Marea Adunare Centenara, 25 martie 2018
Ca unul care urmăresc încă din
era sovietică ceea ce se întâmplă dincolo de Prut, aş avea următoarele
observaţii vizavi de situaţia de la Chişinău, care califică Republica Moldova
(RM) drept o micro-Venezuelă, cu două tabere neomogene şi instabile, care fiecare
pretinde că reprezintă puterea legitimă în stat:
1. Veselia
afişată pe la redacţiile şi sediile de partide parlamentare din România privind
victoria în alegerile parlamentare din toamna trecută a pro-europenilor au fost
deplasate, aşa cum am şi atras atenţia într-o postare de atunci. Partidul
Democrat din Moldova (PDM), controlat de oligarhul suprem Vladimir (Vlad)
Plahotniuc, un fel de Liviu Dragnea local, care dacă va pierde puterea se va
duce direct în închisoare, şi Alianţa ACUM, un fel de USR-PLUS basarabean, nu
pot face 1+1=2. Atât Partidul Demnitate şi Adevăr (PDA) al lui Andrei Năstase,
cât şi Partidul Acţiune şi Solidaritate (PAS), al Maiei Sandu, s-au născut
direct din sau pe fundalul amplelor proteste anti-Plahotniuc din 2015-2016;
ceea ce le uneşte chiar mai mult decât orientarea pro-europeană este dorinţa de
a elibera statul capturat de Plaha, cum i se mai zice uneori în stil rusesc oligarhului
suprem.
2. De
fapt, alegerile parlamentare din toamna anului 2018 au marcat un avans al
partidelor pro-ruse, mai ales al Partidului Socialiştilor din Republica Moldova
(PSRM), al preşedintelui Igor Dodon. Nu atât de mare pe cât sperau ele, dar
suficient cât să oblige cele două grupări pretins pro-europene (discutabil în
cazul PDM), dar ostile reciproc la modul maximal, să aibă nevoie de o înţelegere
cu PSRM pentru a putea forma guvernul.
3. Ambele
tabere pro-europene au jucat în trecut rolul de idioţi utili ai lui Igor Dodon.
Pe de o parte, prin 2016, Andrei Năstase a urcat pe scena din Piaţa Marii
Adunări Naţionale din Chişinău (PMAN) alături de Dodon, fraternizând în numele
luptei comune împotriva oligarhului suprem. Momentul a provocat retragerea în
semn de protest a unioniştilor din tabăra de corturi a PDA (pe atunci încă
Platforma şi nu Partidul). Lupta nu era însă comună, aşa că după ce a capitalizat
nişte voturi cu ajutorul pro-europenilor din Piaţă, Dodon a obţinut sprijinul
tacit al lui Plahotniuc împotriva Maiei Sandu în primele alegeri prezidenţiale
directe de după regimul Voronin, pe care, cu toată misoginia din spaţiile
ex-sovietice, nu ar fi învins-o fără sprijinul aparatului de stat controlat de
oligarh.
4. Este
aşadar Dodon cel mai inteligent politician de la Chişinău? Nici pe departe, el
este doar o fantoşă a Moscovei, faţă de care are o atitudine de slugă preaplecată.
Aşa că, în timp ce politicienii basarabeni pro-europeni suferă de proverbiala
miopie şi gândire îngustă a politicienilor români în general, Dodon răspunde
unei telecomenzi ţinută la Kremlin în mâini experte.
5. Premierul
Pavel Filip, omul lui Plahotniuc, susţine că mai întâi negocierea s-a purtat
între PDM şi PSRM- în fond mai firesc, în ecologia politică de la Chişinău am
putea compara cele două partide cu PSD şi PNL-, dar s-a blocat din cauza
condiţiilor inacceptabile puse de Dodon: federalizarea Republicii Moldova. Nu
ştiu dacă e adevărat, dar e plauzibil, având în vedere că URSS şi apoi Rusia au
promovat acest obiectiv încă de la primele amorsări separatiste din anii 1989-1990.
Să însemne asta că Alianţa ACUM a consimţit la cerinţele lui Dodon, deşi este
mai autentic pro-europeană decât PDM, un partid apărut totuşi după evenimentele
din aprilie 2009 ca o aşchie a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova
(PCRM), al fostului preşedinte Vladimir Voronin, exact ca şi PSRM, care e tot o
aşchie a PCRM? Ar fi foarte grav, mai ales că premierul noului guvern, Maia
Sandu, s-a declarat nu doar pro-europeană, dar şi deschisă opţiunii unioniste, dacă
şi când aceasta va fi pusă în discuţie la modul serios.
6. Oricum,
această alăturare guvernamentală cu caracteristicile evidente ale unui anus
contra naturii, care eclipsează de departe nefirescul „monstruoasei coaliţii”
din 1866 împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, pare să aibă girul Uniunii
Europene, care a recunoscut guvernul Maiei Sandu, SUA şi pe al Rusiei, desigur fiecare din motivele
sale diferite de ale celorlalţi. Dacă şi Comisia Europeană pentru Democraţie
prin Drept a Consiliului Europei, cunoscută pe scurt drept Comisia de la
Veneţia şi ades invocată şi la noi în ultimii 2 ani, va indica că deciziile
Curţii Constituţionale a Republicii Moldova privind dizolvarea Parlamentului, suspendarea
a ţşpea oară a preşedintelui Dodon şi organizarea de alegeri parlamentare
anticipate la 6 septembrie sunt greşite şi că pot fi trecute cu vederea de
jucătorii politici (ceea ce ar fi o premieră absolută pentru un organism care
în permanenţă a protejat Curţile şi Consiliile Constituţionale), atunci va fi
clar că marile puteri au ajuns la o înţelegere privind viitorul Republicii
Moldova.
7. Şi,
în condiţiile în care, deşi România este a şaptea ţară din Uniunea Europeană (a
şasea după Brexit) ca pondere demografică şi geografică, este destul de evident
că interesele externe ale României nu au decât o mică reflectare în politica
externă a Uniunii, nu este de aşteptat ca eventualul compromis al marilor
puteri să fie prea favorabil Republicii Moldova. Nu că ar fi un lucru rău ca Maia
Sandu să fie prim-ministru (ca ministru al educaţiei a fost unul din cei mai merituoşi
miniştri de la Chişinău), ci pentru că foarte probabil marile puteri au ajuns
la concluzia că Republica Moldova va rămâne pentru următoarele decenii în zona
gri, tampon, dintre Occident şi Rusia, cu ambele părţi menţinând o anumită
influenţă la Chişinău.
8. Ceea
ce nu e bine, pentru că genul ăsta de aranjamente generează în zonele tampon
sărăcie, înapoiere, corupţie şi riscuri crescute de fiecare dată când între
marile puteri apar tensiuni. Ţările Române au mai jucat rolul acesta de tampon
între Imperiile Otoman, Habsburgic şi Rus şi este suficient să ne uităm în jur
să observăm că unele decalaje acumulate atunci nu s-au recuperat nici până în
ziua de azi.
9. Rămânerea
Republicii Moldova în zona gri dintre blocurile geopolitice nu e de bun augur
nici pentru România. În sens cultural-istoric, ţara numită România nu se rezumă
strict la oamenii şi teritoriul dintre graniţele statului România, iar
Republica Moldova este şi ea parte a aceluiaşi continuum. 4 milioane de
locuitori ai acesteia, din care 3 milioane de români, riscă să rămână în afara
prosperităţii, modernităţii şi democraţiei avansate pe care le propagă Uniunea
Europeană, prinşi în capcana geopolitică a unui imperiu vetust şi în lentă
disoluţie, dar încă capabil de revirimente temporare şi încă periculos. Iar
pentru cei mai precupaţi să nu pară naţionalişti şi, prin urmare, mai puţin
empatici cu soarta conaţionalilor de dincolo de Prut, trebuie adăugat că o
Republică Moldova ajunsă pe mâini greşite poate (re)deveni un factor de
instabilitate în plus faţă de focarele de război din Georgia şi din Ucraina, de
natură să afecteze fluxul de investiţii în întreaga regiune a Mării Negre. Într-un
scenariu şi mai nefericit, o Republică Moldova complet aservită Kremlinului ar
putea deveni o bază de operaţiuni împotriva României, aşa cum în anii 1924-1940
a fost antecesoarea sa juridică, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
(RASSM).
10. Devine
astfel imperios necesar ca, mai ales după ce alegerile parlamentare din România
vor produce o altă majoritate decât cea actuală, compromisă de peste 2 ani de
atacuri la adresa statului de drept şi a democraţiei, Bucureştiul să-şi
definească nişte obiective şi o strategie coerentă pentru Republica Moldova. Nu
toate politicile de până acum au fost greşite, dar o bună parte din situaţia
aproape fără ieşire în care se află basarabenii este consecinţa
inconsecvenţelor, ezitărilor, superficialităţii, meschinăriei, ipocriziei,
complicităţilor oneroase şi chiar naivităţii cu care politicienii şi diplomaţii
de la Bucureşti au tratat cu Chişinăul. Iar dacă România susţine integrarea
europeană a Republicii Moldova, aşa cum rezultă din declaraţiile
reprezentanţilor tuturor partidelor, atunci ambasadorul UE la Chişinău ar
trebui să fie român, reprezentantul UE în formatele de negociere a conflictului
de pe Nistru ar trebui să fie tot român, românii ar trebui să fie primii
prezenţi la Chişinău pentru a sprijini la implementarea instituţiilor şi
regulilor clubului european şi primii gata să se lupte la Bruxelles şi la Strasbourg
ca progresele Republicii Moldova să fie luate în seamă, iar Înaltul
Reprezentant pentru Politica Externă şi Securitate Comună al UE ar trebui să
sune obligatoriu şi la Bucureşti înainte de a propune ceva sau a se referi la
subiectul Republica Moldova.
11. În
fine, întorcându-ne la basarabenii înşişi, mulţi au ajuns mai devreme sau mai
târziu la concluzia corectă, şi au votat declaraţiile de unire din localităţile
sau raioanele lor sau au putut fi văzuţi la Marea Adunare Centenară de la 25
martie 2018 ori la Ziua Limbii Române. Mai sunt totuşi încă mulţi care trebuie
să realizeze că decizia unor foşti nomenclaturişti sovietici de a opri mişcarea
de emancipare naţională odată cu declararea independenţei a fost strict în
beneficiul păstrării statutului lor de feudali peste câteva judeţe. Că în 30 de
ani de aşa-zisă independenţă şi neutralitate, dar cu o armată de ocupaţie pe
Nistru care nu a plecat niciun moment, oamenii obişnuiţi nu au primit şi nu au
ce să primească decât supremaţia oligarhilor şi aroganţa imperiului, noi şi noi
furturi ale miliardului şi multe alte umilinţe. În schimb, dacă în 1991 sau
după aprilie 2009 s-ar fi mers până la capăt, altfel ar fi stat acum lucrurile.
Şi nici acum nu e prea târziu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu