Dragă Mircea Kivu, întodeauna, mai ales de când te cunosc personal, mi-ai fost mai simpatic decât răposatul Alexandru Paleologu, care, deşi intelectual rasat şi liberal de viţă veche, ambele de netăgăduit, avea ceva distant şi neplăcut în personalitate. Nici competenţa ta nu poate fi pusă la îndoială şi, pe deasupra, eşti un om agreabil. Dar, totuşi, Paleologu îţi este superior.
La puţin timp după revoluţia din 1989, bătrânul Paleologu a ieşit public şi a mărturisit că a fost informator al Securităţii. Înainte ca legea Ticu să treacă în forma ciuntită în care a trecut, înainte să se înfiinţeze CNSAS, înainte ca SRI să transfere arhiva Securităţii comuniste către CNSAS, Alexandru Paleologu şi-a exorcizat acest demon. Un gest prin care a rămas unic, pe care nu au avut curajul să şi-l asume, dintre liberali, nici Constantin Bălăceanu-Stolnici, nici Mircea Ionescu Quintus, nici măcar cea pe care acum vreo 10-15 ani toată presa o ţinea de mare reper de moralitate, Mona Muscă.
Şi acum a venit rândul tău. Deşi în aceşti 27 de ani ai văzut cu siguranţă cum a reuşit Alexandru Paleologu să fie iertat de societate după mărturisirea sa şi cum a dispărut din viaţa publică Mona Muscă, a cărei ipocrizie i-a fost fatală politic. Deşi te plac, trebuie să-ţi spun fără prea mari menajamente că am impresia că laşitatea, care chiar tu spui că te-a împins să devii omul Securităţii la mijlocul anilor '80, nu te-a părăsit nici din 1990 încoace, altfel ca un om moral ce eşti ai fi ieşit tu să spui adevărul despre tine.
Sigur că în acei ani au fost fel de fel de situaţii. Unii se ofereau chiar ei să servească Securitatea pentru diferite avantaje sau ca să se răzbune pe cineva, alţii erau şantajaţi (cazurile cele mai dramatice fiind ale foştilor deţinuţi politici sau ale celor care aveau rude în închisori), alţii erau pur şi simplu slabi ş.a.m.d. Cunosc şi cazuri, prin anii '50, de oameni care s-au sinucis ca să nu fie forţaţi să devină "turnători" ai Securităţii.
Dar la mijlocul anilor '80 se putea refuza şi cunosc persoane care au făcut-o (una fiind chiar răposata mea mamă, care a demisionat din funcţia de preşedinte al asociaţiei de locatari a blocului în care se mutase după divorţ, prin 1983, şi s-a folosit de faptul că are un copil care stă cu bunicii pentru a pretexta că nu are când să se socializeze cu vecinii). Sigur, trebuia să rezişti unor presiuni şi tentaţii felurite (de la a fi chemat la serviciul de cadre aproape în fiecare zi pentru a mai scrie câte o autobiografie şi a fi vizitat de nişte politicoşi, dar destul de siniştri ofiţeri de securitate chiar şi acasă, până la oferte de bani sau împlinire profesională) şi trebuia să accepţi faptul că nu vei avea o carieră peste un anumit nivel, oricât de capabil ai fi, şi nici prea multe oportunităţi de a călători în străinătate.
Iar faptul că, în ultimii 27 de ani, în condiţii de libertate, numai un singur fost informator al Securităţii devenit persoană publică s-a confesat societăţii rămâne de neînţeles. Dacă pentru angajamentele şi notele informative date în plin regim totalitar există, în multe cazuri, scuze, pentru păstrarea secretului după 1989 nu mai există justificări.
Există însă un semn de întrebare. Mare de tot. Cu fiecare astfel de dezvăluire vedem că nu doar clasa politică post-decembristă s-a recrutat din fostele cadre ale partidului comunist şi Securităţii, dar şi că foarte mulţi din formatorii de opinie, oameni de presă, ONG-işti consacraţi, experţi, "analişti" chemaţi pe la fel de fel de talk show-uri, au fost cel puţin colaboratori ai Securităţii. Dacă la asta adăugăm şi suspiciunile de implicare în sfera politică, civică, mass media a ofiţerilor acoperiţi şi colaboratorilor serviciilor actuale, puzzle-ul care ar putea să se întregească nu e deloc unul plăcut... #securismulpentrutoţi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu