Cum experimentăm noi pe copiii noştri

Zilele acestea, în România, în loc să discutăm despre subiecte foarte serioase, în curs de a se produce, care ne vor influenţa destinul potenţial pe termen lung, ne-am lăsat iarăşi furaţi într-o dezbatere care, de fapt, este departe de a fi una stringentă. Chiar zilele acestea se întâmplă lucruri la nivelul Uniunii Europene ce au ca miză însăşi supravieţuirea acesteia într-o formulă reformată, într-un sens sau altul. Apropiatele alegeri prezidenţiale din Statele Unite ale Americii ar putea să arunce în aer întregul eşafodaj pe care s-a construit politica externă a României din 1997 încoace. Alegerile din Rusia au marcat un nou pas în procesul de consolidare a dictaturii lui Vladimir Putin şi în revirimentul imperial, militarist şi agresiv, patronat de acesta. Pe deasupra, urmează alegeri prezidenţiale directe, primele de după 2001, în Republica Moldova, cu certe implicaţii geopolitice, precum şi alegeri parlamentare în România, de care depinde continuarea procesului de asanare a vieţii politice şi economice sau, dimpotrivă, regresul către cleptocraţia construită în primele două decenii de post-comunism.

Ei bine, nu. În ultimele două-trei zile ceea ce ne-a preocupat pe noi cel mai mult, în urma unui gest vedetist din partea unui cunoscut actor şi a soţiei sale, a fost dacă legea educaţiei să fie modificată pentru a permite un sistem de home schooling, finanţat şi supravegheat de stat. Am aflat cu această ocazie că presiunea cea mai mare în acest sens vine din partea unor grupuri religioase, care ar dori un control strict al informaţiei care este predată copiilor în cadrul procesului de învăţământ. Discuţia se învârte în jurul drepturilor omului şi a libertăţii individuale, care se adaugă criticii obişnuite a sistemului nostru şcolar ca fiind deficitar, prost reformat, subfinanţat, învechit etc.

Desigur, promotorii acestei idei nu pun şi o serie de întrebări care ar trebui puse. De exemplu, dacă este bine ca un copil să fie îndoctrinat religios de mic, fără a fi însă informat şi asupra teoriei evoluţiei, a teoriei relativităţii şi a mecanicii cuantice, a geologiei, în fine asupra ştiinţei moderne care, totuşi, e cea care ne pune civilizaţia în mişcare (fără a nega valoarea spirituală, morală şi filosofică a doctrinelor religioase). Sau, chiar mai important decât atât, dacă o reglementare a sistemului de home schooling într-o ţară care şi aşa are probleme cu abandonul şcolar nu ar face altceva decât să dea o aparenţă onorabilă acestuia (nu ar mai fi abandon şcolar, ar fi home schooling, iar eventualul analfabetism ar fi doar rezultatul unui home schooling defectuos). Uităm inclusiv funcţia socială a şcolii. Copiii au nevoie să intre în contact unii cu alţii, să se joace, să lege prietenii (iar prieteniile din şcoală, liceu şi facultate sunt cele mai trainice din viaţă), să trăiască primele iubiri, inclusiv să-şi dea castane şi să chiulească. Aşa îşi dezvoltă abilităţile sociale, empatia, se maturizează şi devin responsabili, nu stând izolaţi în clopotul de sticlă din casele lor, sub stricta supraveghere a părinţilor, a bunicilor (dacă mai trăiesc) şi a bonelor.

Dar hau hau-ul public declanşat de amintitul actor, de altfel un domn născut în 1977, care a făcut bine mersi şcoala aia comunistă, plină de defecte, dar uite că şi-a dezvoltat abilităţile sociale şi a ajuns unul din artiştii de referinţă ai României zilelor noastre, îmi aminteşte un pic de scandalul Bodnariu, care vuia anul trecut. Şi în acel caz era vorba de o familie cu anumite opţiuni religioase, să le spunem tranşante, iar dezbaterea s-a învârtit tot în jurul drepturilor omului, dar ca să fie clar, ca şi in povestea cu home schooling-ul, ale drepturilor omului adult şi părinte. La momentul respectiv am criticat poziţia Barnevernet şi legea norvegiană, pentru că nu mi s-a părut în regulă ca o autoritate administrativă să poată dispune netransparent decăderea din drepturile părinteşti. Rămân la opinia că o astfel de decizie atât de drastică ar trebui să fie apanajul instanţelor judecătoreşti şi să fie luată numai după ce toate părţile îşi expun dovezile. Nu am comentat însă şi nu comentez nici acum cazul în sine, pentru că nu am avut acces la dosar şi nu cunosc ce spun probele.

Nu sunt însă astea singurele chestiuni unde dezbaterea publică pare să se învârtă numai în jurul drepturilor părinţilor. Şi nu e vorba numai de familii care aparţin anumitor religii, confesiuni sau culte. Haideţi să ne uităm spre afacerea legată de vaccinuri, de mare efect în România, din moment ce în acest moment ţara noastră stă cel mai prost din Uniunea Europeană la gradul de vaccinare al populaţiei (sau undeva pe acolo). Până la un punct e de înţeles. În mod consecvent statul român nu ne-a dat mari motive să avem încredere în el şi probabil ne mai aducem aminte şi de escrocherii pe scară largă, îmbrăcate sub forma unor isterii medicale, cum a fost gripa aviară de acum vreo unsprezece-doisprezece ani. Dar haideţi să recunoaştem şi că suntem un popor cam credul, care preia cu mare uşurinţă tot felul de teorii ale conspiraţiei care vântură internetul. Din acest amestec de neîncredere în sistemul de sănătate şi de credulitate vizavi de tot soiul de website-uri obscure, ajungem să nu ne vaccinăm copiii nici măcar cu acele vaccinuri care au permis ca nişte coşmaruri care au bântuit sute de ani omenirea- precum poliomielita, variola, difteria, febra tifoidă etc.- să devină istorie.

Iar când cineva afirmă că hotărârea totuşi nu ar trebui să aparţină chiar atât de absolut unor părinţi care, de cele mai multe ori, nu au cunoştinţe medicale, uneori nici măcar nu-s prea alfabetizaţi, şi care, cu toată dragostea şi cu cele mai bune intenţii, riscă sănătatea şi chiar viaţa copiilor, i se răspunde dur prin invocarea drepturilor şi libertăţii părinţilor. Cel mai ironic mi s-a părut când, într-o dezbatere despre vaccinare, răspunsul ăsta cu dreptul suveran şi liber al părinţilor de a dispune pentru copii mi l-a dat cineva care consideră că avortul e crimă şi ar trebui interzis. Aşadar acelaşi om care doreşte să interzică femeilor să dispună liber de corpul lor, invocând dreptul la viaţă al unor embrioni până în luna a treia de sarcină, deci încă nu tocmai formaţi şi dotaţi cu simţire, consideră că părinţii ar trebui să aibă asupra copiilor născuţi, asupra unor oameni în toată puterea cuvântului, ceea ce este, indirect, un drept de viaţă şi de moarte.

De fapt, în toată discuţia asta cu drepturi ale omului, libertate şi egalitate, copiii se pare că nu au nici drepturi, nici libertate şi nici egalitate. Apare mentalitatea asta nu doar la religioşii şi fiţoşii care au descoperit home schooling-ul şi nici la conspiraţioniştii care se tem de vaccinuri, cu toate că ei au făcut toate vaccinurile în comunism şi nu au mai ajuns autişti sau cu alte handicapuri fizice ori psihice. Mentalitatea asta apare bine mersi şi la mişcarea LGBT şi prietenii acesteia, atunci când discută de adopţia copiilor orfani sau abandonaţi în cuplurile gay, evident tot în termeni de drepturi şi de egalitate pentru adulţii homosexuali prin comparaţie cu adulţii heterosexuali. Dacă întrebi pe corifeii acestei idei dacă au luat în calcul impactul vieţii unui copil în cadrul unei familii unisex, mai ales când aceasta e masculină (ştiut fiind că bărbaţii sunt mai puţin talentaţi natural pentru creşterea copiilor decât femeile, mai ales la vârstele mici), asupra adultului care acel copil va deveni, răspunsul standard e că orice familie e mai bună decât casa de copii. Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, nu degeaba sunt plasamentele statului pline de copii care nu sunt orfani, dar au familii abuzive ori decăzute.

Am mai spus-o, având în vedere că primele adopţii gay s-au consumat în SUA prin 1998, aşadar copiii adoptaţi atunci se cam apropie acum de vârsta adultă, aş aştepta să văd dacă dezvoltarea lor diferă în vreun sens negativ de dezvoltarea celorlalţi copii adoptaţi din generaţia lor, cei care au fost înfiaţi de familii heterosexuale. Dacă, proporţional, un studiu sociologic foarte serios ar confirma că procentul de adulţi cu probleme este cam acelaşi în cele două categorii, de-abia atunci consider că s-ar putea pune problema, cu adevărat, de a legifera adopţia de către familii unisex şi la noi. Iar adopţia, apropo, nu se referă la un drept al adultului de a adopta, ca să punem problema egalităţii între cei ce aparţin majorităţii şi minorităţii sexuale, ci la un drept al copilului de a avea o familie funcţională. Adulţii au doar vocaţia de a adopta, nu şi dreptul.

Unii acuză că prin felul în care ne tratăm copiii încă suntem o societate medievală. "Bătaia e ruptă din rai" şi altele asemenea. Din păcate, cam aşa stau lucrurile, dar nu e vorba doar de superstiţioşii care se calcă în picioare la pelerinaje ca să prindă aghiasma până se termină , ci şi de cei mai "europeni" dintre noi. Atât timp cât punem drepturile adulţilor deasupra drepturilor copiilor, indiferent dacă e vorba de home schooling, de palma părintească din cazul Bodnariu, de vaccinare, ori de adopţii, sau de orice altceva, suntem o societate medievală, în care copii sunt proprietatea adulţilor, iar aceştia au drept de viaţă şi de moarte asupra lor.

Nu degeaba în dreptul umanitar internaţional se discută de drepturile copilului ca reprezentând un capitol special al drepturilor omului, din 1989 există şi o convenţie a Organizaţiei Naţiunulor Unite (ONU) în acest sens. Drepturile copilului sunt mai presus de drepturile omului adult, pentru că ultimul şi le poate afirma şi apăra, în timp ce primul nu, el trebuie ocrotit în mod special de familie, de societate şi de stat. Ce-ar fi să discutăm şi despre asta, dacă tot ne pretindem preocupaţi de copiii noştri?

Turtucaia şi ironia sadică a războiului

Cadavre pe malul Dunării, Turtucaia

Zilele acestea noi comemorăm, iar bulgarii aniversează împlinirea a o sută de ani de la bătălia de la Turtucaia (sau Tutrakan, cum se numeşte acum). Punct de cotitură a primului război mondial, Turtucaia a reprezentat una din cele mai mari înfrângeri suferite de armata română în istoria sa modernă şi apogeul răzbunării bulgare pentru participarea decisivă a României la cel de-al doilea război balcanic, în 1913. Luptele de pe malul Dunării dintre 1 şi 6 septembrie 1916 au confirmat încă o dată renumele de "spărgător de fronturi" al generalului german von Mackensen, cel care a condus ofensiva coaliţiei germano-bulgaro-turce. La capătul celor şase zile, 34.000 de români erau morţi, mulţii alţii, printre care şi poetul George Topârceanu, căzuseră prizonieri şi luau drumul lagărelor de concentrare din Macedonia bulgară (Topârceanu a scris o foarte interesantă nuvelă autobiografică despre acest prizonierat), iar ofensiva română în Transilvania fusese oprită.

Combatanţi la Turtucaia

Povestea Turtucaiei are însă pentru familia mea o notă foarte personală. Mulţi dintre soldaţii români supravieţuitori au încercat să-şi salveze viaţa şi libertatea trecând înot Dunărea, spre Olteniţa. Nu toţi au reuşit, mulţi pierind înecaţi. Printre cei care au răzbit se afla însă şi un tânăr din Bucureşti, pe numele său Tudor Boşman. Frate mai mare al lui Tudor Boşman era un anume Anton Boşman, nimeni altul decât tatăl străbunicii mele Elena Nichifor, născută Boşman la 25 martie 1907 şi decedată la 25 februarie 1990, pe care astfel am ajuns să o cunosc, de fapt care în bună măsură m-a crescut. Pe lângă străvechiul ritual de combatere a deochiului, de la ea am aflat şi o grămadă de poveşti despre primul război mondial.

Bucureşti, vedere aeriană din 1916

Asemenea altora scăpaţi din infernul de la Turtucaia, Tudor Boşman a primit o permisie, înainte de a reveni pe front, permisie pe care a decis să şi-o petreacă cu părinţii săi, Iancu şi Rozalia Boşman, la Bucureşti, pe strada Labirint, unde aceştia aveau o casă cu curte tipică mahalalelor din acea vreme. În 1916, familiile erau mult mai numeroase decât acum, aşa că erau destui oameni care locuiau sau veneau des în acea casă. Marele Război, cum a mai fost numit în epocă primul război mondial, a fost primul război modern, adică primul conflict militar în care n-a mai contat dacă cineva se află pe linia frontului sau în spatele său. Încă de a doua zi după intrarea României în război, un zeppelin german bombardase Capitala. Raidurile dirijabilelor au continuat zi de zi, până când trupele germane au intrat în Bucureşti. Una dintre aceste bombe a lovit casa din strada Labirint. Tudor Boşman supravieţuise masacrului de la Turtucaia la limită, trecând Dunărea înot, o întreprindere deloc uşoară chiar şi când nu te împuşcă nimeni de pe mal, doar ca să fie ucis în casa părinţilor săi, în bombardament.

Zeppelin

Din fericire pentru mine, stră-străbunicul meu, Anton Boşman, cu numeroasa sa familie, locuia deja într-o altă casă, pe strada Frunzei. De asemenea, tot din fericire, deşi era la rândul său înrolat, se afla la Bucureşti când toate acestea s-au întâmplat. Cum oamenii erau prea speriaţi de bombardamente, a pornit singur cu o căruţă, spre cimitir, cărând din strada Labirint şapte sicrie: părinţii, o parte dintre fraţi, între care şi Tudor Boşman, precum şi câţiva veri. Nu mult mai târziu avea să-şi ia băieţii şi să plece cu toată armata română spre Moldova. Zvonuri lansate de propaganda Antantei susţineau că germanii tăiau braţele băieţilor, pentru ca aceştia să nu mai poată deveni soldaţi. Femeile, inclusiv străbunica mea, care avea nouă ani pe atunci, au rămas în urmă, trăind timp de doi ani privaţiunile ocupaţiei.

Monumentul eroului Victor Ioachimovici, căzut la Turtucaia, din cimitirul Bellu, zona militară

Până în vara anului 1952, Anton Boşman, care n-a putut uita niciodată decimarea familiei sale de către o singură bombă în anul 1916, s-a referit continuu la "Fir-ar ai dracu' nemţii de germani!" În vara anului 1952, nepoata lui şi bunica mea, Rodica Eugenia Becke, născută Nichifor, s-a măritat cu un şvab, Gabriel Becke. Din acel moment, Anton Boşman nu a mai fost auzit folosind respectiva înjurătură.

Pentru bunicul matern al lui Gabriel Becke, Joseph Faltus, bătălia de la Turtucaia a avut loc prea târziu. Originar din Sudetenland, Boemia, deşi trăia de ani de zile în România şi îşi făcuse o familie în comunitatea germană de aici, Faltus, de asemenea stră-străbunicul meu, continua să fie supus austriac. În 1901, în contextul războiului cu burii, britanicii lansaseră un alt fenomen specific modernităţii: lagărele de concentrare pentru populaţia civilă inamică. În 1916, la intrarea României în război, supuşii austrieci asemenea lui Joseph Faltus au fost internaţi în lagăre de concentrare improvizate în Bărăgan. Intenţia pe atunci nu era încă vreuna exterminatoare, spre deosebire de-al doilea război mondial, dar condiţiile igienice erau departe de a fi strălucite. Aceste lagăre au avut o existenţă scurtă, sudul ţării fiind ocupat înainte de sfârşitul anului, dar a fost suficient ca în ele să izbucnească tifosul şi să facă morţi. Printre aceştia s-a aflat şi acest stră-străbunic al meu. Azi, numele său figurează alături de al altora din familie pe o cruce din cimitirul Bellu catolic, dar osemintele lui nu sunt acolo, ci într-un mormânt neştiut din Bărăgan.

Turtucaia a marcat, indirect, şi viaţa unui alt înaintaş, străbunicul al cărui nume de familie îl port, Costein Surcel. Ţăran din  Gorj, acesta nu a luptat la Dunăre, ci în Defileul Jiului, unde s-au dat lupte fioroase atunci când, după înfrângerea României de la Turtucaia, Puterile Centrale au intrat în ofensivă în Dobrogea şi în contraofensivă pe Carpaţi. El nu a mai ajuns însă în refugiul din Moldova, căci a fost până la urmă luat prizonier şi deportat într-un lagăr din Germania. S-a întors în ţară şi în satul său natal, Curtişoara, de-abia prin 1925.

Tot în anii '20, străbunica de care aminteam la începutul acestui text s-a măritat cu fiul unui alt veteran al Marelui Război, dar de data aceasta din cealaltă tabără. Gheorghe Nichifor s-a născut la Rădăuţi şi s-a căsătorit şi stabilit în Cernăuţi, cu o fată de acolo. Pe atunci, Bucovina era o provincie a Austriei, astfel că Gheorghe Nichifor a fost înrolat în armata austro-ungară. Din fericire, nu a fost însă subiectul unui caz de genul celui evocat de Liviu Rebreanu în faimosul său roman, "Pădurea spânzuraţilor"; nu a fost niciodată trimis pe frontul românesc, ci a luptat în Bosnia şi în Polonia. Peste ani, Gheorghe Nichifor avea să fie protagonistul uneia din multele poveşti dramatice ale celui de-al doilea război mondial, dar asta e deja o altă istorie.

De-a lungul timpului, s-a tins la noi să se uite de Turtucaia, pentru că a fost o înfrângere şi încă una mare. S-a tot vorbit de Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz, Caşin, de bătăliile din vara anului 1917, pentru că acelea au fost nişte mari victorii, ce au asigurat supravieţuirea României într-un moment extrem al existenţei sale. Mai repede s-a amintit de ocuparea Budapestei, în 1919, România fiind singurul protagonist al primului război mondial care a reuşit să ocupe capitala inamică, iar acel eveniment a avut un impact important asupra negocierilor ce se purtau în acel moment la Paris, pentru trasarea graniţelor. Singurele monumente dedicate în mod special Turtucaiei sunt cele private, ale unor familii îndurerate, precum cel din imaginea de mai sus. Dar povestea dramatică şi eroică a făuririi României întregite începe şi cu Turtucaia, iar morţii de la Turtucaia nu sunt cu nimic sub cei de la Mărăşeşti. Nu avem voie, aşadar să-i uităm.

Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!

Este oarecum ironic să scriu acest text pe 30 august, care din păcate nu este doar ziua mea onomastică, ci şi data la care a avut loc în 1940 Dictatul de la Viena. Pentru că într-un fel despre acele împărţiri ale lumii, inclusiv ale României şi românilor, de către marile puteri, este vorba: Ribbentrop-Molotov, Viena, şerveţelul de la Moscova, Yalta, Malta, poate Chişinău 2016...

Nu voi relua declaraţiile de acum două zile ale lui James Pettit, ambasadorul Statelor Unite în Republica Moldova, deja au fost citate, răscitate, analizate şi comentate. Nu voi face analiză pe text, lucrurile sunt clare. Sper doar că ele nu au fost nimic mai mult decât un exces al unui diplomat specializat în Rusia şi în spaţiul ex-sovietic, dar complet ignorant asupra universului românesc în care s-a întâmplat să servească din 30 ianuarie 2015. Dacă însă respectivele aserţiuni constituie în mod real punctul de vedere al Statelor Unite ale Americii, atunci avem de-a face cu o problemă mult mai serioasă.

 

De care suntem şi noi responsabili. Este clar că avem o clasă politică care nu s-a prea omorât în a defini un proiect coerent de ţară, cu obiective interne şi externe nu doar pe termen scurt, dar şi mediu şi lung. Este destul de evident că diplomaţia noastră din ultimii 27 de ani a ales politica atitudinii excesiv de prudente, de multe ori chiar umilă, faţă de diversele puteri pe care un fost preşedinte al României le desemna cu o metaforă de maidan drept "licurici" cărora domnia sa urma să le presteze felaţii. Este la fel de uluitor când vezi la televizor părerologi inepţi a căror singură idee este statul sluj în faţa Occidentului, din categoria lui Iulian Fota, dar care afli totuşi că nu sunt simpli părerologi, ci "experţii" României în securitate sau politică externă, cooptaţi cândva în structurile Guvernului sau ale Administraţiei Prezidenţiale. Şi mai avem şi o răspundere generală, ca popor, că nu ne-am învrednicit mai devreme să constituim şi să votăm nişte partide noi, dacă cele vechi tot sunt anchilozate în corupţie şi în incompetenţă. Poate în decembrie... Aşa că ce să ne mai mirăm că "partenerul strategic" nu ajunge să ştie care e interesul nostru naţional sau, pur şi simplu, nu ţine seama de el?

Problema e că uneori nici "partenerul strategic" nu-şi cunoaşte cu adevărat interesul şi apoi trage ponoasele. În anii '90, SUA au făcut totul ca să împiedice destrămarea URSS, iar când nu au reuşit asta, au pus umărul la salvarea Federaţiei Ruse de la dezagregare, chiar cu preţul tolerării crimelor de război din Cecenia. Acum, nu numai că Rusia cunoaşte un reviriment imperialist, dar pune deja sub semnul întrebării la modul serios întreg echilibrul de putere care asigură poziţia Statelor Unite în lume şi interesele acestora (şi tot ceea ce se numeşte cu o expresie consacrată în zilele războiului rece "lumea liberă"). Din 2003 Washington-ul a decis să intervină militar nu doar în Afganistan, unde era legitim după atacul din 9/11, ci şi în Irak, iar apoi în Libia, Egipt, dar nu şi în Siria sau Yemen, aşa că în momentul acesta Orientul Mijlociu şi Africa de Nord sunt o nebunie totală ce se revarsă şi-n restul lumii. Şi iată cum acum, în contextul în care, după deriva Ungariei, Bulgariei, Greciei şi Turciei, România rămâne singurul partener NATO sigur şi singura ţară pro-americană în Sud Estul Europei, un ambasador al Washingtonului reuşeşte să insulte grav deopotrivă sentimentele şi inteligenţa românilor.

Iar povestea asta vine peste mult prea perpetuata menţinere a cerinţei vizelor, care nu prea se potriveşte cu ideea de "parteneriat strategic", peste abuzurile împotriva oamenilor de la Pungeşti, de care numele companiei Chevron va rămâne pururea legat, peste comparaţiile deplasate între România şi Siria pe care un alt ambasador american, Mark Gitenstein, le făcea în ianuarie 2012, peste escrocheria Bechtel, peste cazul Teo Peter... Dar, cum zicea un fost director al CIA intervievat într-un documentar (din păcate nu am găsit un link către citatul exact), când ai zice că americanii nu pot face o prostie mai mare, exact atunci comit una şi mai gogonată.

După episodul de acum două zile însă şi mai abitir desfid pe oricine, începând cu Monica Macovei, Lucian Mândruţă şi alţi pro-americani primitivi, începe iar să ne acuze pe noi, activiştii din cadrul mişcării împotriva exploatării gazelor de şist prin fracturare hidraulică ori pe cei din cadrul Campaniei Stop TTIP&CETA România, ca şi pe localnicii care au rezistat companiei Chevron că am fi manipulaţi de Moscova, eventual am fi agenţii Rusiei, sau că am nutri simpatii pro-ruse. Deşi tot ceea ce ne dorim este o Românie suverană, cu o natură sănătoasă şi cu o economie organizată pe principiile dezvoltării durabile, fără privilegii pentru companiile străine faţă de cele autohtone şi fără sisteme de justiţie paralelă obscură rezervate investitorilor străini. Iată, cei mai eficienţi agenţi de influenţă ai Kremlinului sunt chiar diplomaţii americani ignoranţi, lipsiţi de viziune sau ipocriţi şi acei candidaţi la preşedinţia SUA care au primit bani ruseşti fie în fundaţiile, fie în afacerile lor.

Şi că tot am pomenit de Transatlantic Trade and Investment Partnership (TTIP) miniştrii de comerţ ai Germaniei şi Franţei au anunţat succesiv eşecul negocierilor şi necesitatea reînceperii discuţiilor de la zero, pe motiv că europenii nu pot renunţa la standardele lor, cum ar fi vrut partenerii de peste ocean:

http://www.politico.eu/pro/french-minister-calls-for-halt-to-ttip-talks-matthias-fekl-europe-us-trade-agreement/. Aşa, ca un mic sâc sâc, dar şi ca un wake up call pentru diplomaţia Statelor Unite.

Scurt eseu despre moralitatea sucită a românilor

Pentru că azi e din nou 23 august, mi se pare că următorul text pe care l-am scris acum vreo şapte ani rămâne destul de potrivit, ba chiar mai potrivit în contextul internaţional actual, asemănător celui de la finalul anilor 1930:

„Duminică, 27 decembrie 2009, undeva în Rahova, ne-am adunat un grup de prieteni la un pahar de vorbă, asa cum se întâmplă în general de Sărbători. Fiind la foarte puţină vreme după alegerile prezidenţiale, evident că discuţia a alunecat foarte uşor către politică (...). Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, prezent la discuţie, un tip cu o inteligenţă remarcabilă, a reluat o teză cu o răspândire destul de largă,  pe care nu a iniţiat-o el, dar al cărei adept este; anume că lovitura de stat de la 23 august 1944 şi întoarcerea armelor care i-a urmat au reprezentat un act de absolută imoralitate din partea românilor, popor de trădători care şi-au abandonat şi apoi lovit aliatul, fără a câştiga nici respectul celor din tabăra adversă şi pierzând şi orice simpatie din partea Germaniei, care a devenit în anii noştri cel mai fervent oponent al integrării României în Uniunea Europeană. Ideea în sine nu era nouă pentru mine, dar de data aceasta m-a lovit ceva ce nu realizasem până acum.

Sunt un patriot, dar asta nu mă împiedică să văd că există şi nişte probleme cu poporul meu, că există în societatea românească o anumită dacă nu criză, cel puţin confuzie morală dăunătoare. De multe ori, ca şi mulţi alţii, m-am întrebat de unde vine aceasta. Nu am aderat însă la ideea atât de răspândită în cercurile educate a imoralităţii genetice a românilor ca şi cauză a tarelor care marchează societatea noastră, pentru simplul motiv că nu mi s-a părut vreodată că românii ar fi mai imorali, nici mai morali, dar în orice caz nu mai imorali decât alţii. Iar contactul destul de strâns cu străini m-a convins de chestia asta; (...). Cât priveşte genul de poveşti cu furturi mărunte, fraude şi curve, implicând românii în străinătate sau în ţară, anecdote care au făcut şi mai fac uneori deliciul presei, să nu uităm că românii vin după ani şi ani de opresiune şi privaţiuni, la fel de devastatoare ca un război mondial, iar un război mondial i-a făcut în anii post-belici până şi pe nemţii la care noi ne-am obişnuit să ne uităm ca la un reper de civilizaţie să fure, să escrocheze şi să se prostitueze...

Altceva însă în toată argumentaţia prietenului meu despre 23 august este de consemnat. Cum am spus, teza poate fi rezumată astfel: românii au trădat, iar germanii, în mod legitim, s-au supărat pe ei. Mai mult, asta dovedeşte ca românii sunt un popor fără coloană vertebrală.

Ca să analizăm această teză, trebuie să ne referim la istorie. Aliatul tradiţional al României, încă de la Unirea Principatelor, era Franţa. România nu s-a dezis niciodată de această alianţă, chiar şi între 1883 şi 1914 când, formal, a făcut parte din blocul advers (adversitatea României era însă numai faţă de Rusia, iar când între Franţa şi Puterile Centrale a început războiul, România s-a retras din alianţa cu Puterile Centrale). Aşa cum se ştie, în ciuda strigătelor de ajutor din Estul Europei, Franţa a gestionat foarte prost relaţia cu Germania lui Hitler şi începutul celui de-al doilea război mondial. România, deşi izolată în Est şi înconjurată de duşmani (URSS, Ungaria, Bulgaria), nu s-a dezis de parteneriatul istoric cu Franţa până la capitularea acesteia în iunie 1940. Aşadar, România nu şi-a trădat aliatul istoric, ba, de fapt, a şi fost pedepsită pentru asta. Nu numai că Hitler a patronat Pactul Ribbentrop-Molotov, dar prin Arbitrajul de la Viena a făcut cadou ungurilor Ardealul de Nord şi a promovat şi revendicările bulgarilor (iar România, ca să evite un nou „arbitraj" italo-german, a semnat Tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 cu Bulgaria). Aşadar, România nu şi-a trădat nicio secundă aliatul principal şi cel mai vechi, cu toate că asta a costat-o o mare parte a populaţiei şi teritorii importante, pe care poate le-ar fi salvat, măcar în parte, dacă făcea vira către Germania lui Hitler în 1938 sau 1939.

Marea alianţă cu Hitler a fost, de fapt, doar o alăturare de circumstanţă, un mit fals, ca şi acel „am cedat teritoriile fără luptă", o altă pretinsă dovadă a lipsei de caracter a poporului român (care „fără luptă”, că şi în Est, ca şi în Vest, pentru eliberarea fraţilor ajunşi sub ocupaţie şi pentru recâştigarea acestor teritorii au murit sute de mii de soldaţi români?! Retragerile din 1940 au reprezentat doar o amânare a luptei, rezistenţa armată imediată în condiţiile unei izolări mult mai mari decât a Finlandei, care în iarna 1939-1940 primea totuşi ajutoare britanice prin Marea Nordului, ar fi însemnat sinuciderea statului român şi împărţirea ţării între ruşii care probabil ar fi anexat întreaga Moldovă până la Carpaţi şi germanii interesaţi de câmpurile petroliere din sud). Culmea este că Antonescu chiar a încercat să aibă o alianţă ca la carte cu Hitler, ca şi garanţie că, după război, Germania nu ne va lua cumva Basarabia şi Transnistria, iar Hitler a fost cel care nu a vrut niciodată să semneze un tratat de alianţă cu România, tocmai ca să nu fie obligat peste voinţa lui să respecte vreuna din promisiunile făcute principalului său aliat de pe Frontul de Est.

Aşadar, a fost 23 august un act de trădare? Sunt convins că Hitler şi mai toţi germanii trăitori în acel moment aşa au văzut lucrurile. Dar chiar este o trădare să nu te sinucizi de dragul unui „aliat” care ţi-a smuls teritorii în favoarea unora care nici măcar nu l-au servit după aceea în măsura în care ai făcut-o tu (efectivele maghiare implicate în războiul din Est au fost proporţional mult mai mici decât cele furnizate de România, iar Bulgaria nici măcar nu a declarat război Uniunii Sovietice) şi care a refuzat constant să semneze un tratat de alianţă cu tine, ca să nu fie obligat să-şi ţină cuvântul dat? N-aş prea zice...

OK, mi s-ar putea spune că, cel puţin, chiar dacă rupi alianţa, aşa nescrisă cum era ea, nu schimbi imediat şi tabăra, aruncându-te cu toată ferocitatea asupra fostului aliat. Poate că aşa e, dar la 23 august lucrurile nici nu s-au întâmplat în felul ăsta; cei care au atacat primii, încă dinaintea zorilor zilei de 24 august, au fost germanii, cărora noul guvern român le oferise şansa retragerii netulburate. Hitler, în tentativa lui de a repeta istoria cu evadarea lui Mussolini şi invazia Italiei defectoare în 1943, a declanşat războiul cu România, nu România a fost cea care, neprovocată, a întors armele. Foarte probabil că Bucureştiul miza pe această reacţie ca să poată începe lupta de eliberare a Ardealului de Nord, singura şansă de fapt de a recupera acest teritoriu care, dacă mai devreme sau mai târziu România nu s-ar fi raliat Naţiunilor Unite, ar fi fost lăsat de sovietici Ungariei (în fond, percepută în epocă drept un element mult mai bun pentru cauza comunismului decât România, fie şi numai din cauza revoluţiei lui Bela Kuhn), asa cum Cadrilaterul, cedat la presiunea lui Hitler, a fost lăsat de Stalin Bulgariei, sora mai mică slavă şi gazda unei mişcări comuniste mult mai viguroase decât România. Dar, chiar dacă politicienii români ar fi pariat pe reacţia agresivă şi previzibilă a dictatorului german, din punct de vedere moral faptul rămâne: germanii au tras primul foc de armă în direcţia soldaţilor români şi nu invers.

Acum, hai să lăsăm istoria şi aşa excesiv de comentată în ultimii ani a celui de-al doilea război mondial şi să ne ducem către istoria recentă, când România aspira la integrarea euro-atlantică, iar Germania arăta o îngrozitoare rezervă. Unii, nu puţini, văd în atitudinea Germaniei dovada resentimentelor rămase după 23 august 1944. Mă rog, eu am scepticismele mele în această privinţă, iar impresia mea despre politica germană contemporană este că ea este poate mai pragmatică decât s-ar cere. În fond, invazia Germaniei de către ruşi la finele războiului a fost un episod oribil, presărat cu adevărate pogromuri şi violuri în masă, cu deportări de ani de zile în lagărele de muncă forţată din Siberia şi din alte zone ale URSS, iar odată războiul încheiat a urmat unul dintre cele mai brutale şi mai totale episoade de epurare etnică din istorie, când milioane şi milioane de germani trăitori în regiunea sudetă din Boemia şi în zonele Germaniei anexate de URSS sau transferate Poloniei, ca şi compensaţie pentru teritoriile pierdute de aceasta în Est, au fost expulzaţi fără menajamente dincolo de linia Oder-Neisse. Cu toate acestea, vedem azi un parteneriat ruso-german în privinţa Proiectului North Stream care sfidează toate apelurile făcute de ţările baltice partenerului din Uniunea Europeana, Germania, de a nu face jocul celui de-al treilea Reich rusesc al lui Putin şi îl mai vedem şi pe fostul cancelar federal Gerhard Schroeder, al cărui tată a murit luptând cu ruşii, fiind salariatul acestora pe bani mulţi, în cadrul aceluiaşi proiect.

Bun, dar hai să presupunem că, chiar dacă politicienii germani ai zilelor noastre nu au greţuri morale să se dea în bărci cu urmaşii călăilor propriului popor,  ei au o problema etică cu românii, trădătorii care s-au întors împotriva lor în 1944, ba eventual şi în 1916. Faptul că germanii ar putea gândi aşa înseamnă automat şi necesar că ei au dreptate şi că noi suntem un popor nedemn? Ei bine, acesta este punctul la care doream să ajung! Pentru prietenul meu şi ceilalti adepti ai ideii de 23 august ca trădare al cărei preţ îl plătim acum, eventuala poziţie revanşardă a Germaniei este perfect legitimă, foarte corectă, nespus de morală, iar noi suntem trădătorii cei lipsiţi de coloană vertebrală... în ciuda tuturor argumentelor de mai sus. Şi asta numai pentru că Germania este mai puternică şi poate să-i facă României lucruri pe care România nu poate să le facă Germaniei, ca, de exemplu, să-i întârzie intrarea în Uniunea Europeana.

Însă muşchii mai mulţi nu fac niciodată atitudinea posesorului lor mai morală decât a celui fără muşchi. Eticul ţine de ideal şi atât musculosul, cât şi slăbănogul pot fi deopotrivă morali sau imorali, în funcţie de ceea ce gândesc şi de ceea ce fac. Puterea nu are ce căuta în discuţiile despre moralitate. Este un lucru care pare să scape multor români. Dacă, spre exemplu, germanii ar avea un resentiment pentru 23 august, adevăratul scurt circuit logic şi defect etic ar fi la ei, nu la noi. După ce a făcut Hitler României în 1940, românii trebuiau să fie tâmpiţi să meargă alături de Reichul german până la distrugerea finală.

De fapt, acest mod de gândire dovedeşte că, dacă există o problemă etică cu românii, aceasta ţine de pervertirea- poate un cuvânt prea tare, prefer să spun sucirea- moralităţii, de aprecierea ei în funcţie de gradul de putere de care dispune cel analizat. Mult clamata şi reala criză morală din societatea românească nu ţine, de fapt, de lipsa moralităţii- cei mai mulţi români sunt morali, nu ar fura şi nu ar da la cap nici unei muşte- ci de interpretarea inegală a acesteia în funcţie de criterii care nu au nici în clin, nici în mânecă cu eticul. Românii au o moralitate sucită, în care acţiunile celui slab sunt judecate cu asprime, dar faţă de actele celui mai puternic există o toleranţă prost plasată şi prost înţeleasă, care un pic cam prea des se reflectă şi în votul democratic. Pentru că una este să spui „nu e corect, dar e mai puternic decât mine" şi cu totul altceva să consideri că „dacă e mai tare decât mine şi n-am cum să ripostez, e corect ce face".

Parfum de sfârşit de lume

Anul 2015 a fost unul plin de crize şi ar fi fost cumva de aşteptat ca următorul an să fie ceva mai relaxat. Dar, nici vorbă. De la Brexit şi atentate teroriste tot mai ingenioase şi mai îndepărtate de ceea ce eram obişnuiţi ca fiind tiparul unor astfel de acţiuni la puciuri eşuate urmate de epurări masive în stil stalinist şi până la o tot mai evidentă contraofensivă a unei clase politice de sorginte securisto-comunistă ce părea, în fine, să cedeze sub presiunea justiţiei, anul 2016, la capătul a puţin peste jumătate din durata sa, este departe de a fi un an liniştit. Războiul ideologic s-a întors în forţă, după ce părea că odată cu finalul războiului rece şi cu destrămarea URSS nu vor mai exista astfel de conflicte şi că toată omenirea, exceptând nişte relicve exotice gen Coreea de Nord şi Cuba, şi-a asumat cam acelaşi set de valori politice. De data aceasta însă, sursa războiului ideologic şi izvorul noului război rece, pentru că şi acesta a reînceput sub forma aşa-numitului "război hibrid", nu mai coincid ca în deceniile ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Acum, principalul conflict ideologic este cel să zicem Nord-Sud, islamul radical versus restul lumii, în timp ce războiul rece a rămas o afacere Est-Vest.

Pe de o parte, o ideologie politică ce-şi revendică o acoperire sacră, religioasă, cunoscând mai multe variante mai mult sau mai puţin extremiste, dar toate ostile democraţiei liberale şi laicismului în general, şi o serie destul de derutantă de avataruri mai mult sau mai puţin ilegale, insurgente şi teroriste- Daesh, Al Qaeda, Frontul Al Nusra, Boko Haram, Hammas, Jihadul Islamic, Fraţii Musulmani, talibanii, Hezbollah etc.-, dar şi avataruri perfect legale şi legitime, guverne ale unor state precum Arabia Saudită, monarhiile din Golf, Iran, ba chiar pare-se şi încă seculara Turcie, aşa cum o transformă regimul "sultanului" Recep Tayyip Erdogan după eşuata lovitură de stat militară. În timp ce noul război rece, duplicându-l pe cel încheiat în amurgul secolului XX, opune Occidentului reprezentat de Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană, NATO, Canada, Australia, Japonia, Coreea de Sud ş.a.m.d. o Rusie cvasifascistă, tot mai nerăbdătoare să fie recunoscută din nou ca superputere mondială şi să lanseze un al treilea Reich egal sau mai puternic decât precedentele două- Imperiul ţarist şi Uniunea Sovietică-, precum şi o Chină devenită a doua economie a lumii, dar tot mai ameninţată de o prăbuşire din cauza "supraîncălzirii" şi, prin urmare, în nevoie de un conflict extern cu care să umple mintea şi sufletul unui miliard şi jumătate tot mai nemulţumit. Situaţia aminteşte întrucâtva de cele întâmplate în secolul al VII-lea, când Occidentul reprezentat de Imperiul Roman de Răsărit se confrunta de secole deja cu Orientul reprezentat de Imperiul Sasanid şi când brusc dinspre Sud a lovit Jihadul.

Dar nu aceasta e principala paralelă istorică pe care simt nevoia să o fac. Vremurile pe care le trăim îmi amintesc mult mai mult de o perioadă substanţial mai apropiată în timp, cunoscută în istoria artei drept La Belle Epoque. Ca şi acum, în sfertul de secol care a precedat declanşarea primului război mondial, o lume dominată de imperii coloniale convinse că ele reprezintă apogeul civilizaţiei şi că nimic rău nu li se poate întâmpla, dar rivale între ele şi tot mai decise să se lupte pentru a-şi fura coloniile unele celorlalte, se confrunta cu crize tot mai ample şi tot mai dese, economice, politice, militare, morale. Această lume fusese luată în vizor de diferite grupuri extremiste, care doreau s-o distrugă pur şi simplu pentru a construi o lume complet nouă, pe baze nemaiîncercate vreodată, dar prezentate ca garantate, eventual garantate ştiinţific, în lucrările unor filosofi mai mult sau mai puţin bărboşi şi cu talent la utilizarea condeiului, precum Marx, Engels, Bakunin, Kropotkin etc. Iar acele grupuri extremiste de stânga, alături de fenianii irlandezi, sunt cele care au pus practic cuvântul "terorism" în dicţionar. Şi, ca şi acum, deşi fenomenul lua proporţii în subteran, el era considerat ca fiind totuşi ţinut sub control. Dar, în acelaşi timp, această lume de acum numai un veac era una a marelui avânt ştiinţific şi tehnologic, exact ca lumea revoluţiei informatice în care trăim noi, şi o lume în care neliniştile resimţite difuz, dar tot mai acut, şi umbrele tot mai ameninţătoare de la orizont au dat naştere unei extraordinare explozii artistice, ce i-a inclus şi pe Kafka, şi pe Tristan Tzara, şi pe Picasso, şi pe Brâncuşi şi pe mulţi alţii dintre artiştii pe care îi admirăm astăzi. Iar după perioada destul de searbădă a anilor '90, de prin 2000-2001 cultura se află într-un nou avânt, plin de anxietăţi ca şi cel dinainte, din timpul şi de după anul 1905, dar de o valoare ce nu poate fi negată.

Cu lumea pe care am evocat-o în paragraful anterior ştim ce s-a întâmplat. În 1914 a venit apocalipsa. Sigur, nu acel sfârşit al lumii profeţit destul de criptat în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, dar sfârşitul profund traumatic al unei întregi lumi, după care nimic nu a mai putut fi la fel. Pe noi, oare ce ne aşteaptă?

Game of Thrones de-adevăratelea, sau când monarhiile o iau razna

Subiectul ultimelor zile cu reverberaţii pe plan mondial este, fără îndoială, Brexitul. Nu degeaba, referendumul prin care 52% din cei 72% de britanici care s-au prezentat joia trecută la vot au decis că Regatul Unit trebuie să se retragă din Uniunea Europeană a pus pe jar pe toată lumea, de la înalţii birocraţi bruxelezi, la fondatorii Uniunii care încep să se poarte din ce în ce mai mult ca un soi de grup Bilderberg sau G7 din interiorul UE şi până la liderii mişcării pro-Brexit înşişi, oameni precum Boris Johnson, care se vede acum tot mai clar că nu-şi doreau victoria efectivă, ci doar un reuşit joc de imagine.

Şi nimeni, poate în afară de finanţatorul UK Independence Party, Vova Putin, nu pare să aibă motive de bucurie. Nu, aia cu România va profita e la categoria "hai să fim serioşi". Poate când un guvern al României va fi în stare să termine o autostradă care să traverseze ţara fără întreruperi şi fără surpări cauzate de lucrările proaste sau va inaugura un tren de mare viteză care chiar să fie tren de mare viteză şi nu o banală "săgeată albastră". În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, am momente când îmi aduc aminte de o anumită înţelegere pe şerveţel din octombrie 1944, când un anume Winston Churchill a consimţit ca un anume Iosif Visarionovici Stalin să dispună de o cotă de influenţă de 90% asupra României; iar atunci îmi doresc să fiu într-o zi ambasadorul României în Scoţia, şeful serviciului consular însărcinat inclusiv cu acordarea de vize englezilor...

Dar apoi devin raţional, mai ales când mă uit la planurile pe care le croiesc Berlinul şi Parisul, cu refacerea Imperiului Carolingian sub forma unui nucleu al UE cu maximum de integrare şi de drepturi şi cu restul Uniunii oarecum marginală, mai degrabă obligată să furnizeze soldaţi noii armate europene şi să primească imigranţi din afara Europei, dar fără toate beneficiile celor din nucleu. Europa cu mai multe viteze a existat şi până acum, iar cetăţenii unora dintre ţări, mai ales ai celor din fostul Est comunist, au fost de multe ori trataţi drept cetăţeni europeni de mâna a doua, dar nu a fost ceva formal, consfinţit prin lege. Potrivit legii în vigoare, toţi europenii suntem egali şi toate statele UE sunt egale, ceea ce înseamnă că discriminările pot fi mai uşor combătute. Dar dacă aceste discriminări devin lege, Europei îi va trebui într-o zi un Nelson Mandela al ei.

Totuşi, oricât de raţional aş deveni, dacă îl prind pe Nigel Farage în vecinătatea mea, îi sparg în cap o pungă plină cu zeamă de varză. Măcar să aibă de ce să se tot ia de români. Şi dacă tot am ajuns la capitolul şobolani populişti precum liderul UKIP, ieri seară am dat cu ochii în emisiune la Rareş Bogdan de un Marian Munteanu care lăuda Brexitul, îşi exprima toată aprecierea pentru regimul ghidonat de Jaroslav Kaczinsky din Polonia şi pentru guvernarea FIDESZ din Ungaria, în frunte cu faimosul neogrof şovin Viktor Orban. Acest domn pe care, atunci în 1990, l-am apreciat, nu numai că se dezicea de PNL cum nu s-a dezis de fostul său torţionar, Virgil Măgureanu, dar îşi anunţa un măreţ partid cu care ar urma să ia parte la alegerile din toamnă. Şi, apoi, să aducă creştinismul in politică şi în guvernare, deşi locul lui e mai degrabă în suflet, în cultură şi în cuget... Măcar a anunţat clar că nu se va amesteca în "esenţiala" dispută dacă dacii sau romanii!

Şi mai am o curiozitate legată de Brexit: ce se va întâmpla cu Transatlantic Trade and Investement Partnership (TTIP), acordul comercial în negociere dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană? Ca membru al Coaliţiei Stop TTIP&CETA România, la rândul ei parte a coaliţiei de la nivelul întregii Uniuni Europene, cu contacte peste ocean, ştiu cât de implicat era guvernul David Cameron în promovarea intensivă a acestui acord nu doar în Regatul Unit, dar şi în restul Uniunii Europene, inclusiv în România. Şi chiar am avut ocazia să-i întreb, pe la diverse evenimente, de ce atâta agitaţie britanică, când pe de altă parte s-ar putea să aibă loc Brexitul.

Ei bine, în mijlocul valurilor stârnite de Brexit, care de-abia au început, mai este un fapt recent la care vreau să mă refer şi care priveşte o Casă Regală înrudită celei britanice (apropo, urmează să-i impunem vize Prinţului Charles şi să-l obligăm să-şi vândă terenurile din România, pentru că numai cetăţenii Uniunii Europene au dreptul să deţină pământ în ţara noastră? Sau Prinţul de Wales va aplica pentru obţinerea cetăţeniei române?). Este vorba de acea discuţie care a devenit publică cu o poză a lui Liviu Dragnea, din care nici Principesa Margareta, nici tabloul cu Majestatea Sa Regele Mihai I nu au simţit nevoia să fugă. De cam a doua zi s-a aflat că la discuţiile cu Casa Regală a României, căci evident despre ea este vorba, au luat parte şi Pic şi Poc, Lolek şi Bolek, Stan şi Bran din fruntea PNL, Alina Gorghiu şi Vasile Blaga. Iar apoi s-a aflat şi despre ce a fost vorba: acordarea prin lege a unui statut formal Casei Regale, cu finanţare de la bugetul de stat contra prestării unor servicii de reprezentare externă şi contra adresării de către Şeful Casei Regale (în prezent de facto Principesa Margareta) a unui raport anual Parlamentului, precum şi despre concesionarea Palatului Elisabeta pe 99 de ani către Casa Regală (actualmente, acesta e dat în folosinţa Regelui ca fost şef al statului român, numai pe timpul vieţii sale).

Am auzit foarte multe comentarii destul de neinformate (nimic nou, că veni vorba), despre acest aranjament, acordarea statutului formal unei case regale într-o republică, ca fiind o acţiune fără precedent. Precedent există: în Muntenegru, de câţiva ani deja, Şeful Casei Regale (mai precis al familiei regale ce a domnit în Muntenegru până la unificarea cu Serbia din toamna anului 1918) are un statut formal, cu drepturi de reprezentare externă ca oficial al Muntenegrului, deci inclusiv cu o anumită finanţare bugetară, deşi Muntenegrul rămâne o republică cu un preşedinte drept şef al statului. Prin urmare, discutăm de importul în România al modelului muntenegrean; de altfel, discuţii despre acest model existau prin mediile monarhiste cel puţin din anul 2012. Iar semnale potrivit cărora Casa Regală trage spre o astfel de soluţie am primit încă de prin 2013-2014, prin urmare cele întâmplate zilele trecute nu m-au surprins.

Ei bine, cine mă cunoaşte ştie că mi-am asumat în ultimii patru ani activismul pro-monarhic. Cine mă cunoaşte şi mai bine, ştie că, dincolo de un respect pe care i l-am purtat mereu Regelui Mihai I, monarhismul meu este unul de ordin pragmatic, mai puţin adulator şi mai mult interesat de aspectele instituţionale pe care o monarhie constituţională le-ar putea implica, de ameliorările practice pe care un astfel de sistem le-ar determina în funcţionarea statului român şi a clasei politice româneşti. Prin urmare, interesul meu este către restaurarea monarhiei constituţionale, într-o formă modernizată şi perfecţionată faţă de cea care a funcţionat în regimul Constituţiei din 1923. Interesul meu nu este aşadar în asigurarea unui statut excepţional Casei Regale în cadrul republicii, chiar dacă aceasta va implica şi anumite servicii de reprezentare la nivel înalt.

De altfel, consider că modelul muntenegrean, care are o oarecare logică într-o mică ţărişoară care a revenit pe harta lumii după aproape un secol în care s-a aflat într-o uniune cu un vecin mai mare şi care de-abia acum îşi restabileşte contactele cu restul lumii, este vag inutil într-o ţară ca România. Dar nici nu pot spune că implementarea acestui aranjament în România mă deranjează. Doar că nu simt nevoia să militez pentru el şi, oricum, mi se pare că reprezentanţii Casei Regale se descurcă suficient de bine în negocierea cu politicienii, ca să nu mai aibă nevoie şi de eforturile noastre, ale monarhiştilor din societatea civilă. Prin urmare, eu mă voi concentra pe alte proiecte, considerându-l pe acesta, până apar noi elemente, încheiat. În rest, am observat pe Facebook un uşor vânt de republicanism, cum nu mai bătuse el de prin anii '90; sper că nu e ceva serios, pentru că ar fi chiar păcat şi chiar mai păcat dacă ar fi cauzat direct de acţiunile din ultimul timp ale Casei Regale.

Localele dau un semnal clar

Alegerile locale de ieri permit extragerea mai multor concluzii, în primul rând a celor clasice, despre care partid aparţinând mainstream-ului politic are cele mai mari şanse să câştige la toamnă alegerile parlamentare, dar şi despre imaginea unei Românii ale cărei contraste capitală- provincie, urban- rural, populaţie educată şi populaţie mai puţin educată etc. se menţin la nivele mai mari decât în media celorlalte ţări europene. Se poate vorbi de asemenea despre tot mai evidenta lipsă de performanţă electorală a preşedintelui Iohannis şi despre paradoxala, dar de fapt perfect explicabila prăbuşire a celuilalt partid aparţinând mainstream-ului politic, deşi acesta s-a aflat în opoziţie mai multă vreme decât câştigătorul alegerilor (care a guvernat cum a guvernat din 2012 până în noiembrie 2015, iar apoi şi-a păstrat un pilon important în guvernul aşa-zis de tehnocraţi al lui Dacian Cioloş, prin vicepremierul Vasile Dâncu, dar şi prin oamenii din eşaloanele subordonate ale Guvernului). Toate aceste subiecte sunt şi vor fi însă întoarse pe toate feţele, zilele acestea, de ziarişti, analişti, politologi, inclusiv de acei inşi chemaţi de televiziuni ce par să se priceapă la orice, de la probleme medicale şi zodii la relaţii internaţionale. Aşa că eu mă voi concentra pe două observaţii care mie mi se par semnificative şi în linie cu o anumită preocupare pe care am tot manifestat-o.

În primul rând, trebuie remarcat scorul obţinut de Uniunea Salvaţi Bucureştiul (USB) la alegerile din, evident, Bucureşti. Undeva către 30% este un scor remarcabil, mai ales pentru un partid nou, de-abia creat, cu oameni fără mare notorietate politică, de fapt cam din afara acestui joc, şi având în frunte un lider nu tocmai charismatic. E drept, renumele deloc nejustificat de luptător pentru salvarea patrimoniului arhitectural al lui Nicuşor Dan, faptul că el a mai candidat totuşi ca independent în 2012, şi apariţia alături de el a unei figuri de data aceasta charismatice- candidatul pentru primăria sectorului 1, franţuzoaica Clotilde Armand-, au mai compensat din lipsurile lui. Şi nu doar procentele sunt impresionante, ci şi ceea ce USB a reuşit efectiv: surclasând la dublu Partidul Naţional Liberal (PNL), USB dă cel de-al doilea număr de consilieri locali generali şi de sector după Partidul Social Democrat (PSD), devenind principala forţă de opoziţie din administraţia locală a capitalei României. Este de altfel clar că dacă legea alegerilor locale nu ar fi fost şmecherită în sensul alegerii primarilor dintr-un singur tur, chiar în condiţiile unor situaţii de evidentă lipsă de reprezentativitate, USB ar fi avut şanse serioase ca pe mobiliziarea în turul doi a electoratului anti-PSD, care întotdeauna a fost numeros în Bucureşti, să câştige mai multe poziţii de primar de sector şi chiar pe cea de primar general. Dar, chiar şi aşa, la sectorul 1 eu nu sunt convins că oameni din PSD nu au profitat de resursele mai reduse ale USB, de faptul că acest partid nu a putut pune reprezentanţi în comisiile tuturor secţiilor de votare, ca să fraudeze suficiente voturi astfel încât Clotilde Armand să apară ca fiind pe locul doi, la o foarte mică diferenţă.

Cea de-a doua observaţie pe care vreau să o fac priveşte nivelul naţional, unde per total absenteismul a fost remarcabil de crescut. Or, alegerile locale, alături de alegerile prezidenţiale, sunt cele mai frecventate tipuri de alegeri, cu absenteismele cele mai reduse. Acest lucru se întâmplă tocmai pentru că de multe ori în locale se votează pentru oameni, care sunt cunoscuţi în localităţile lor, şi nu pentru partidele din care aceştia fac parte. Ca şi prezidenţialele, localele sunt nişte alegeri foarte umanizate, identificabile cu un ins sau cu altul. Faptul că la 5 iunie 2016 absenteismul a fost neobişnuit de mare nu poate însemna decât că în multe localităţi foarte mulţi oameni au considerat că nu au ce alege. Candidaţii nu le-au câştigat încrederea, iar partidele vechi le-au pierdut-o demult. Şi, din păcate, pentru că şi societatea civilă formală şi, mai ales, cea informală s-au mişcat destul de ezitant după protestele #Colectiv, foarte puţine au fost locurile unde a existat un USB, o alternativă politic-electorală nouă, sidestream.

Ce deduc eu din aceste două constatări? Înainte de a răspunde, voi face o mică recapitulare. Discuţii despre necesitatea înregistrării unor partide noi care să intre în concurenţă cu cele vechi, prea corupte şi prea degradate pentru a mai fi reformate, au existat încă de la protestele din anii 2012-2013, când o nouă societate civilă, informală şi rebelă, devenea tot mai semnificativă. Timp de trei ani curentul favorabil înregistrării de noi partide a fost contrat de curentul pe care l-am numit şi continui să-l numesc al "talibanismului civic": nu e nevoie de partide noi fondate de activişti, politica corupe prin definiţie iar obiectivele civice trebuie îndeplinite prin exercitarea de presiuni asupra politicienilor, inclusiv şi mai ales prin proteste de stradă. Tragedia #Colectiv şi mini-revoluţia pe care aceasta a declanşat-o au schimbat paradigma: începând din noiembrie 2015 "talibanii civici" au devenit mult mai puţin vocali, iar un procent mult mai consistent de activişti s-au pronunţat deschis pentru trecerea în politica de partid şi de tip electoral. Dar, în schimb, a crescut o altă controversă. Anterior zilei de ieri, unii susţineau că e prea puţin timp rămas şi că lucrurile vor fi coapte pentru afirmarea de partide noi de-abia în 2020. Pe linia aceasta sunt, de exemplu, cei cu vederi de stânga de factură vest-europeană, care au făcut cei mai puţini paşi către o coagulare politică în acest an. Alţii dimpotrivă, au susţinut, cu siguranţă nu identic şi cu variaţiuni de accent pe locale versus accent pe parlamentare, că 2016 este un ciclu electoral cheie, în care trebuie dată o breşă în sistem, prin afirmarea partidelor noi şi intrarea unora dintre candidaţii acestora în demnităţi alese, urmând ca 2020 să fie eventual anul când niciunul dintre partidele tradiţionale nu va mai câştiga alegerile, pentru prima dată din 1990 încoace. Aici s-au poziţionat activiştii care au lansat iniţiative politice noi (gen Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mures, Pentru Iaşi, Uniunea Pentru Codlea- UPC, Alternativa Civică Atitudine Solidaritate Acţiune- ACASA, Mişcarea Uniţi Realizăm- MUR şi, desigur, USB). În fine, într-un loc intermediar s-au poziţionat cei care au sperat într-o afirmare a partidelor noi doar în alegerile locale din 2016, considerând orice aspiraţie către parlamentare drept o aşteptare nerealistă, imposibil de realizat mai devreme de ciclul din 2020. Opţiunea aceasta a fost populată eminamente cu aderenţi ai curentelor de dreapta mai mult sau mai puţin neoliberală, în special dintre foştii suporteri ai Monicăi Macovei şi ai M10.

Şi acum concluzia: succesul USB la Bucureşti şi absenteismul naţional neobişnuit de ridicat pentru nişte alegeri locale îmi dau de înţeles că, dintre cele trei opinii privind implicarea în politica electorală a noilor veniţi, cea mai realistă este de fapt şi cea mai îndrăzneaţă. Da, anul 2016 este anul când chiar se poate da o breşă în sistem nu doar la Bucureşti, unde pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele nu o aşteaptă o viaţa uşoară cu Nicuşor Dan lider al opoziţiei din Consiliul General, ci la nivel de România. Sigur, este extrem de improbabil ca la nivel naţional un partid nou, eventual acea Uniune Salvaţi România (USR) care a fost înregistrată acum câtva timp şi pe care Nicuşor Dan a anunţat-o public imediat după închiderea urnelor de vot, să obţină între 25 şi 30%. Dar dacă un astfel de partid ar trece pragul de 5%, ar avea deputaţi şi senatori. Mai mult, chiar şi un 10% i-ar permite să aibă grupuri parlamentare proprii. Iar prerogativele de deputat ori senator, exercitate corect, permit destul de multe lucruri. Inclusiv pregătirea unei victorii electorale în 2020.