarat că protestatarii sunt "nazişti", "animale" şi "cretini" care-i provoacă domniei sale "scârba". Nu ştiu cum naiba la fiecare val important de contestare trebuie să apară cineva plin de inteligenţă şi de bune maniere (nu!), care să insulte aşa, otova, pe toţi cei care-şi exercită dreptul fundamental la întrunire şi la exprimare. În 1989 a fost Ceauşescu cu "huliganii" şi "iredentiştii", în 1990 Iliescu cu "golanii", "animalele" şi "legionarii", în 2012 s-a vorbit de "ciumpalaci" şi de "viermi inculţi", în 2013 a venit rândul "hipsterilor ecoanarhişti legionari plătiţi de Soroş în ketamină pe banii lui Putin", iar în 2015 erau nişte periculoşi care doreau să declanşeze un Maidan românesc. Eu nu înţeleg cum nu s-a priceput în aproape treizeci de ani că insultarea cetăţenilor care-şi exercită drepturile fundamentale şi constituţionale nu este nici acceptabilă, nici eficientă pentru combaterea lor. Dar, ca om mai puţin ataşat de un ortodoxism creştin dogmatic, însă mare iubitor de haine de piele, apreciez upgrade-ul de la "legionar" la "nazist".

4. Dintr-o direcţie aparent opusă (deşi cine i-a citit blogul nu a putut să nu remarce în ultimul timp subtile semnale favorabile lui Liviu Dragnea şi PSD), doamna Alina Mungiu Pippidi, proclamată dar mai ales autoproclamată stâlp al societăţii civile (de fapt, dacă ne luăm după aserţiunile domniei sale, o creatură semidivină care are monopol pe societatea civilă românească, deţine 50% din societatea civilă mondială- celelalte 50% fiind probabil ale lui George Soroş- şi care e alfa şi omega democraţiei), ne asigură că protestele din acest ianuarie 2017 sunt ale serviciilor de informaţii şi ale "acoperiţilor" şi în niciun caz ale societăţii civile, chiar dacă majoritatea protestatarilor sunt sinceri şi oneşti. Argumentul? Că nu au fost organizate de România Curată şi de Societatea Academică Română (SAR), unde guru este domnia sa, şi că la unele proteste se iau mai puţine amenzi decât la altele (eh, în cinci ani de când asist protestatari să atace în instanţă amenzile Jandarmeriei, cred că ştiu mai multe despre subiect decât doamna Mungiu Pippidi...)

5. De fapt, cu ultima remarcă, trebuie să mai amintim de o altă cărămidă cu care a ţinut doamna Alina Mungiu Pippidi să facă exerciţii de fitness în preajma pieptului propriu. Am aflat astfel de la domnia sa că protestele pentru Roşia Montană din 2013 au fost iniţiate şi conduse de România Curată şi, desigur, de doamna Alina Mungiu Pippidi şi că eu şi ceilalţi avocaţi care răspundeau solicitărilor, nu puţine, primite prin adresa de email avocatiius@gmail.com (încă activă, aviz amatorilor care ar putea primi prin poştă în zilele următoare procese verbale cu amenzi), lucram de fapt pentru România Curată. Ca să vezi! Şi după patru ani de când am tot acordat asistenţă juridică pro bono protestatarilor pentru diverse cauze, de la cei cu Roşia Montană şi gazele de şist din 2013 la cei contra demiterii ministrului culturii Vlad Alexandrescu şi de la marşul pentru sănătate din 2016, de-abia acum aflu chestia asta? Păi, stimată doamnă Alina Mungiu Pippidi, dacă tot vă prevalaţi de munca noastră, a "avocaţilor Uniţi Salvăm", ce ar fi să avansaţi şi nişte onorarii, cum avansaţi către avocaţii României Curate cu care vă lăudaţi la televizor, că noi am acordat asistenţă gratuită din simţ civic protestatarilor care şi-au asumat riscuri în stradă, nu unei ONG-iste şi profesoare universitare care beneficiază de tot felul de granturi şi de finanţări, unele deloc de neglijat... Glumesc, duceţi mâna la buzunar, dar nu după portofel, ci ca să lăsaţi acasă mantia invizibilităţii pe care aţi împrumutat-o de la Harry Potter şi care ne-a împiedicat să sesizăm participarea domniei voastre la plenarele şi forumurile Uniţi Salvăm, unde câteva zeci de oameni au organizat protestele "toamnei româneşti" 2013 la nivel de Bucureşti, campania pentru modificarea legii partidelor şi a legilor electorale din primăvara-vara 2014 şi demonstraţiile pentru păduri din mai-iunie 2015.

6. Şi, cu asta voi termina cu domnia voastră, doamnă Alina Mungiu Pippidi, profesia de şofer este la fel de respectabilă ca şi cea de profesor universitar. Deci domnia voastră sunteţi cea cu adevărat degradată atunci când îl calomniaţi pe domnul Mihai Poliţeanu, membrul cel mai cunoscut al Iniţiativei România, cum că a fost şoferul domniei voastre transferat doamnei Monica Macovei, totul spus pe tonul unui multimilionar care explică cum şi-a făcut cadou amanta întreţinută unui alt multimilionar, pentru că sunteţi roasă de invidie că site-ul www.alegeriparlamentare2016.ro, pus la punct de Iniţiativa România cu bani de acasă, conţine mult mai multe informaţii relevante decât listele negre pe care România Curată le tot face de ceva legislaturi, cu bani din finanţări.

7. Trebuie însă să ne întoarcem la RTV, de unde ieri seară poporul nostru a putut afla că Preşedintele Klaus Iohannis, opoziţia parlamentară sau miliardarul George Soroş (aici nu au fost foarte clare lucrurile) au plătit toată mulţimea aia din Bucureşti cu următoarele sume: 100 de lei fiecare adult, 50 de lei fiecare copil venit cu părinţii la protest şi 30 de lei fiecare câine aflat în lesa stăpânului protestatar. Mulţumesc Sebastian Ghiţă şi RTV! O să mă caut bine, căci deşi nu ţin minte să fi primit 100 de lei, trebuie să fie pe undeva, dacă ziceţi voi. De asemenea, în calitate de avocat al pisicilor mele, una colecţionată de mine şi alta moştenită de la defuncta mea mamă, voi da în judecată pe cei trei finanţatori menţionaţi mai sus, pentru că ar fi trebuit să plătească şi pisicilor măcar un 10 lei, să aibă şi ele de un lăptic. De asemenea, pentru a evita conflictul de interese, căci nu pot fi avocatul căţelei mele în momentul în care mă dă pe mine în judecată, rog un coleg avocat să-şi asume reprezentarea bietului animal pe care, lăsându-l acasă, l-am privat de beneficiul a 30 de lei cu care se putea duce să roadă nişte oase în Centrul Vechi.

8. Domnule Preşedinte Klaus Iohannis, să ştiţi că între noiembrie 2015 şi 22 ianuarie 2017 au fost câteva diferenţe esenţiale. Atunci, la #Colectiv, mulţimea v-a cerut prezenţa în Piaţa Universităţii. Pretenţia dumneavoastră ca nişte reprezentanţi cumva desemnaţi de miile de protestatari adunaţi de doar câteva zile să se prezinte la consultări la Cotroceni era nerealistă, iar cei care au răspuns invitaţiei primite s-au reprezentat, până la urmă, pe ei înşişi, nu Piaţa în ansamblul său. Aşa că a fost logic să veniţi la Universitate, chiar dacă dialogul cu cei câţiva demonstranţi care au reuşit să se apropie prin cordonul dublu de SPP-işti şi de jandarmi nu a fost cu nimic mai reprezentativ decât dialogul de la Preşedinţie. Ieri, însă, nu prea aveaţi ce să căutaţi la demonstraţie. Altele sunt pârghiile constituţionale şi instituţionale pe care puteţi să le folosiţi pentru a vă opune restauraţiei penale. Venind, aţi reuşit să daţi apă la moară lui Liviu Dragnea, PSD şi ALDE să reînceapă cu ameninţările cu suspendarea domniei voastre şi aţi creat o temă falsă de meliţat în spaţiul public. Şi aţi mai reuşit să determinaţi SPP-iştii şi jandarmii care vă protejau şi vă făceau loc să îmbrâncească câteva zeci de demonstranţi într-o mulţime şi aşa destul de compactă. Nu sunt sigur că este cel mai bun mod nici de a opri restauraţia penală, nici de a vă începe domnia voastră cursa pentru un al doilea mandat pe care să-l obţineţi la alegerile prezidenţiale din 2019.

9. Consemnez pentru istorie: scandarea "Dragnea nu uita, / Aşteptăm şi cartea ta." care a avut suficient succes nu numai să fie preluată de mulţime, dar şi citată de o serie de comentatori, a fost propusă de Cătălin Cristian Tăbăcaru, veteran al protestelor pentru Roşia Montană din 2013, activist al Uniţi Salvăm şi inspirator al aplicaţiei Harta Banilor Publici, pentru care Iniţiativa România a primit şi un premiu.

Acest text este pe alocuri doar superficial satiric, dar în ansamblu şi profunzime este, din păcate, indigest de serios.

Ţara în care trăim şi sexul îngerilor

Ca să înţelegem foarte exact ţara în care trăim, ieri am asistat la două premiere: Preşedintelui Klaus Iohannis i s-a reamintit că, potrivit Constituţiei, are dreptul să prezideze şedinţe de Guvern, un drept pe care din 2014, de când e ficus la Palatul Cotroceni, nu l-a mai exercitat, aşa că le-a făcut premierului Sorin Grindeanu şi miniştrilor săi o vizită surpriză, la propriu. Asta în fapt de dimineaţă. Iar în fapt de seară, mii de oameni s-au adunat la Piaţa Universităţii din Bucureşti şi apoi au mărsăluit pe marile bulevarde spre sediul Guvernului, în timp ce alte sute s-au adunat şi au protestat la Cluj, Timişoara, Sibiu, poate şi în alte oraşe (nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni).

Guvernul "Grindeanu" a devenit atât de "popular", de primeşte atâtea vizite într-o singură zi, din cauza obstinaţiei adevăratului prim-ministru, Liviu Dragnea, preşedintele PSD, de a înlătura el toate obstacolele din calea devenirii sale ca premier nu doar de facto, ci şi de jure, şi de a scăpa de riscul ca o nouă condamnare să-l arunce după gratii. Şi, colateral, dacă reuşeşte să-i facă scăpaţi şi pe stăpânul credincioaselor şi atât de utilelor Antene, Dan Voiculescu, pe cândva păpuşarul Sorin Ovidiu Vântu, pe fostul "justiţiar" al PSD-ului lui Năstase, Alexandru Popescu Piedone, omul care prin nesimţirea lui a condamnat la moarte sau mutilare publicul de la #Colectiv, pe Adrian Severin, pe vremuri cel mai titrat expert al PSD în afaceri europene, ba chiar, de ce nu, şi pe foştii inamici din famiglia Băsescu-Udrea, acum tovarăşi de nădejde în lupta cu Justiţia, ori pe un bătrânel condamnat pentru crime împotriva umanităţii, Vişinescu, căruia i-ar putea urma curând însuşi preşedintele de on(r)oare al PSD, "cu voia dumneavoastra ultimul pe listă" Ion Iliescu, precum şi pe mulţi alţii, condamnaţi ori urmăriţi penal, cum să nu o facă, să nu fie el "bun creştin" care, dixit Patriarhul Daniel, "vrednic este"? Şi, mai ales, cum să nu facă el şi cu partenerii, a se citi complicii lui, gen Tăriceanu, tot posibilul să dea timpul înapoi în zilele frumoase din anii '90 şi deceniul 2000, când aşa-zişii politicieni ai României şi "băieţii deştepţi" din anturajul lor  puteau să fure şi să ia mită liniştiţi, netulburaţi, fără să rişte să-i ia cineva la întrebări, să-i supună rigorilor legii penale sau, lucrul cel mai grav, să-i execute silit pentru recuperarea prejudiciului.

Aşa că musiu Dragnea, acelaşi om care a manevrat atât de inteligent pregătirea alegerilor din 11 decembrie 2016 încât partidul său a câştigat un categoric 45% din totalul voturilor valabil exprimate, iar principalul tovarăş de drum, ALDE, a trecut şi el pragul electoral, a intrat în faza de "unde nu-i cap, vai de picioare" şi şi-a pus cu o maximă nerăbdare slugile la muncă; pe Avocatul Poporului, Victor Ciorbea, să atace la CCR legea nr. 90/2001, cea care nu-l lasă pe el să fie prim-ministru din cauza condamnării, iar pe premierul-marionetă, Sorin Grindeanu, şi pe ministrul justiţiei la fel de jucărie, Florin Iordache, să sară rapid cu nişte ordonanţe de urgenţă care să modifice legislaţia penală şi să graţieze categoriile cheie pentru prezent şi viitor, plus, colateral, nişte infractori mai amărâţi, aşa la derută. Prin urmare, Dragnea şi acoliţii săi au reuşit ceea ce nu au reuşit la alegeri Cioloş, USR şi PNL, anume să-i scoată din case pe unii dintre ăia  mulţi care în majoritate nu au votat (60% din totalul electoratului), ca să protesteze împotriva lor, mai aşa, de avertisment, în 11 ianuarie, după amorsarea lui Ciorbea, şi masiv aseară. Frumos record, la doar o lună după câştigarea alegerilor şi două săptămâni de la investirea Guvernului! Şi pare a fi doar începutul, pentru că OUG-urile blocate ieri de Iohannis sunt deocamdată în dezbatere publică, deci ar urma să fie adoptate la o dată ulterioară...

În tot acest timp vedem şi faţă hâdă a serviciilor de informaţii construite în tradiţia Securităţii comuniste, mă rog, deocamdată a SRI, alea cu bugete veşnic în creştere şi organigrame tot mai gonflate, de am ajuns acum să avem mai mulţi agenţi de informaţii decât avea dictatura comunistă securişti. Din aşa-zisele dezvăluiri ale fugarului în mod straniu scăpat de sub filaj, Sebastian Ghiţă, difuzate sub formă de înregistrări de televiziunea proprie, fără ca vreun mandat de percheziţie să fi fost totuşi emis (pentru că în legătură cu înregistrările ar putea să existe indicii despre unde se află fugarul), nu aflăm de fapt mari adevăruri, dar vedem cum SRI a creat dintr-un puşti cordit un mare om de afaceri rulând zeci şi sute de milioane, membru al baronimii prahovene, devenit apoi şi mare politician mare la PSD, aproape prim-ministru dacă Victor Ponta ar fi câştigat prezidenţialele din 2014. Şi cum totuşi nu iese fum fără foc şi ceva acolo în zicerile lui Ghiţă, învelit bine într-un strat gros de post-adevăruri, adică de minciuni sfruntate, este adevărat, omul numărul doi din SRI, generalul Florian Coldea, a fost trecut în rezervă, chiar dacă scos formal de nevinovat şi autodeclarat nemulţumit. De asemenea, realizăm că nu comisiile parlamentare, formate din oameni cu certificat ORNISS obţinut în prealabil, deci aprobaţi de servicii, precum însuşi "inculpatul Sebastian Ghiţă" (ca să o citez pe Laura Codruţa Kovesi), le-au controlat vreodată pe acestea, ci serviciile au controlat mereu, de la adoptarea Legii siguranţei naţionale în 1991 încoace, comisiile parlamentare. Uitându-te la povestea asta nu doar că realizezi cât de implicate au fost de fapt serviciile noastre pline, nu-i aşa, de "patrioţi", în sistemul corupt care a expulzat implicit 4 milioane de cetăţeni români peste hotare şi care menţine România ca a doua cea mai săracă ţară din Uniunea Europeană, dar începi să te întrebi dacă dintre miile de agenţi secreţi mai e vreunul care se ocupă şi cu siguranţa naţională...

Nu de alta, dar în timp ce noi inventăm struţocămile de Caragiale combinat cu Kafka, Putin şi sclavul lui, Igor Dodon, un alt rezultat dezastruos al absenteismului electoral şi, mai ales, al inaptitudinii taberei politice să zicem mai bune, care a lovit grav în 2016 ambele maluri de Prut, ne flutură prin faţă o aşa-zisă hartă a "Moldovei Mari" (de fapt o hartă a unei Moldove extinse pe seama Imperiului Otoman în Bugeac, la gurile Dunării şi în Dobrogea, controlată de Imperiul Rus, ipoteză de lucru a războiului ruso-turc din 1787-1791/1792). Asta ca să pricepem cam ce ne va aştepta din partea Rusiei de azi dacă aceasta va reuşi destrămarea Uniunii Europene şi a NATO şi dacă la împărţirea sferelor de influenţă cu Donald Trump, România va fi adjudecată de Kremlin, ca la Yalta. Şi nu e de glumă, cândva, în interbelic, şi Stalin se gândea să reducă România la o bucată din istorica Valahie...

Şi care ar fi soluţia? Protestele de stradă, precum cel de aseară, sunt bune şi necesare, pot întârzia, bloca, dar nu şi rezolva. Aşa cum s-a văzut în cazul Roşiei Montane, "toamna românească" din 2013 a oprit proiectul RMGC, dar pentru includerea Roşiei Montane în patrimoniul cultural naţional şi pentru începerea demersurilor de înscriere în Patrimoniul Universal UNESCO a fost nevoie de o echipă guvernamentală care să-si asume asta. Altfel, oricând, într-un moment mai propice, se putea trezi cineva că vrea să restarteze proiectul minier, cam cum vor PSD-iştii să reediteze acum "marţea neagră". Aşadar este nevoie de implicare în politica electorală, iar pe partea asta principala speranţă este, în legislatura actuală, USR. Pentru eficienţă este nevoie însă de stabilirea unei ordini corecte a priorităţilor, ori în momentul de faţă există o dezbatere internă destul de tensionată între progresiştii şi conservatorii din partid. Mărul discordiei este, cum era de aşteptat, chestiunea definirii căsătoriei. Acum, ca să fiu sincer, cu tot respectul faţă de acei membri ai minorităţilor sexuale şi de gen care-şi doresc în mod legitim să-şi rezolve anumite chestiuni juridice asociate vieţii de cuplu, dar  şi faţă de credincioşii creştini care nu sunt dispuşi să vadă instituţia căsătoriei, care din punctul lor de vedere este o taină, adică o legătură sacrosanctă sancţionată de divinitate, bagatelizată şi redusă la un simplu contract civil, mie în contextul actual disputa asta îmi aduce aminte mult de tot de o altă dezbatere la fel de încinsă, care făcea carieră în Constantinopolul anului 1453, asediat de turcii lui Mahomed al II-lea: cea despre sexul îngerilor...

Cum se poate autodefini antisistemul

În următoarele două zile se vor împlini cinci ani de la primele proteste din bizarul an 2012, cele de la Târgu Mureş, respectiv Bucureşti. De data aceasta nu mai vreau însă să revin asupra istoriei acelor evenimente; cine este interesat de mărturia şi de analiza mea, poate citi: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/01/2012-intre-interpretare-si-adevar.html. Fapt este însă că dincolo de tot jocul făcut atunci de partidele parlamentare şi de diferite oficine media, de dezbaterea dacă a fost sau nu o lovitură de stat a USL împotriva preşedintelui Traian Băsescu şi a puterii PDL+UNPR+UDMR, anul 2012 a marcat şi primele proteste antisistem din România, care nu au rămas fără urmări, ci au continuat mult mai amplu în "toamna românească" din 2013 şi în protestele #Colectiv din noiembrie 2015 (ca să numesc numai evenimentele cele mai importante). Ţara noastră s-a înscris astfel într-un curent mondial declanşat de prima mare criză economică a noului mileniu, cea din 2008-2010.

Curentul mondial la care mă refer este cel al creşterii mişcărilor antisistem, cele care contestă ordinea pragmatică post-ideologică şi supremaţia principiilor economice neoliberale instaurate după finalul războiului rece şi după globalizarea de la cumpăna celor două milenii. Vorbim însă de un fenomen foarte divers, care a început cu mari mişcări de protest şi organizare civică, de regulă informală şi orizontală şi care a continuat apoi în concretizări politice.

Există însă şi un antisistem bun şi unul rău. Primăvara arabă, de exemplu, a eşuat într-o ascensiune fără precedent a mişcărilor salafiste şi jihadiste, culminând cu crearea Califatului ISIS şi cu valul de atentate din diferite părţi ale lumii din ultimii câţiva ani. În Regatul Unit, antisistemul a fost contabilizat de eurosceptici şi a condus la votul pentru Brexit, iar în Statele Unite, deşi primele acţiuni de protest au fost cele ale mişcării eminamente de stânga Occupy, votul antisistem l-a impus ca preşedinte pe un plutocrat demagog şi cu vederi ultraconservatoare de dreapta. Antisistemul rău se poate însă manifesta şi pe latura cealaltă: a se vedea cazul Syriza, care încearcă cumva să însăileze ceva coerent din ideologiile utopice şi deja dovedite falimentare ale extremei stângi şi care, după un referendum absolut inutil, devenit o bătaie de joc la adresa electoratului, a cedat pe toate planurile, făcând proba faptului că de fapt, ca de atâtea ori în istorie, pentru marxiştii fie şi neo socoteala de acasă nu are niciodată vreo tangenţă cu cea din târg. Mai mult, antisistemul rău poate fi inclusiv cel al unei puteri nucleare, Rusia, care încearcă prin toate mijloacele să răstoarne ordinea globală şi să se reafirme ca imperiu pe socoteala vecinilor.

Deci care ar fi antisistemul bun? În mod cert, cel care pretinde mai multă democraţie, dar care nu ţine să reinventeze mersul pe jos şi apa caldă. Cel care cere ca cetăţenii să fie consultaţi mai des şi nu doar chemaţi la vot odată la câţiva ani, pentru a alege dintre nişte politicieni veşnic aceiaşi şi deja izolaţi într-un turn de fildeş al propriilor interese. Cel care cere transparenţă în actul de legiferare şi în cel de guvernare. Cel care pretinde ca "business as usual" să nu mai însemne că investitorul e un fel de dumnezeu şi că totul trebuie pus sub semnul consumului şi al profitului imediat, că e nevoie ca risipa de resurse să limitată, iar dezvoltarea societăţii să urmeze modele de durabilitate (care, desigur, nu exclud nici profitul şi nici consumul). Paradoxal, oricât de tentante sunt în perioade de contestare a sistemului existent ideile extreme sau năstruşnice, adevărul lui Buddha despre calea de mijloc rămâne de nezdruncinat. 

Asemenea celor petrecute şi în alte ţări, anul trecut, în principiu, şi în România s-a facut pasul evolutiv de la antisistemul manifestat prin protestul stradal la coagularea politică. Tentative anterioare sau paralele au mai fost, dar, iarăşi zic în principiu, pasul s-a făcut prin constituirea Uniunii Salvaţi România (USR), iniţial Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB). De unde însă rezerva, de ce condiţionez cu acest "în principiu", mai ales că ştiu câte ceva şi din interior? Păi, tocmai de aceea. De la alegeri încoace s-a tot reproşat, oarecum corect, doar că nu acesta ar trebui să fie reproşul, că USR este un ghiveci de oameni extrem de diverşi ca traseu social şi politic şi că nu şi-a asumat o ideologie. Nu, acesta este un lucru bun, pur şi simplu pentru că zona antisistem din România este încă destul de firavă, iar a se diviza de acum pe clivaje de tip stânga-dreapta, corporatişti-activişti civici etc. ar prăbuşi-o înainte de a decola. Sper, sincer, ca acel conflict ideologic intern menţionat de recent exclusul Sergiu Moroianu să se oprească, deocamdată şi pentru încă o bună bucată de timp, în punctul în care se află

Nu, adevărata problemă a USR este ezitarea în a-şi asuma statutul de partid antisistem, semnalele contradictorii pe care le-a dat şi care au costat voturi, cum explicam într-un alt text de pe prezentul blog (http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2016/12/reflectii-post-electorale.html). Astfel, la alegerile locale, unde USB şi-a asumat acest rol şi s-a opus deschis ambelor tabere politice tradiţionale, scorul a fost unul excepţional pentru un partid cu o existenţă de câteva luni. La alegerile parlamentare însă, unde a primat sugestia unei alianţe de facto cu PNL pentru susţinerea unui guvern Dacian Cioloş II, eventual cu participarea la guvernare prin câţiva miniştri şi secretari de stat, recrutaţi desigur dintre tehnocraţii din guvern care s-au înscris şi au candidat din partea USR, scorul obţinut a fost sub aşteptări, sub ceea ce indicau sondajele. Semn că o mare parte din electoratul potenţial al USR, care este sătul deopotrivă de PSD şi de facţiunea PNL+PDL, a respins compromisul şi nu s-a mai prezentat la vot.

Ieri seară, o auzeam pe Clotilde Armand, la o emisiune TV, asumând din nou statutul de partid antisistem pentru USR, susţinând că oricum liderii partidului ştiau că nu vor câştiga alegerile (dar atunci ar fi trebuit să nu mai intre în toată acea discuţie despre guvernare şi să atace şi PNL-ul cum au atacat PSD-ul) şi că USR joacă rolul de watch dog. Ei, cu asta nu mai sunt de acord, în orice democraţie serioasă "câinele de pază" este societatea civilă (eventual şi presa, acolo unde nu s-a lăsat pe deplin cumpărată de diferite interese), nicidecum opoziţia parlamentară, a cărei funcţie este să lupte pentru putere în ideea de a realiza politicile pe care le propune electoratului.

Întrucât va urma în curând un congres al USR, iar înainte de asta se va ţine un teambuilding, sper ca rândurile de mai sus să-i pună pe gânduri pe colegii mei. Nu este nevoie acum de clarificarea ideologică pe care o tot pretinde, eu zic interesat, presa, dar este nevoie de clarificarea poziţiei faţă de sistem, inclusiv dacă se va continua pe ideea de apropiere de persoana lui Dacian Cioloş şi de ONG-ul anunţat de acesta; Dacian Cioloş însuşi are nevoie să îşi clarifice propria raportare cu politica electorală. E drept că pentru un fost comisar european şi fost prim ministru este mai greu să se definească drept antisistem, dar nu imposibil dacă mergem pe acel antisistem ponderat de care aminteam mai sus.