Din când în când o ardem liric

             Uneori mai bate câte un vânt de primăvară. Nu trebuie să fie primăvară ca să bată un vânt de primăvară, dar anotimpul şi cu vântul pot coincide. Poate să fie primăvară târzie, iar în această lună mai, cu toată hula legată de declanşarea în forţă a primei campanii împotriva despăduririlor, dar plină şi de alte fenomene „meteorologice”, poate că vântul de primăvară nu a bătut, dar cu siguranţă a adiat.

            Aşa că o ardem liric. Rar, doar suntem oameni cu capul în nori şi cu picioarele pe pământ, dar se întâmplă. Uneori, lirismul nostru poate fi o extensie a vieţii de zi cu zi şi a lucrurilor care nu ne plac din această viaţă de zi cu zi.

Shoelatry

We are the Board of Directors

And we are worshipping our shoes.

CFO, CLO, CEO, we are the might,

We are the power and the inspiration,

And all we know is cash.

Love, power, even life can be traded

In the stock exchange of souls,

We are the Board of Directors

And we are worshipping our shoes.

Our freedom of thought is deposited

In an Escrow Account at the Useless Bank,

Bookkeeping and sex in the office is joy,

Death to competition and long live the funds,

The investors and mostly the suckers!

We are the Board of Directors

And we are worshipping our shoes.

Dress code policy is the one true Bible,

There are no archangels unless they ware

Tides, suits and light coloured shirts.

In the consumption world where even

The devil is hiding in the ultimate appraisal,

We are the Board of Directors

And we are worshipping our shoes.

No email on the blackberry, notifying

The beginning of the due diligence of Death

Would change our representations and warranties

Because, let’s not forget, in our corporate world

Even God exists for tax purposes!

We are the Board of Directors

And we are worshipping our shoes.

           

            Şi din acelaşi registru, dar de data asta despre lucrurile care amestecă dezgustul cu tentaţia, care-i stârnesc deopotrivă pe Dr. Jekyll şi pe Mr. Hyde...

Old City

Piţipoance carbogazoase

Îşi freacă nurii de ruine,

Tocuri fără de sfârşit

Se clatină pe macadam.

Zgomot se crede muzică,

Muzica decade-n zgomot.

Carcalete exploziv,

Hormoni, droguri şi alcool,

Nimeni nu este imun,

Nici chiar Eul cel mai pur.

Alcoolul se-mbibă-n hormon,

Sângele din cap se mută

Mult, departe-n genitale,

Iar eu visez să-mpuşc,

În timp ce pe terasă beau,

Tocuri fără de sfârşit,

Să râd cum se surpă

Piţipoance carbogazoase.

Alteori ne amintim de unele din cauzele pentru care credem că merită să-ţi sacrifici timpul şi energia pentru a milita, chiar şi pentru a ieşi în stradă.

Acrostihul brazdei sfârtecate

Buciumul, acea nălucă strămoaşă,

Unde, în ce parte a acelui tărâm, în

Care zare pierdută demult

Oare mai cântă?

Vreau să-l ascult, să-l simt, să-

I ghicesc tăria şi vigoarea, frumuseţea

Neasemuită a unor sânte plaiuri ce

Acum le voiesc, Doamne, cât le voiesc!

Dar, până la urmă, vântul de primăvară nu bate nici pentru critica socială, nici pentru patriotism, ci pentru cu totul altceva.

Parfum de sfârc 

Mirosul de femeie

Mă izbeşte brut

În nări

Privirea-mi cade

Ca o curgere

Cascadă

Se cufundă-ntre

Volumele albe

Pline

Decolteu cu sâni

Adunat în curbe

Tupeu

Îmi umple papilele

Gustul miraj

De sfârc.

            Şi, uneori, genul ăsta de dorinţă poate trezi emoţii mai stranii.

Poveste cu fantome

Deschid privirea spre tine,

Îmi focalizez ochii sângerii,

Îţi rânjesc cu dinţii colţoşi,

Scot ghearele, pumnale de foc,

Tu nu mă vezi, nici nu exist,

Nu ştii nimic, sunt doar o fantomă,

Îmi întind aripile de plumb...

Şi tu...

            Însă, fantoma cea pătimaşă este de fapt o panseluţă pasională.

Clipă în noapte

Îţi simt obrazul lângă obrazul meu.

Iţi simt părul curgând în valuri pe spate.

Îţi simt sânii înfipţi în pieptul meu.

Îţi simt trupul înlănţuit de îmbrăţişare.

Îţi simt piciorul între picioarele mele.

Te simt proaspătă în braţele mele!

Mă vrăjeşte muzica ce pare scrisă pentru tine.

Mă vrăjeşte tăcerea în care dansăm.

Mă vrăjeşte obscuritatea care ne-nconjoară.

Mă vrăjeşte corpul tău contopit cu al meu.

Mă vrăjeşte propria-mi trăire şi sufletul tău intuit.

Sunt vrăjit chiar de această clipă efemeră!

Nu mă mai interesează nimic altceva decât tu.

Nu mă mai interesează nici alcoolul, nici tutunul.

Nu mă mai interesează nici chiar vechii prieteni.

Nu mă mai interesează decât această noapte a noastră.

Nu mă mai interesează decât această superbă fericire.

Nu mai sunt interesat decât de iubirea noastră de-o clipă!

Aş dori ca aceste câteva ore să devină secole.

Aş dori ca zorile să nu mai vină nicicând.

Aş dori ca clipa ce-o trăim să fie infinită.

Aş dori ca efemerul să însemne etern.

Aş dori ce nu se va-ntâmpla nicicând.

Doresc, fie ce-o fi, să-ţi mulţumesc, puştanco!

            Dar, dorinţa e dorinţă, astea sunt fleacuri când intră în port nava amiral, starea aia greuceană cu care dacă ai mult noroc sau ghinion cu carul te întâlneşti poate o dată, poate de câteva ori într-o viaţă de om. Sau poate niciodată.

Elemente

Apă şi foc

Se aneantizează

Dar poate că nu,

Căci

Aer şi mineral

Pot coexista

Dar poate că da,

Căci

Vernichtung

Nu e totul,

Nu e nimic,

Căci

Mai există şi

Cea

Uneori numită

Liebe.

            Să mai zică cineva că, sub stimulentul marii doamne, chiar şi cel mai uscat limbaj avocăţesc nu poate deveni liric. Iată probatoriul:

Juridică

Prezumţie irefragabilă

Te am prin ocupaţiune,

Şi nu prin tradiţiune,

Deşi ai putea fi un

Dar manual

De la cel ce este

Nici persoană, nici bun,

Mobil ori imobil,

Ligibil sau licit,

Dar niciodată prescris!

Nimic nu se prorogă

În patrimoniul meu

Cu valoare afectivă,

Căci nu e succesiune

Şi nici arbitraj,

Ci cel mult contencios

După procedură,

În contradictorialitate

Şi după principii

Pacta sunt servanda!

            Iar când iubim, iubim totul.

Dragoste

Îţi iubesc maţele

Lungi, tremurătoare,

Îţi iubesc ficatul

Puternic şi maro,

Îţi iubesc inima

Cea preadoritoare,

Îţi iubesc plămânii

Roşii, drăgălaşi,

Îţi iubesc rinichii

Utili şi funcţionali,

Îţi iubesc stomacul

Cel năzuros şi strâns,

Îţi iubesc urina

Căci iese din tine,

Îţi iubesc fecalele

Ce sunt ce ai mâncat!

Iubesc tot ceea ce

Alţii văd trivial,

Viscere şi secreţii,

Pentru că toate astea

Sunt iubita mea!

            Numai că în faţa tectonicii timpului, dar şi a naturii umane, orice are un sfârşit, iar acel sfârşit prea ades nu este o afacere nici plăcută, nici lejeră.

Nelinişte

Un urlet mut

Ca o otravă

Coboară în vene,

Un urlet mut

Că te-ai întors

Că eşti acasă,

Un urlet mut

Arde în piept

Ştiind ceva

Dar oare tot?

Un urlet mut

Se adună plumb

Aşteptând orice

Ce-ar fi de spus,

Un urlet mut

Se duce în jos

Şi vine în sus,

Ca o otravă

Un urlet mut...

            Iar în acele clipe nimic nu mai are sens, doar sfârşitul.

Privesc

Privesc

Picătura, moartea

Privesc

Picătura ce curge

Privesc

Moartea ce vine

Privesc

Picătura prelinsă

Privesc

Moartea cărnoasă

Privesc

Picătura pe giulgiu

Privesc

Moartea de plumb

Privesc

Picătura de sânge

Privesc

Moartea pătrunsă

Privesc

Picătura în vene

Privesc

Moartea-n artere

Privesc...

Adevărul este că trăitul în sine nu este un drum drept şi uşor, ci unul plin de obstacole, ocolişuri, cu răniri inevitabile şi fără happy ending-uri garantate. Poate că lucrurile ar fi fost mai simple dacă Evoluţia, Dumnezeu sau ambele nu ne-ar fi dotat cu darul vieţii, ba chiar şi cu cel şi mai complicat al raţiunii. Iar în momentele de oboseală, acestea par daruri otrăvite.

Gargui

Aş vrea să fiu un gargui

Cocoţat pe un contrafort

De catedrală gotică

Cu cât mai medievală

Cu atât mai bine.

Aş vrea să fiu un gargui

O piatră sculptată hidos

Cu mutra feroce

Şi dinţi de carnasier

Lângă gheare de răpitor.

Aş vrea să fiu un gargui

Ascultând vântul turbat

Cu urechile mari aşteptând

Întinzând aripile peste lume

Anunţând Apocalipsa.

Aş vrea să fiu un gargui

Pentru că orice ar crede

Cei de jos uitându-se

La mine nu aş fi

Decât o rocă fără suflet.

            Pe de altă parte, trăitul este tot ce avem. Iar el se termină oricum, la un moment dat vine şi fluierul de final al meciului vieţii, iar în privinţa asta efectiv nu avem ce să facem. Deci, nu e nicio grabă să închidem casa de marcat.

Vifor

Simt frigul, ce nu e din aer,

Simt răceala, bântuitoare,

Simt sufocarea şi frica,

Simt primejdia de nicăieri,

Simt, la naiba, simt...

Îl văd cum vine,

Îl aud cum şuieră,

Îl miros, lătură rece,

Îl gust, cel prea amar,

Îl pipăi sosind

De dincolo...

De dincolo...

De dincolo...

De dincolo...

De dincolo de vid!

            Şi dacă tot adie puţin vânt de primăvară, hai să gonim norul personal, cu ploaia personală cu tot. Pentru că aşa cum din perspectiva universului suntem doar nişte fire de praf de stele, nesemnificative între atâtea fire de praf de stele, şi noi, fiecare centru al universului său, îi putem întoarce serviciul, la fel de suveran!

Licurici

Aurii, se pierd cu miriadele

În iarba orbită de noapte,

Purtaţi de jetul incandescent,

Fierbinte, supus gravitaţiei.