S-a tot spus dintr-o anumită zonă a presei şi a societăţii civile că nimeni nu are dreptul să comenteze deciziile Curţii Constituţionale a României, că aceasta este un fel de Dumnezeu al democraţiei, cu atribute însă autocratice (pentru că democraţia înseamnă în primul rând asta: libertatea de a trece orice prin filtrul propriu şi de a-ţi exprima concluziile în mod deschis). Este de o ironie desăvârşită faptul că acum, când CCR a emis o decizie care pune sub semnul întrebării o bună parte din munca justiţiei din ultimii ani, exact din acele zone vin cele mai multe critici. Brusc, CCR nu mai este Dumnezeu, ci o instanţă care poate greşi. Mai mult, brusc se observă faptul că judecătorii acesteia sunt numiţi în urma unor calcule strict politice, iar în baza de selecţie pot intra şi oameni care au doar o minimă pregătire juridică, dacă ei convin diferiţilor "baroni" de partid care fac de fapt jocurile pe Dealul Uranus şi pe Dealul Cotrocenilor.
Desigur, pe vremea când CCR bloca "lovitura de stat" a USL din vara anului 2012, pentru concetăţenii de care vorbesc, Curtea era Dumnezeu. Acum, când loveşte în rolul Serviciului Român de Informaţii (SRI) de furnizor al serviciilor de interceptare pentru Departamentul Naţional Anticorupţie (DNA), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism (DIICOT) şi pentru parchetele din structura Parchetului General, Curtea nu mai este Dumnezeu, ba chiar încep să-i crească corniţe. Şi, şoc total, vedem cum controversata decizie s-a bucurat de largul suport al judecătorilor promovaţi în CCR de către Partidul Social Democrat (PSD), precum Valer Dornean şi Mona Pivniceru, cot la cot cu colegii lor proveniţi din cercurile vechiului Partid Liberal Democrat (PDL) şi dintre oamenii fostului preşedinte "justiţiar" Traian Băsescu, precum Daniel Morar, fostul şef al DNA, şi însuşi preşedintele Curţii, Augustin Zegrean, bătrânul consilier juridic din Bistriţa, om de casă al lui Ioan Oltean, fost mare lider PDL şi actual mare suspect în dosare de corupţie.
Dacă e să luăm decizia în sine, la nivel teoretic ea nu este total ilogică şi are şi plusuri şi minusuri. Într-adevăr, formularea respectivă din Codul de procedură penală era vagă, ori atribuţiile de urmărire penală nu pot fi atribuite vag, oricui. Faptul că SRI tindea să se comporte ca un organ de urmărire penală, în tradiţia vechii Securităţi comuniste, în loc de a asigura doar suportul tehnic pentru organele cu atribuţii de urmărire penală, este adevărat şi, mai devreme sau mai târziu, era nevoie de clarificare. Pe de altă parte însă, nici opinia separată a doi judecători care constată că excepţia de neconstituţionalitate de la care a plecat toată povestea nu era admisibilă, pentru că în acel dosar interceptările fuseseră făcute în baza vechiului Cod de procedură penală şi nu a celui nou, este corectă. De asemenea, dacă până acum în cazul unor interceptări abuzive am fi ştiut împotriva cui să ne îndreptăm, de acum încolo treaba asta va deveni mult mai difuză, cu fiecare parchet şi cu poliţia judiciară având propriile aparaturi şi personalul specializat, dar şi cu SRI continuând să facă interceptări sub pretextul siguranţei naţionale. Practic, dacă, de exemplu, detalii din viaţa intimă a unuia sau altuia vor ajunge în spaţiul public, va fi destul de greu de aflat care din multele organe de stat a efectuat interceptările şi de unde a apărut "scurgerea". Pe scurt, ne vom alege cu o inflaţie de servicii de informaţii cum era pe vremea lui Adrian Năstase.
Şi nu pot să nu sesizez ironia situaţiei făcând paralela cu 2012. Atunci, cum ziceam, cei mai acerbi critici ai deciziei de azi au aplaudat, deşi şi atunci era vorba de o situaţie ambiguă din punct de vedere democratic. Da, legea referendumului cerea un cvorum minim de participare de 50% dintre electorii aflaţi în evidenţe, iar acesta nu a fost atins. Sigur, nu cunoaştem câţi morţi se mai aflau atunci în evidenţe, ştiut fiind că niciun partid din cele mari nu s-a străduit prea mult să actualizeze listele, pentru a avea o marjă de fraudă electorală. Şi, la fel de evident, ceea ce dorea Antena 3, ca din calcul să fie scoşi cei 3-4 milioane de cetăţeni români cu drept de vot care trăiesc în străinătate, ar fi fost un abuz incalificabil. Dar, pe de altă parte, 7 milioane de cetăţeni au votat pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, cu 2 milioane mai mult decât cei 5 milioane care l-au votat pentru al doilea mandat în 2009. Iar grosul absenteismului nu a fost cauzat de boicotul proclamat de preşedintele suspendat, ci de scârba a milioane de români faţă de ambele tabere politice parlamentare. Nu spun lucrurile astea ca să repun în discuţie ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, chiar dacă am votat pentru demitere, până în final a fost un caz de tot răul spre bine; nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost România cu Crin Antonescu preşedinte şi Victor Ponta un prim ministru atotputernic, cu 70% din Parlament la cheremul lui.
Trecând însă de partea teoretică, decizia CCR din aceste zile scoate încă o dată în faţă complicitatea care există de fapt la nivelul mafiei transpartinice pe care încă din 2012 o parte a demonstranţilor o calificau cu sintagma #aceeaşimizerie, devenită tot mai generalizată de-a lungul valurilor de proteste din anii 2013-2015. Un PSD a cărui "baronime" este tot mai lovită de justiţie şi-a dat mâna cu un Traian Băsescu care a fost "justiţiar" doar atât timp cât era vorba de adversari politici şi nu de apropiaţii săi, precum şi cu acoliţii acestuia. Şi poate, o dată pentru totdeauna, vom înţelege că CCR nu este Dumnezeul democraţiei şi că atât timp cât acolo nu sunt numiţi doar judecători cu mulţi ani de experienţă ca judecători, printr-un mecanism cât mai transparent şi mai puţin politizat, astfel de decizii controversate şi controversabile vor mai exista.
Şi că tot i-am invocat pe aplaudacii CCR din 2012 transformaţi în contestatarii CCR din 2016, nu pot să nu-mi aduc aminte de o recentă discuţie în contradictoriu cu domnişorul Edmond Niculuşcă, preşedintele Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN), una din tinerele speranţe ale ONG-ismului cultural din România şi unul dintre protagoniştii faimoaselor "consultări" de la Cotroceni din timpul protestelor #Colectiv. În contextul unei dezbateri despre protestele din 1990 comparate cu protestele din ultimii ani, domnişoria sa a insistat că 2012 nu poate fi sub nicio formă asociat protestelor din 2013-2015, refuzând orice argument contrar bazat pe fapte concrete, dar fără să şi vină şi cu ceva mai de substanţă decât afirmaţia "eu nu consider că..." După care, culmea ridicolului, a deplâns lipsa de solidaritate a celor mulţi care i-au reproşat prezenţa la Cotroceni, unde nu îl mandatase nimeni. Asta la câteva minute după ce domnişoria sa demonstrase o crasă lipsă de solidaritate cu cei care, încă din 2012, s-au revoltat nu doar contra guvernării de atunci, ci a întregii clase politice. Poate acum, când vede faţa hâdă a idolilor săi, Edmond Niculuşcă şi ceilalţi ca el îşi vor mai revizui niţel presupunerile şi bias-ul politic...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu