Chiar dacă sentimentele mele sunt
îndreptate mai degrabă către marea adunare unionistă care va avea loc duminică
la Chişinău, trebuie să admit că agenda europeană este dominată în aceste zile
de criza la care s-a ajuns în negocierile dintre guvernul de stânga susţinut de
dreapta naţionalistă de la Atena şi aşa-numita Troică- Banca Centrală
Europeană, Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional-, cu toate
consecinţele deja vizibile, plus şi cele mai grave potenţiale dacă nu se va
ajunge la un compromis.
Ca să nu mă lungesc foarte mult, voi spune de
la bun început că nu sunt deloc un fan al celor trei instituţii care compun
Troica. Propria noastră experienţă cu aceste instituţii ne-a dovedit că, de
foarte multe ori, în spatele declaraţiilor de bune intenţii se află susţinerea
mai mult sau mai puţin directă, mai bine sau mai prost mascată, a unor interese
înguste ale marilor corporaţii transnaţionale sau ale unor centre de putere
mondială precum Washington-ul, Bruxelles-ul, Berlinul etc. De asemenea, mai
ales în cazul FMI, avem de-a face cu reţete standard neadaptate diferitelor
economii naţionale şi care, de prea multe ori, nu produc rezultatele promise,
ci cu totul altceva, eventual inversul lor (contracţie în loc de dezvoltare
etc.). Să ne amintim ce au însemnat politicile FMI pentru România în 2009-2010,
dar şi mai demult, în 1998. Cât despre Comisia Europeană, birocratismul şi obtuzitatea
acestei instituţii au devenit deja legendare...
Cu
toate acestea, îmi este destul de greu să privesc Grecia ca pe un biet David
care încearcă şi el cu o praştie să doboare un imbatabil Goliat. Probabil cei
care se simt în aceste momente foarte solidari cu grecii- care, desigur, ca
oameni, luaţi individual, nu merită decât omenie din partea noastră- vor fi
nemulţumiţi de această afirmaţie. Dar, realitatea este că, de al doilea război
mondial încoace şi mai ales de la finalul dictaturii coloneilor, Grecia a fost
un fel de copil răsfăţat al Europei, căruia i s-a permis ceea ce nu i s-a mai
permis nimănui în construcţia continentală care se numeşte azi Uniunea
Europeană. Nici măcar Regatul Unit, care s-a luptat să-şi menţină un statut aparte,
derogatoriu, nu beneficiază de unele din permisiunile care i s-au acordat
Greciei.
Desigur,
acest statut al Greciei a apărut pe fondul unor calcule geopolitice majore, în
contextul războiului rece şi ulterior prin poziţia acestei ţări într-o destul
de tulburată Mediterană de Est, nu o dată chiar împotriva voinţei unei
majorităţi a grecilor. Astfel, aşa cum România a fost condamnată la patruzeci
şi cinci de ani de comunism pe care statistic nu şi-l dorea, Grecia a fost
menţinută în afara „lagărului” socialist, deşi de-a lungul timpului foarte
mulţi din cetăţenii acestei ţări şi-au dorit comunismul şi şi-au dat şi viaţa
pentru el (iar succesul electoral al Syriza are foarte multă legătură cu
respectivele aspiraţii de stânga niciodată satisfăcute). De fapt, există chiar
o legătură directă între destinele celor două ţări, dacă ne aducem aminte de
acordul procentual din octombrie 1944 dintre Stalin şi Churchill.
Astfel,
ca să trecem rapid în revistă câteva aspecte concrete, Greciei i s-a permis să
fie cel mai corupt stat din Uniunea Europeană. Atena nu a fost sancţionată nici
măcar când, în 2010, a fost dovedită că minţea deliberat în raportările către
Bruxelles. Nouă ni s-a impus un MCV şi crearea unui DNA. Fondurile puse la
dispoziţia Greciei nu s-au putut compara niciodată cu cele direcţionate spre
celelalte ţări UE din Balcani: România, Bulgaria şi Croaţia. Iar descoperirea
furtului nu le-a diminuat, ba chiar statul grec a beneficiat de alte
împrumuturi care au ajuns la nivelul uluitor de 240 de miliarde de euro.
României i s-a
impus semnarea pripită a unui tratat de bază cu Ucraina, deşi mai erau aspecte
esenţiale de negociat, precum existenţa unor cedări teritoriale niciodată
ratificate de ţara noastră, nici chiar prin Tratatul de pace de la Paris din
1947 (Insula Şerpilor, ostroavele de pe braţul Chilia, ţinutul Herţei) sau,
chiar mai important, asigurarea unei protecţii eficiente a celor circa o
jumătate de milion de români trăitori între graniţele actuale ale ţării vecine.
Ceea ce evident că a condus la o depreciere continuă a nivelului respectării
drepturilor politice, culturale şi confesionale ale acestora, din 1991 şi până
în prezent. Atenei în schimb, chiar şi după extinderea în regiune a crizei
economice mondiale în 2009, nimeni nu i-a pus în vedere să nu mai direcţioneze
fonduri destinate cultivării orientării filoelene în rândurile unor minorităţi
non-greceşti de pe teritoriile statelor vecine (aşa cum sunt, de exemplu,
aromânii), deşi acest gen de politici aduce până la urmă atingere principiilor
bunei vecinătăţi dintre state.
Şi dacă tot ne-am
apropiat de această chestiune a minorităţilor naţionale, deşi Grecia are
printre locuitorii săi câteva sute de mii de slavofoni, de albanezi şi de
vorbitori ai unor dialecte istorice româneşti (aromâni, meglenoromâni), pe lângă
turcii care sunt cât de cât respectaţi în baza unor clauze ale Tratatului de
pace de la Lausanne din 1923, ea rămâne cea mai refractară ţară din toată
Uniunea Europeană faţă de practicile existente la nivel comunitar. Până şi
Franţa, care timp de 200 de ani a îmbrăcat cel mai pur şovinism şi
asimilaţionism forţat sub masca conceptului de naţiune civică, permite astăzi
studierea si cultivarea limbilor regionale, astfel că idiomuri precum bretona
şi occitana au ajuns materii de bacalaureat. Ei bine, nu şi în Grecia, acolo
ultimul recensământ care a mai înregistrat etnicitatea a fost în 1951, iar nu
mai departe de acum doisprezece ani cineva a mai fost trimis în judecată pentru
răspândire de informaţii false, o infracţiune moştenită în codul penal de la
regimul coloneilor, pentru că a prezentat la un eveniment public o hartă a limbilor
regionale vorbite în ţară.
Cred că nu suntem
mulţi care să fi uitat cât de „frecată” a fost România în legătură cu
drepturile minorităţilor, mai ales ale maghiarilor şi ale romilor; pentru
ultimii de altfel se mai aud şi acum voci care juxtapun problemele de integrare
socială ale unora dintre aceştia cu o discriminare pe criteriu etnic. Recent am
avut ocazia să ridic problema drepturilor minorităţilor din Grecia unui
reprezentant al Troicii, mai exact al Comisiei Europene. Credeţi că reacţia lui
a fost cea din cazul României? Evident că nu, s-a eschivat de la a da un
răspuns faţă de problematica minorităţilor din Grecia aducând repede în
discuţie chestiunea... romilor din România. Doar în particular şi neoficial
mi-a recunoscut omul că problema există şi a comparat Grecia cu Turcia.
Uneori, în
retorica elenă sau filoelenă, se încearcă justificarea acestui regim
preferenţial, de care beneficiază statul grec de atâtea decenii, prin faptul că
poporul grec a avut o contribuţie extraordinară la tezaurul civilizaţiei umane,
că Europa a început cu locuitorii spaţiului grecesc. Cu siguranţă nu se poate
nega asta. Dar, faptul că acum două mii cinci sute de ani grecii au inventat
filosofia occidentală şi democraţia ca ideologie, că mai târziu au creat primul
motor cu aburi şi că la începutul Evului Mediu Bizanţul multicultural, dar de limbă
elenă, a readus luminile civilizaţiei în Europa, ca să spicuiesc doar câteva
exemple, înseamnă un cec în alb primit de greci până la sfârşitul eternităţii?
Nu prea cred...
Ei bine, iată de
ce, deşi am foarte multe critici de adus Troicii, nu pot să mă raliez poziţiei
actualului guvern de la Atena. Acţiunile lui Tsipras, Varoufakis şi ale
celorlalţi îmi amintesc mult prea mult de atitudinea copilului răzgâiat care
începe să urle şi bată cu piciorul în podea în mijlocul unui magazin, ca să-şi
oblige părinţii să-i facă te miri ce capriciu. Iar viaţa arată că, cu cât
părinţii cedează mai des, cu atât copilul devine şi mai prost crescut.
În concluzie,
sper sincer ca tuturor părţilor să le vină mintea cea de pe urmă şi să ajungă
la un compromis care să nu însemne nici pauperizarea grecilor sub povara unei
austerităţi excesive (iar noi, românii, ştim de pe vremea lui Boc cum arată o
austeritate adevărată, cum nu au mai văzut grecii de la Planul Marshall
încoace), nici subminarea proiectului european din ambiţia sau lipsa de viziune
a unor politicieni, fie ei şi dintre cei care-şi propun să fie altfel decât
vechii politicieni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu