Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!

Este oarecum ironic să scriu acest text pe 30 august, care din păcate nu este doar ziua mea onomastică, ci şi data la care a avut loc în 1940 Dictatul de la Viena. Pentru că într-un fel despre acele împărţiri ale lumii, inclusiv ale României şi românilor, de către marile puteri, este vorba: Ribbentrop-Molotov, Viena, şerveţelul de la Moscova, Yalta, Malta, poate Chişinău 2016...

Nu voi relua declaraţiile de acum două zile ale lui James Pettit, ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, deja au fost citate, răscitate, analizate şi comentate. Nu voi face analiză pe text, lucrurile sunt clare. Sper doar că ele nu au fost nimic mai mult decât un exces al unui diplomat specializat în Rusia şi în spaţiul ex-sovietic, dar complet ignorant asupra universului românesc în care s-a întâmplat să servească din 30 ianuarie 2015. Dacă însă respectivele aserţiuni constituie în mod real punctul de vedere al Statelor Unite ale Americii, atunci avem de-a face cu o problemă mult mai serioasă.

 

De care suntem şi noi responsabili. Este clar că avem o clasă politică care nu s-a prea omorât în a defini un proiect coerent de ţară, cu obiective interne şi externe nu doar pe termen scurt, dar şi mediu şi lung. Este destul de evident că diplomaţia noastră din ultimii 27 de ani a ales politica atitudinii excesiv de prudente, de multe ori chiar umilă, faţă de diversele puteri pe care un fost preşedinte al României le desemna cu o metaforă de maidan drept "licurici" cărora domnia sa urma să le presteze felaţii. Este la fel de uluitor când vezi la televizor părerologi inepţi a căror singură idee este statul sluj în faţa Occidentului, din categoria lui Iulian Fota, dar care afli totuşi că nu sunt simpli părerologi, ci "experţii" României în securitate sau politică externă, cooptaţi cândva în structurile Guvernului sau ale Administraţiei Prezidenţiale. Şi mai avem şi o răspundere generală, ca popor, că nu ne-am învrednicit mai devreme să constituim şi să votăm nişte partide noi, dacă cele vechi tot sunt anchilozate în corupţie şi în incompetenţă. Poate în decembrie... Aşa că ce să ne mai mirăm că "partenerul strategic" nu ajunge să ştie care e interesul nostru naţional sau, pur şi simplu, nu ţine seama de el?

Problema e că uneori nici "partenerul strategic" nu-şi cunoaşte cu adevărat interesul şi apoi trage ponoasele. În anii '90, SUA au făcut totul ca să împiedice destrămarea URSS, iar când nu au reuşit asta, au pus umărul la salvarea Federaţiei Ruse de la dezagregare, chiar cu preţul tolerării crimelor de război din Cecenia. Acum, nu numai că Rusia cunoaşte un reviriment imperialist, dar pune deja sub semnul întrebării la modul serios întreg echilibrul de putere care asigură poziţia Statelor Unite în lume şi interesele acestora (şi tot ceea ce se numeşte cu o expresie consacrată în zilele războiului rece "lumea liberă"). Din 2003 Washington-ul a decis să intervină militar nu doar în Afganistan, unde era legitim după atacul din 9/11, ci şi în Irak, iar apoi în Libia, Egipt, dar nu şi în Siria sau Yemen, aşa că în momentul acesta Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt o nebunie totală ce se revarsă şi-n restul lumii. Şi iată cum acum, în contextul în care, după deriva Ungariei, Bulgariei, Greciei şi Turciei, România rămâne singurul partener NATO sigur şi singura ţară pro-americană în Sud Estul Europei, un ambasador al Washingtonului reuşeşte să insulte grav deopotrivă sentimentele şi inteligenţa românilor.

Iar povestea asta vine peste mult prea perpetuata menţinere a cerinţei vizelor, care nu prea se potriveşte cu ideea de "parteneriat strategic", peste abuzurile împotriva oamenilor de la Pungeşti, de care numele companiei Chevron va rămâne pururea legat, peste comparaţiile deplasate între România şi Siria pe care un alt ambasador american, Mark Gitenstein, le făcea în ianuarie 2012, peste escrocheria Bechtel, peste cazul Teo Peter... Dar, cum zicea un fost director al CIA intervievat într-un documentar (din păcate nu am găsit un link către citatul exact), când ai zice că americanii nu pot face o prostie mai mare, exact atunci comit una şi mai gogonată.

După episodul de acum două zile însă şi mai abitir desfid pe oricine, începând cu Monica Macovei, Lucian Mândruţă şi alţi pro-americani primitivi, începe iar să ne acuze pe noi, activiştii din cadrul mişcării împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică ori pe cei din cadrul Campaniei Stop TTIP&CETA România, ca şi pe localnicii care au rezistat companiei Chevron că am fi manipulaţi de Moscova, eventual am fi agenţii Rusiei, sau că am nutri simpatii pro-ruse. Deşi tot ceea ce ne dorim este o Românie suverană, cu o natură sănătoasă şi cu o economie organizată pe principiile dezvoltării durabile, fără privilegii pentru companiile străine faţă de cele autohtone şi fără sisteme de justiţie paralelă obscură rezervate investitorilor străini. Iată, cei mai eficienţi agenţi de influenţă ai Kremlinului sunt chiar diplomaţii americani ignoranţi, lipsiţi de viziune sau ipocriţi şi acei candidaţi la preşedinţia SUA care au primit bani ruseşti fie în fundaţiile, fie în afacerile lor.

Şi că tot am pomenit de Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP) miniştrii de comerţ ai Germaniei şi Franţei au anunţat succesiv eşecul negocierilor şi necesitatea reînceperii discuţiilor de la zero, pe motiv că europenii nu pot renunţa la standardele lor, cum ar fi vrut partenerii de peste ocean:

http://www.politico.eu/pro/french-minister-calls-for-halt-to-ttip-talks-matthias-fekl-europe-us-trade-agreement/. Aşa, ca un mic sâc sâc, dar şi ca un wake up call pentru diplomaţia Statelor Unite.

Scurt eseu despre moralitatea sucită a românilor

Pentru că azi e din nou 23 august, mi se pare că următorul text pe care l-am scris acum vreo şapte ani rămâne destul de potrivit, ba chiar mai potrivit în contextul internaţional actual, asemănător celui de la finalul anilor 1930:

„Duminică, 27 decembrie 2009, undeva în Rahova, ne-am adunat un grup de prieteni la un pahar de vorbă, asa cum se întâmplă în general de Sărbători. Fiind la foarte puţină vreme după alegerile prezidenţiale, evident că discuţia a alunecat foarte uşor către politică (...). Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, prezent la discuţie, un tip cu o inteligenţă remarcabilă, a reluat o teză cu o răspândire destul de largă,  pe care nu a iniţiat-o el, dar al cărei adept este; anume că lovitura de stat de la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor care i-a urmat au reprezentat un act de absolută imoralitate din partea românilor, popor de trădători care şi-au abandonat şi apoi lovit aliatul, fără a câştiga nici respectul celor din tabăra adversă şi pierzând şi orice simpatie din partea Germaniei, care a devenit în anii noştri cel mai fervent oponent al integrării României în Uniunea Europeană. Ideea în sine nu era nouă pentru mine, dar de data aceasta m-a lovit ceva ce nu realizasem până acum.

Sunt un patriot, dar asta nu mă împiedică să văd că există şi nişte probleme cu poporul meu, că există în societatea românească o anumită dacă nu criză, cel puţin confuzie morală dăunătoare. De multe ori, ca şi mulţi alţii, m-am întrebat de unde vine aceasta. Nu am aderat însă la ideea atât de răspândită în cercurile educate a imoralităţii genetice a românilor ca şi cauză a tarelor care marchează societatea noastră, pentru simplul motiv că nu mi s-a părut vreodată că românii ar fi mai imorali, nici mai morali, dar în orice caz nu mai imorali decât alţii. Iar contactul destul de strâns cu străini m-a convins de chestia asta; (...). Cât priveşte genul de poveşti cu furturi mărunte, fraude şi curve, implicând românii în străinătate sau în ţară, anecdote care au făcut şi mai fac uneori deliciul presei, să nu uităm că românii vin după ani şi ani de opresiune şi privaţiuni, la fel de devastatoare ca un război mondial, iar un război mondial i-a făcut în anii post-belici până şi pe nemţii la care noi ne-am obişnuit să ne uităm ca la un reper de civilizaţie să fure, să escrocheze şi să se prostitueze...

Altceva însă în toată argumentaţia prietenului meu despre 23 august este de consemnat. Cum am spus, teza poate fi rezumată astfel: românii au trădat, iar germanii, în mod legitim, s-au supărat pe ei. Mai mult, asta dovedeşte ca românii sunt un popor fără coloană vertebrală.

Ca să analizăm această teză, trebuie să ne referim la istorie. Aliatul tradiţional al României, încă de la Unirea Principatelor, era Franţa. România nu s-a dezis niciodată de această alianţă, chiar şi între 1883 şi 1914 când, formal, a făcut parte din blocul advers (adversitatea României era însă numai faţă de Rusia, iar când între Franţa şi Puterile Centrale a început războiul, România s-a retras din alianţa cu Puterile Centrale). Aşa cum se ştie, în ciuda strigătelor de ajutor din Estul Europei, Franţa a gestionat foarte prost relaţia cu Germania lui Hitler şi începutul celui de-al doilea război mondial. România, deşi izolată în Est şi înconjurată de duşmani (URSS, Ungaria, Bulgaria), nu s-a dezis de parteneriatul istoric cu Franţa până la capitularea acesteia în iunie 1940. Aşadar, România nu şi-a trădat aliatul istoric, ba, de fapt, a şi fost pedepsită pentru asta. Nu numai că Hitler a patronat Pactul Ribbentrop-Molotov, dar prin Arbitrajul de la Viena a făcut cadou ungurilor Ardealul de Nord şi a promovat şi revendicările bulgarilor (iar România, ca să evite un nou „arbitraj" italo-german, a semnat Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 cu Bulgaria). Aşadar, România nu şi-a trădat nicio secundă aliatul principal şi cel mai vechi, cu toate că asta a costat-o o mare parte a populaţiei şi teritorii importante, pe care poate le-ar fi salvat, măcar în parte, dacă făcea vira către Germania lui Hitler în 1938 sau 1939.

Marea alianţă cu Hitler a fost, de fapt, doar o alăturare de circumstanţă, un mit fals, ca şi acel „am cedat teritoriile fără luptă", o altă pretinsă dovadă a lipsei de caracter a poporului român (care „fără luptă”, că şi în Est, ca şi în Vest, pentru eliberarea fraţilor ajunşi sub ocupaţie şi pentru recâştigarea acestor teritorii au murit sute de mii de soldaţi români?! Retragerile din 1940 au reprezentat doar o amânare a luptei, rezistenţa armată imediată în condiţiile unei izolări mult mai mari decât a Finlandei, care în iarna 1939-1940 primea totuşi ajutoare britanice prin Marea Nordului, ar fi însemnat sinuciderea statului român şi împărţirea ţării între ruşii care probabil ar fi anexat întreaga Moldovă până la Carpaţi şi germanii interesaţi de câmpurile petroliere din sud). Culmea este că Antonescu chiar a încercat să aibă o alianţă ca la carte cu Hitler, ca şi garanţie că, după război, Germania nu ne va lua cumva Basarabia şi Transnistria, iar Hitler a fost cel care nu a vrut niciodată să semneze un tratat de alianţă cu România, tocmai ca să nu fie obligat peste voinţa lui să respecte vreuna din promisiunile făcute principalului său aliat de pe Frontul de Est.

Aşadar, a fost 23 august un act de trădare? Sunt convins că Hitler şi mai toţi germanii trăitori în acel moment aşa au văzut lucrurile. Dar chiar este o trădare să nu te sinucizi de dragul unui „aliat” care ţi-a smuls teritorii în favoarea unora care nici măcar nu l-au servit după aceea în măsura în care ai făcut-o tu (efectivele maghiare implicate în războiul din Est au fost proporţional mult mai mici decât cele furnizate de România, iar Bulgaria nici măcar nu a declarat război Uniunii Sovietice) şi care a refuzat constant să semneze un tratat de alianţă cu tine, ca să nu fie obligat să-şi ţină cuvântul dat? N-aş prea zice...

OK, mi s-ar putea spune că, cel puţin, chiar dacă rupi alianţa, aşa nescrisă cum era ea, nu schimbi imediat şi tabăra, aruncându-te cu toată ferocitatea asupra fostului aliat. Poate că aşa e, dar la 23 august lucrurile nici nu s-au întâmplat în felul ăsta; cei care au atacat primii, încă dinaintea zorilor zilei de 24 august, au fost germanii, cărora noul guvern român le oferise şansa retragerii netulburate. Hitler, în tentativa lui de a repeta istoria cu evadarea lui Mussolini şi invazia Italiei defectoare în 1943, a declanşat războiul cu România, nu România a fost cea care, neprovocată, a întors armele. Foarte probabil că Bucureştiul miza pe această reacţie ca să poată începe lupta de eliberare a Ardealului de Nord, singura şansă de fapt de a recupera acest teritoriu care, dacă mai devreme sau mai târziu România nu s-ar fi raliat Naţiunilor Unite, ar fi fost lăsat de sovietici Ungariei (în fond, percepută în epocă drept un element mult mai bun pentru cauza comunismului decât România, fie şi numai din cauza revoluţiei lui Bela Kuhn), asa cum Cadrilaterul, cedat la presiunea lui Hitler, a fost lăsat de Stalin Bulgariei, sora mai mică slavă şi gazda unei mişcări comuniste mult mai viguroase decât România. Dar, chiar dacă politicienii români ar fi pariat pe reacţia agresivă şi previzibilă a dictatorului german, din punct de vedere moral faptul rămâne: germanii au tras primul foc de armă în direcţia soldaţilor români şi nu invers.

Acum, hai să lăsăm istoria şi aşa excesiv de comentată în ultimii ani a celui de-al doilea război mondial şi să ne ducem către istoria recentă, când România aspira la integrarea euro-atlantică, iar Germania arăta o îngrozitoare rezervă. Unii, nu puţini, văd în atitudinea Germaniei dovada resentimentelor rămase după 23 august 1944. Mă rog, eu am scepticismele mele în această privinţă, iar impresia mea despre politica germană contemporană este că ea este poate mai pragmatică decât s-ar cere. În fond, invazia Germaniei de către ruşi la finele războiului a fost un episod oribil, presărat cu adevărate pogromuri şi violuri în masă, cu deportări de ani de zile în lagărele de muncă forţată din Siberia şi din alte zone ale URSS, iar odată războiul încheiat a urmat unul dintre cele mai brutale şi mai totale episoade de epurare etnică din istorie, când milioane şi milioane de germani trăitori în regiunea sudetă din Boemia şi în zonele Germaniei anexate de URSS sau transferate Poloniei, ca şi compensaţie pentru teritoriile pierdute de aceasta în Est, au fost expulzaţi fără menajamente dincolo de linia Oder-Neisse. Cu toate acestea, vedem azi un parteneriat ruso-german în privinţa Proiectului North Stream care sfidează toate apelurile făcute de ţările baltice partenerului din Uniunea Europeana, Germania, de a nu face jocul celui de-al treilea Reich rusesc al lui Putin şi îl mai vedem şi pe fostul cancelar federal Gerhard Schroeder, al cărui tată a murit luptând cu ruşii, fiind salariatul acestora pe bani mulţi, în cadrul aceluiaşi proiect.

Bun, dar hai să presupunem că, chiar dacă politicienii germani ai zilelor noastre nu au greţuri morale să se dea în bărci cu urmaşii călăilor propriului popor,  ei au o problema etică cu românii, trădătorii care s-au întors împotriva lor în 1944, ba eventual şi în 1916. Faptul că germanii ar putea gândi aşa înseamnă automat şi necesar că ei au dreptate şi că noi suntem un popor nedemn? Ei bine, acesta este punctul la care doream să ajung! Pentru prietenul meu şi ceilalti adepti ai ideii de 23 august ca trădare al cărei preţ îl plătim acum, eventuala poziţie revanşardă a Germaniei este perfect legitimă, foarte corectă, nespus de morală, iar noi suntem trădătorii cei lipsiţi de coloană vertebrală... în ciuda tuturor argumentelor de mai sus. Şi asta numai pentru că Germania este mai puternică şi poate să-i facă României lucruri pe care România nu poate să le facă Germaniei, ca, de exemplu, să-i întârzie intrarea în Uniunea Europeana.

Însă muşchii mai mulţi nu fac niciodată atitudinea posesorului lor mai morală decât a celui fără muşchi. Eticul ţine de ideal şi atât musculosul, cât şi slăbănogul pot fi deopotrivă morali sau imorali, în funcţie de ceea ce gândesc şi de ceea ce fac. Puterea nu are ce căuta în discuţiile despre moralitate. Este un lucru care pare să scape multor români. Dacă, spre exemplu, germanii ar avea un resentiment pentru 23 august, adevăratul scurt circuit logic şi defect etic ar fi la ei, nu la noi. După ce a făcut Hitler României în 1940, românii trebuiau să fie tâmpiţi să meargă alături de Reichul german până la distrugerea finală.

De fapt, acest mod de gândire dovedeşte că, dacă există o problemă etică cu românii, aceasta ţine de pervertirea- poate un cuvânt prea tare, prefer să spun sucirea- moralităţii, de aprecierea ei în funcţie de gradul de putere de care dispune cel analizat. Mult clamata şi reala criză morală din societatea românească nu ţine, de fapt, de lipsa moralităţii- cei mai mulţi români sunt morali, nu ar fura şi nu ar da la cap nici unei muşte- ci de interpretarea inegală a acesteia în funcţie de criterii care nu au nici în clin, nici în mânecă cu eticul. Românii au o moralitate sucită, în care acţiunile celui slab sunt judecate cu asprime, dar faţă de actele celui mai puternic există o toleranţă prost plasată şi prost înţeleasă, care un pic cam prea des se reflectă şi în votul democratic. Pentru că una este să spui „nu e corect, dar e mai puternic decât mine" şi cu totul altceva să consideri că „dacă e mai tare decât mine şi n-am cum să ripostez, e corect ce face".

Parfum de sfârşit de lume

Anul 2015 a fost unul plin de crize şi ar fi fost cumva de aşteptat ca următorul an să fie ceva mai relaxat. Dar, nici vorbă. De la Brexit şi atentate teroriste tot mai ingenioase şi mai îndepărtate de ceea ce eram obişnuiţi ca fiind tiparul unor astfel de acţiuni la puciuri eşuate urmate de epurări masive în stil stalinist şi până la o tot mai evidentă contraofensivă a unei clase politice de sorginte securisto-comunistă ce părea, în fine, să cedeze sub presiunea justiţiei, anul 2016, la capătul a puţin peste jumătate din durata sa, este departe de a fi un an liniştit. Războiul ideologic s-a întors în forţă, după ce părea că odată cu finalul războiului rece şi cu destrămarea URSS nu vor mai exista astfel de conflicte şi că toată omenirea, exceptând nişte relicve exotice gen Coreea de Nord şi Cuba, şi-a asumat cam acelaşi set de valori politice. De data aceasta însă, sursa războiului ideologic şi izvorul noului război rece, pentru că şi acesta a reînceput sub forma aşa-numitului "război hibrid", nu mai coincid ca în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Acum, principalul conflict ideologic este cel să zicem Nord-Sud, islamul radical versus restul lumii, în timp ce războiul rece a rămas o afacere Est-Vest.

Pe de o parte, o ideologie politică ce-şi revendică o acoperire sacră, religioasă, cunoscând mai multe variante mai mult sau mai puţin extremiste, dar toate ostile democraţiei liberale şi laicismului în general, şi o serie destul de derutantă de avataruri mai mult sau mai puţin ilegale, insurgente şi teroriste- Daesh, Al Qaeda, Frontul Al Nusra, Boko Haram, Hammas, Jihadul Islamic, Fraţii Musulmani, talibanii, Hezbollah etc.-, dar şi avataruri perfect legale şi legitime, guverne ale unor state precum Arabia Saudită, monarhiile din Golf, Iran, ba chiar pare-se şi încă seculara Turcie, aşa cum o transformă regimul "sultanului" Recep Tayyip Erdogan după eşuata lovitură de stat militară. În timp ce noul război rece, duplicându-l pe cel încheiat în amurgul secolului XX, opune Occidentului reprezentat de Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, NATO, Canada, Australia, Japonia, Coreea de Sud ş.a.m.d. o Rusie cvasifascistă, tot mai nerăbdătoare să fie recunoscută din nou ca superputere mondială şi să lanseze un al treilea Reich egal sau mai puternic decât precedentele două- Imperiul ţarist şi Uniunea Sovietică-, precum şi o Chină devenită a doua economie a lumii, dar tot mai ameninţată de o prăbuşire din cauza "supraîncălzirii" şi, prin urmare, în nevoie de un conflict extern cu care să umple mintea şi sufletul unui miliard şi jumătate tot mai nemulţumit. Situaţia aminteşte întrucâtva de cele întâmplate în secolul al VII-lea, când Occidentul reprezentat de Imperiul Roman de Răsărit se confrunta de secole deja cu Orientul reprezentat de Imperiul Sasanid şi când brusc dinspre Sud a lovit Jihadul.

Dar nu aceasta e principala paralelă istorică pe care simt nevoia să o fac. Vremurile pe care le trăim îmi amintesc mult mai mult de o perioadă substanţial mai apropiată în timp, cunoscută în istoria artei drept La Belle Epoque. Ca şi acum, în sfertul de secol care a precedat declanşarea primului război mondial, o lume dominată de imperii coloniale convinse că ele reprezintă apogeul civilizaţiei şi că nimic rău nu li se poate întâmpla, dar rivale între ele şi tot mai decise să se lupte pentru a-şi fura coloniile unele celorlalte, se confrunta cu crize tot mai ample şi tot mai dese, economice, politice, militare, morale. Această lume fusese luată în vizor de diferite grupuri extremiste, care doreau s-o distrugă pur şi simplu pentru a construi o lume complet nouă, pe baze nemaiîncercate vreodată, dar prezentate ca garantate, eventual garantate ştiinţific, în lucrările unor filosofi mai mult sau mai puţin bărboşi şi cu talent la utilizarea condeiului, precum Marx, Engels, Bakunin, Kropotkin etc. Iar acele grupuri extremiste de stânga, alături de fenianii irlandezi, sunt cele care au pus practic cuvântul "terorism" în dicţionar. Şi, ca şi acum, deşi fenomenul lua proporţii în subteran, el era considerat ca fiind totuşi ţinut sub control. Dar, în acelaşi timp, această lume de acum numai un veac era una a marelui avânt ştiinţific şi tehnologic, exact ca lumea revoluţiei informatice în care trăim noi, şi o lume în care neliniştile resimţite difuz, dar tot mai acut, şi umbrele tot mai ameninţătoare de la orizont au dat naştere unei extraordinare explozii artistice, ce i-a inclus şi pe Kafka, şi pe Tristan Tzara, şi pe Picasso, şi pe Brâncuşi şi pe mulţi alţii dintre artiştii pe care îi admirăm astăzi. Iar după perioada destul de searbădă a anilor '90, de prin 2000-2001 cultura se află într-un nou avânt, plin de anxietăţi ca şi cel dinainte, din timpul şi de după anul 1905, dar de o valoare ce nu poate fi negată.

Cu lumea pe care am evocat-o în paragraful anterior ştim ce s-a întâmplat. În 1914 a venit apocalipsa. Sigur, nu acel sfârşit al lumii profeţit destul de criptat în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, dar sfârşitul profund traumatic al unei întregi lumi, după care nimic nu a mai putut fi la fel. Pe noi, oare ce ne aşteaptă?

Game of Thrones de-adevăratelea, sau când monarhiile o iau razna

Subiectul ultimelor zile cu reverberaţii pe plan mondial este, fără îndoială, Brexitul. Nu degeaba, referendumul prin care 52% din cei 72% de britanici care s-au prezentat joia trecută la vot au decis că Regatul Unit trebuie să se retragă din Uniunea Europeană a pus pe jar pe toată lumea, de la înalţii birocraţi bruxelezi, la fondatorii Uniunii care încep să se poarte din ce în ce mai mult ca un soi de grup Bilderberg sau G7 din interiorul UE şi până la liderii mişcării pro-Brexit înşişi, oameni precum Boris Johnson, care se vede acum tot mai clar că nu-şi doreau victoria efectivă, ci doar un reuşit joc de imagine.

Şi nimeni, poate în afară de finanţatorul UK Independence Party, Vova Putin, nu pare să aibă motive de bucurie. Nu, aia cu România va profita e la categoria "hai să fim serioşi". Poate când un guvern al României va fi în stare să termine o autostradă care să traverseze ţara fără întreruperi şi fără surpări cauzate de lucrările proaste sau va inaugura un tren de mare viteză care chiar să fie tren de mare viteză şi nu o banală "săgeată albastră". În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, am momente când îmi aduc aminte de o anumită înţelegere pe şerveţel din octombrie 1944, când un anume Winston Churchill a consimţit ca un anume Iosif Visarionovici Stalin să dispună de o cotă de influenţă de 90% asupra României; iar atunci îmi doresc să fiu într-o zi ambasadorul României în Scoţia, şeful serviciului consular însărcinat inclusiv cu acordarea de vize englezilor...

Dar apoi devin raţional, mai ales când mă uit la planurile pe care le croiesc Berlinul şi Parisul, cu refacerea Imperiului Carolingian sub forma unui nucleu al UE cu maximum de integrare şi de drepturi şi cu restul Uniunii oarecum marginală, mai degrabă obligată să furnizeze soldaţi noii armate europene şi să primească imigranţi din afara Europei, dar fără toate beneficiile celor din nucleu. Europa cu mai multe viteze a existat şi până acum, iar cetăţenii unora dintre ţări, mai ales ai celor din fostul Est comunist, au fost de multe ori trataţi drept cetăţeni europeni de mâna a doua, dar nu a fost ceva formal, consfinţit prin lege. Potrivit legii în vigoare, toţi europenii suntem egali şi toate statele UE sunt egale, ceea ce înseamnă că discriminările pot fi mai uşor combătute. Dar dacă aceste discriminări devin lege, Europei îi va trebui într-o zi un Nelson Mandela al ei.

Totuşi, oricât de raţional aş deveni, dacă îl prind pe Nigel Farage în vecinătatea mea, îi sparg în cap o pungă plină cu zeamă de varză. Măcar să aibă de ce să se tot ia de români. Şi dacă tot am ajuns la capitolul şobolani populişti precum liderul UKIP, ieri seară am dat cu ochii în emisiune la Rareş Bogdan de un Marian Munteanu care lăuda Brexitul, îşi exprima toată aprecierea pentru regimul ghidonat de Jaroslav Kaczinsky din Polonia şi pentru guvernarea FIDESZ din Ungaria, în frunte cu faimosul neogrof şovin Viktor Orban. Acest domn pe care, atunci în 1990, l-am apreciat, nu numai că se dezicea de PNL cum nu s-a dezis de fostul său torţionar, Virgil Măgureanu, dar îşi anunţa un măreţ partid cu care ar urma să ia parte la alegerile din toamnă. Şi, apoi, să aducă creştinismul in politică şi în guvernare, deşi locul lui e mai degrabă în suflet, în cultură şi în cuget... Măcar a anunţat clar că nu se va amesteca în "esenţiala" dispută dacă dacii sau romanii!

Şi mai am o curiozitate legată de Brexit: ce se va întâmpla cu Transatlantic Trade and Investement Partnership (TTIP), acordul comercial în negociere dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană? Ca membru al Coaliţiei Stop TTIP&CETA România, la rândul ei parte a coaliţiei de la nivelul întregii Uniuni Europene, cu contacte peste ocean, ştiu cât de implicat era guvernul David Cameron în promovarea intensivă a acestui acord nu doar în Regatul Unit, dar şi în restul Uniunii Europene, inclusiv în România. Şi chiar am avut ocazia să-i întreb, pe la diverse evenimente, de ce atâta agitaţie britanică, când pe de altă parte s-ar putea să aibă loc Brexitul.

Ei bine, în mijlocul valurilor stârnite de Brexit, care de-abia au început, mai este un fapt recent la care vreau să mă refer şi care priveşte o Casă Regală înrudită celei britanice (apropo, urmează să-i impunem vize Prinţului Charles şi să-l obligăm să-şi vândă terenurile din România, pentru că numai cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să deţină pământ în ţara noastră? Sau Prinţul de Wales va aplica pentru obţinerea cetăţeniei române?). Este vorba de acea discuţie care a devenit publică cu o poză a lui Liviu Dragnea, din care nici Principesa Margareta, nici tabloul cu Majestatea Sa Regele Mihai I nu au simţit nevoia să fugă. De cam a doua zi s-a aflat că la discuţiile cu Casa Regală a României, căci evident despre ea este vorba, au luat parte şi Pic şi Poc, Lolek şi Bolek, Stan şi Bran din fruntea PNL, Alina Gorghiu şi Vasile Blaga. Iar apoi s-a aflat şi despre ce a fost vorba: acordarea prin lege a unui statut formal Casei Regale, cu finanţare de la bugetul de stat contra prestării unor servicii de reprezentare externă şi contra adresării de către Şeful Casei Regale (în prezent de facto Principesa Margareta) a unui raport anual Parlamentului, precum şi despre concesionarea Palatului Elisabeta pe 99 de ani către Casa Regală (actualmente, acesta e dat în folosinţa Regelui ca fost şef al statului român, numai pe timpul vieţii sale).

Am auzit foarte multe comentarii destul de neinformate (nimic nou, că veni vorba), despre acest aranjament, acordarea statutului formal unei case regale într-o republică, ca fiind o acţiune fără precedent. Precedent există: în Muntenegru, de câţiva ani deja, Şeful Casei Regale (mai precis al familiei regale ce a domnit în Muntenegru până la unificarea cu Serbia din toamna anului 1918) are un statut formal, cu drepturi de reprezentare externă ca oficial al Muntenegrului, deci inclusiv cu o anumită finanţare bugetară, deşi Muntenegrul rămâne o republică cu un preşedinte drept şef al statului. Prin urmare, discutăm de importul în România al modelului muntenegrean; de altfel, discuţii despre acest model existau prin mediile monarhiste cel puţin din anul 2012. Iar semnale potrivit cărora Casa Regală trage spre o astfel de soluţie am primit încă de prin 2013-2014, prin urmare cele întâmplate zilele trecute nu m-au surprins.

Ei bine, cine mă cunoaşte ştie că mi-am asumat în ultimii patru ani activismul pro-monarhic. Cine mă cunoaşte şi mai bine, ştie că, dincolo de un respect pe care i l-am purtat mereu Regelui Mihai I, monarhismul meu este unul de ordin pragmatic, mai puţin adulator şi mai mult interesat de aspectele instituţionale pe care o monarhie constituţională le-ar putea implica, de ameliorările practice pe care un astfel de sistem le-ar determina în funcţionarea statului român şi a clasei politice româneşti. Prin urmare, interesul meu este către restaurarea monarhiei constituţionale, într-o formă modernizată şi perfecţionată faţă de cea care a funcţionat în regimul Constituţiei din 1923. Interesul meu nu este aşadar în asigurarea unui statut excepţional Casei Regale în cadrul republicii, chiar dacă aceasta va implica şi anumite servicii de reprezentare la nivel înalt.

De altfel, consider că modelul muntenegrean, care are o oarecare logică într-o mică ţărişoară care a revenit pe harta lumii după aproape un secol în care s-a aflat într-o uniune cu un vecin mai mare şi care de-abia acum îşi restabileşte contactele cu restul lumii, este vag inutil într-o ţară ca România. Dar nici nu pot spune că implementarea acestui aranjament în România mă deranjează. Doar că nu simt nevoia să militez pentru el şi, oricum, mi se pare că reprezentanţii Casei Regale se descurcă suficient de bine în negocierea cu politicienii, ca să nu mai aibă nevoie şi de eforturile noastre, ale monarhiştilor din societatea civilă. Prin urmare, eu mă voi concentra pe alte proiecte, considerându-l pe acesta, până apar noi elemente, încheiat. În rest, am observat pe Facebook un uşor vânt de republicanism, cum nu mai bătuse el de prin anii '90; sper că nu e ceva serios, pentru că ar fi chiar păcat şi chiar mai păcat dacă ar fi cauzat direct de acţiunile din ultimul timp ale Casei Regale.

Localele dau un semnal clar

Alegerile locale de ieri permit extragerea mai multor concluzii, în primul rând a celor clasice, despre care partid aparţinând mainstream-ului politic are cele mai mari şanse să câştige la toamnă alegerile parlamentare, dar şi despre imaginea unei Românii ale cărei contraste capitală- provincie, urban- rural, populaţie educată şi populaţie mai puţin educată etc. se menţin la nivele mai mari decât în media celorlalte ţări europene. Se poate vorbi de asemenea despre tot mai evidenta lipsă de performanţă electorală a preşedintelui Iohannis şi despre paradoxala, dar de fapt perfect explicabila prăbuşire a celuilalt partid aparţinând mainstream-ului politic, deşi acesta s-a aflat în opoziţie mai multă vreme decât câştigătorul alegerilor (care a guvernat cum a guvernat din 2012 până în noiembrie 2015, iar apoi şi-a păstrat un pilon important în guvernul aşa-zis de tehnocraţi al lui Dacian Cioloş, prin vicepremierul Vasile Dâncu, dar şi prin oamenii din eşaloanele subordonate ale Guvernului). Toate aceste subiecte sunt şi vor fi însă întoarse pe toate feţele, zilele acestea, de ziarişti, analişti, politologi, inclusiv de acei inşi chemaţi de televiziuni ce par să se priceapă la orice, de la probleme medicale şi zodii la relaţii internaţionale. Aşa că eu mă voi concentra pe două observaţii care mie mi se par semnificative şi în linie cu o anumită preocupare pe care am tot manifestat-o.

În primul rând, trebuie remarcat scorul obţinut de Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) la alegerile din, evident, Bucureşti. Undeva către 30% este un scor remarcabil, mai ales pentru un partid nou, de-abia creat, cu oameni fără mare notorietate politică, de fapt cam din afara acestui joc, şi având în frunte un lider nu tocmai charismatic. E drept, renumele deloc nejustificat de luptător pentru salvarea patrimoniului arhitectural al lui Nicuşor Dan, faptul că el a mai candidat totuşi ca independent în 2012, şi apariţia alături de el a unei figuri de data aceasta charismatice- candidatul pentru primăria sectorului 1, franţuzoaica Clotilde Armand-, au mai compensat din lipsurile lui. Şi nu doar procentele sunt impresionante, ci şi ceea ce USB a reuşit efectiv: surclasând la dublu Partidul Naţional Liberal (PNL), USB dă cel de-al doilea număr de consilieri locali generali şi de sector după Partidul Social Democrat (PSD), devenind principala forţă de opoziţie din administraţia locală a capitalei României. Este de altfel clar că dacă legea alegerilor locale nu ar fi fost şmecherită în sensul alegerii primarilor dintr-un singur tur, chiar în condiţiile unor situaţii de evidentă lipsă de reprezentativitate, USB ar fi avut şanse serioase ca pe mobiliziarea în turul doi a electoratului anti-PSD, care întotdeauna a fost numeros în Bucureşti, să câştige mai multe poziţii de primar de sector şi chiar pe cea de primar general. Dar, chiar şi aşa, la sectorul 1 eu nu sunt convins că oameni din PSD nu au profitat de resursele mai reduse ale USB, de faptul că acest partid nu a putut pune reprezentanţi în comisiile tuturor secţiilor de votare, ca să fraudeze suficiente voturi astfel încât Clotilde Armand să apară ca fiind pe locul doi, la o foarte mică diferenţă.

Cea de-a doua observaţie pe care vreau să o fac priveşte nivelul naţional, unde per total absenteismul a fost remarcabil de crescut. Or, alegerile locale, alături de alegerile prezidenţiale, sunt cele mai frecventate tipuri de alegeri, cu absenteismele cele mai reduse. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că de multe ori în locale se votează pentru oameni, care sunt cunoscuţi în localităţile lor, şi nu pentru partidele din care aceştia fac parte. Ca şi prezidenţialele, localele sunt nişte alegeri foarte umanizate, identificabile cu un ins sau cu altul. Faptul că la 5 iunie 2016 absenteismul a fost neobişnuit de mare nu poate însemna decât că în multe localităţi foarte mulţi oameni au considerat că nu au ce alege. Candidaţii nu le-au câştigat încrederea, iar partidele vechi le-au pierdut-o demult. Şi, din păcate, pentru că şi societatea civilă formală şi, mai ales, cea informală s-au mişcat destul de ezitant după protestele #Colectiv, foarte puţine au fost locurile unde a existat un USB, o alternativă politic-electorală nouă, sidestream.

Ce deduc eu din aceste două constatări? Înainte de a răspunde, voi face o mică recapitulare. Discuţii despre necesitatea înregistrării unor partide noi care să intre în concurenţă cu cele vechi, prea corupte şi prea degradate pentru a mai fi reformate, au existat încă de la protestele din anii 2012-2013, când o nouă societate civilă, informală şi rebelă, devenea tot mai semnificativă. Timp de trei ani curentul favorabil înregistrării de noi partide a fost contrat de curentul pe care l-am numit şi continui să-l numesc al "talibanismului civic": nu e nevoie de partide noi fondate de activişti, politica corupe prin definiţie iar obiectivele civice trebuie îndeplinite prin exercitarea de presiuni asupra politicienilor, inclusiv şi mai ales prin proteste de stradă. Tragedia #Colectiv şi mini-revoluţia pe care aceasta a declanşat-o au schimbat paradigma: începând din noiembrie 2015 "talibanii civici" au devenit mult mai puţin vocali, iar un procent mult mai consistent de activişti s-au pronunţat deschis pentru trecerea în politica de partid şi de tip electoral. Dar, în schimb, a crescut o altă controversă. Anterior zilei de ieri, unii susţineau că e prea puţin timp rămas şi că lucrurile vor fi coapte pentru afirmarea de partide noi de-abia în 2020. Pe linia aceasta sunt, de exemplu, cei cu vederi de stânga de factură vest-europeană, care au făcut cei mai puţini paşi către o coagulare politică în acest an. Alţii dimpotrivă, au susţinut, cu siguranţă nu identic şi cu variaţiuni de accent pe locale versus accent pe parlamentare, că 2016 este un ciclu electoral cheie, în care trebuie dată o breşă în sistem, prin afirmarea partidelor noi şi intrarea unora dintre candidaţii acestora în demnităţi alese, urmând ca 2020 să fie eventual anul când niciunul dintre partidele tradiţionale nu va mai câştiga alegerile, pentru prima dată din 1990 încoace. Aici s-au poziţionat activiştii care au lansat iniţiative politice noi (gen Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mures, Pentru Iaşi, Uniunea Pentru Codlea- UPC, Alternativa Civică Atitudine Solidaritate Acţiune- ACASA, Mişcarea Uniţi Realizăm- MUR şi, desigur, USB). În fine, într-un loc intermediar s-au poziţionat cei care au sperat într-o afirmare a partidelor noi doar în alegerile locale din 2016, considerând orice aspiraţie către parlamentare drept o aşteptare nerealistă, imposibil de realizat mai devreme de ciclul din 2020. Opţiunea aceasta a fost populată eminamente cu aderenţi ai curentelor de dreapta mai mult sau mai puţin neoliberală, în special dintre foştii suporteri ai Monicăi Macovei şi ai M10.

Şi acum concluzia: succesul USB la Bucureşti şi absenteismul naţional neobişnuit de ridicat pentru nişte alegeri locale îmi dau de înţeles că, dintre cele trei opinii privind implicarea în politica electorală a noilor veniţi, cea mai realistă este de fapt şi cea mai îndrăzneaţă. Da, anul 2016 este anul când chiar se poate da o breşă în sistem nu doar la Bucureşti, unde pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu o aşteaptă o viaţa uşoară cu Nicuşor Dan lider al opoziţiei din Consiliul General, ci la nivel de România. Sigur, este extrem de improbabil ca la nivel naţional un partid nou, eventual acea Uniune Salvaţi România (USR) care a fost înregistrată acum câtva timp şi pe care Nicuşor Dan a anunţat-o public imediat după închiderea urnelor de vot, să obţină între 25 şi 30%. Dar dacă un astfel de partid ar trece pragul de 5%, ar avea deputaţi şi senatori. Mai mult, chiar şi un 10% i-ar permite să aibă grupuri parlamentare proprii. Iar prerogativele de deputat ori senator, exercitate corect, permit destul de multe lucruri. Inclusiv pregătirea unei victorii electorale în 2020.

#Colectiv, scandalul Hexi şi genocidul nesimţirii

Tragedia naţională care s-a numit #Colectiv a tras un prim semnal de alarmă despre cât de bolnav este de fapt sistemul de sănătate din România. A urmat drama bebeluşilor infectaţi cu E. coli, iar undeva pe fundal s-a produs şi scandalul "medici pentru România", care a dovedit că în ciuda unei hemoragii tot mai grave de cadre medicale, Ministerul Sănătăţii nu este în stare să asigure locuri în spitale pentru toţi absolvenţii de facultate de medicină care obţin note de trecere la examenul de rezidenţiat. Dar de-abia în momentul în care a fost dezvăluită afacerea dezinfectanţilor diluaţi, scandal care deja se identifică cu numele companiei abonate la contracte cu statul Hexi Pharma, adevărata proporţie a dezastrului a început să fie cunoscută.

Şi am aflat astfel că obsesia politicienilor români de top de a se supune intervenţiilor chirurgicale în clinici din străinătate nu este un moft, un snobism, similar cu făcutul de vacanţe la Saint Tropez, cum credeam până acum. Dimpotrivă, oameni ca Traian Băsescu sau Victor Ponta s-au dus să se opereze la Viena ori în Turcia ştiind foarte bine riscurile din spitalele româneşti, măcar din mult clamatele informări SRI, despre care preşedintele actual, Klaus Werner Iohannis, ne-a asigurat că sunt informative. Cât despre noi ceilalţi, inclusiv autorul acestor rânduri, care a fost nevoit să treacă prin două intervenţii chirurgicale în 2011 şi în 2012, am fost lăsaţi să jucăm ruleta rusească cu infecţiile intraspitaliceşti.

Ba, mai mult, un stat pe care se vede treaba că trebuie să-l numim din nou criminal, şi-a permis să insiste în urma incendiului din Clubul Colectiv că spitalele din Bucureşti asigură toate condiţiile, la standard european, şi să facă totul pentru a-i convinge pe răniţi şi familiile acestora să nu ceară mutarea lor în spitale din străinătate, în ciuda ofertelor care au apărut destul de rapid. Poate că mulţi dintre cei şaizeci şi patru ar fi azi în viaţă dacă alde Ponta, Gabriel Oprea, Bănicioiu sau Raed Arafat ar fi avut curajul să recunoască că sistemul de sănătate şi de urgenţă pe care ei îl patronează este efectiv varză.

Dar cum să reunoască asta dacă ei, liderii noştri politici şi marii birocraţi din ministere, sunt direct responsabili de dezastru. De fapt, asta ne spune şi incidentul care s-a soldat cu moartea patronului companiei Hexi Pharma, Dan Condrea, incident despre care eu sunt din ce în ce mai convins că a fost o sinucidere determinată. Condrea ştia foarte exact nu numai manevrele prin care şi-a maximizat el profitul călcând la propriu pe cadavre, dar şi cu ajutorul cui a ajuns firma lui să aibă atâtea contracte cu statul, timp de atâţia ani şi fără să se întâmple nimic oricât de departe a împins el lucrurile, mai ales dacă de fapt, dacă e să dăm crezare SRI, s-a ştiut foarte bine cum creşte el preţurile artificial şi cum diluează dezinfectanţii până îi transformă în apă chioară. Este evident că aşa ceva nu se putea întâmpla fără complicitatea prefecţilor, a preşedinţilor de consilii judeţene, a primarilor, a miniştrilor, a primilor miniştri, dar şi a preşedinţilor României, informaţi, nu-i aşa, de SRI.

Avem de-a face aşadar cu o enormă caracatiţă transpartinică a corupţiei, care încearcă să se protejeze inclusiv prin moartea lui Dan Condrea, omul care deţinea întreaga informaţie relevantă. După #Colectiv s-a spus #corupţiaucide, dar nu, e mai rău, #corupţiaegenocid. Pentru că, în ruleta rusească cu infecţiile pe care o invocam mai sus, zeci de mii, poate sute de mii de oameni în toţi anii de când se întâmplă asta, au nimerit "glonţul" şi au murit sau au rămas incapacitaţi.

Iar această caracatiţă transpartinică se identifică cu o mare parte din clasa politică actuală. Nicio minune, dacă ne gândim că cei mai mulţi dintre aceştia sunt urmaşii biologici şi/sau spirituali ai autorilor genocidului din perioada comunistă, atât cel direct, pe faţă, din epoca stalinistă, cât şi cel indus indirect, prin lipsurile alimentare şi de utilităţi, prin politica demografică ş.a.m.d. în "epoca de aur" ceauşistă. Sunt genul de oameni care se plâng public de starea infrastructurii din România de parcă ar fi nişte oarecare şi nu de ei ar depinde întreţinerea şi modernizarea acesteia, care nu se dau în lături de la nimic pentru a deveni putred de bogaţi pe seama noastră, a oamenilor obişnuiţi, plătitori de impozite.

Anul acesta avem însă o şansă. Dacă vom reuşi să ne organizăm pentru alegerile din toamnă, vom crea prima breşă, plasând în Parlament câţiva deputaţi şi senatori care să nu fie dintre ei. Timp de patru ani aceşti câţiva parlamentari ar putea să folosească toate pârghiile demnităţii publice pentru a pune nisip în roţile sistemului cancerizat al actualei clase politice, iar în 2020 cine ştie, poate am reuşi să întoarcem, în fine, această pagină ruşinoasă a istoriei noastre. E însă un mare dacă, pentru că până acum şi societatea civilă a părut puţin cu capul în nori, fie prea fascinată de ideea de partid local, fie prea funky, fie prea în aşteptarea declanşării unei noi mari mişcări de protest ori a Dumnezeu ştie ea ce. Un lucru să fie clar însă, oricât de tentaţi am fi, nu putem emigra toţi, de fapt nu putem emigra majoritatea...

Catedrala Mântuirii Neamului

În general, am tins să evit acest subiect, nu pentru că nu aş avea păreri, ci pentru că am multe altele care mă preocupă mai mult. Dar, pentru că suntem în Săptămâna Mare şi pentru că tocmai ce-am vizitat un monument creştin absolut uluitor, catedrala Sagrada Familia din Barcelona, parcă aş vrea să ating un pic şi mult deja prea înfierbântata dezbatere din România apropo de catedrala patriarhală în construcţie.

Unu la mână, sunt perfect de acord cu cei care reproşează clerului, mai ales ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române, mercantilismul excesiv şi ipocrizia. Eu însumi tind să-l numesc pe Preafericitul Daniel Ciobotea nu Patriarh, ci CEO. De fapt, cu linia de "bani, bani, bani" pe care acesta a impus-o tuturor parohiilor şi mânăstirilor, prin felul în care împinge credincioşii practicanţi în păcatul simoniei (încercarea de a cumpăra harul divin), mă face zi de zi să-l apreciez mai mult pe răposatul Patriarh Teoctist, deşi la vremea lui nu am avut o părere extraordinară nici despre acela.

Pe de altă parte, nici nu pot să fiu absurd şi să învinuiesc o entitate de drept privat, chiar dacă declarată de interes public şi finanţată parţial de stat, pentru că nu se fac şcoli şi spitale, un leitmotiv al contestatarilor celor mai agresivi ai bisericii. Pentru că dacă stăm strâmb şi judecăm drept, guvernul ar putea să ia din o mie şi una de locuri unde se aruncă aiurea banii pe fereastră cu sutele de milioane de euro, de exemplu la refacerea studiilor de fezabilitate pentru autostrăzi a căror construcţie ştim că nu va începe în perioada de valabilitate a respectivelor studii şi altele vor trebui făcute peste câţiva ani. Alocaţiile din bugetul de stat către culte nu sunt cauza absenţei finanţărilor pentru spitale şi şcoli, ci lipsa de interes a politicienilor. Acest lucru e valabil şi pentru faptul că aleşilor locali şi judeţeni le vine mai uşor să dea bani către biserici, convinşi că asta le va garanta voturi, decât pentru şcoli şi spitale. Ia să fie arşi la alegeri pentru că nu au finanţat şcolile şi spitalele, să vedeţi cum o să se găsească banii necesari! Ia să demonstreze că au, cum se mai spune argotic şi cum s-a lăudat chiar primul ministru Dacian Cioloş, "sânge în instalaţie" şi, când Patriarhul se agită că nu a primit destul, să-i zâmbească serafic, dar să nu-i dea niciun sfanţ în plus.

Pentru mine, subiectul Catedralei Mântuirii Neamului depăşeşte aşadar chestiunea financiară privită mecanicist. De altfel, pot să înţeleg nevoia celei de-a doua biserici ortodoxe autocefale recunoscute din lume ca număr de credincioşi de a avea un sediu mai pe măsura importanţei sale, decât reşedinţa unei mitropolii medievale destul de micuţe. Şi, la urma urmei, să o construiască odată, ca să scape de obsesie şi apoi să revină la nişte treburi mai apropiate de ceea ce Evangheliile recomandă clerului.

Am însă, cu această catedrală, o altă mare, majoră problemă. Am văzut proiectul, am văzut ce s-a făcut pe la alte biserici, mai ales de când e actualul patriarh în scaun, şi mă iau cu mâinile de păr la gândul nu că va fi o măgăoaie, ci că va fi o măgăoaie kitschioasă, urâtă. Bun, acum nici Palatul Parlamentului cu care se învecinează catedrala în construcţie nu e tocmai de o rară frumuseţe, acesta impresionând mai mult prin dimensiunile excepţionale, dar de ce trebuie să mai trântim într-un Bucureşti şi aşa mutilat încă un monstru de urâţenie?!? Sincer, dacă tot costă cât costă, mi-aş dori o Catedrală a Mântuirii Neamului construită de un Gaudi autohton, cu sprijinul unui cler care să nu fie atât de obsedat de ritualism şi de canoanele cele mai stupide, lipsit total de simţ estetic, ci un cler cum a fost cel din  Barcelona sfârşitului de secol XIX (nota bene: cu mai puţin de o sută de ani înainte, în Spania încă funcţiona Inchiziţia...). După cum Sagrada Familia o dovedeşte cu prisosinţă, arta modernă şi fiorul de credinţă nu se exlud reciproc, chiar deloc, iar un arhitect inspirat poate lua un stil tradiţional- la catalani a fost goticul, la noi ar putea fi stilul brâncovenesc, goticul moldovenesc ori creaţiile bizantine precum Cozia, ori neobizantine precum Curtea de Argeş- şi printr-o reinventare modernistă ar putea da Bucureştiului o construcţie unică, de valoare universală. Aşa, pe mintea Înaltpreafericitului, ne vom alege cu un soi de biserică în stil ucrainean supradimensionată şi greoaie, amintind mai mult de un hotel sau de un sediu administrativ decât de un templu, de o punte între om şi sacru.