13-14 la final

Acum nişte ore, Camera Deputaţilor, cameră decizională, a adoptat legea prin care se aprobă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, cea care abrogă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, precum şi legea prin care se respinge aceasta din urmă. Faptul că infama OUG 13 a fost şi abrogată printr-o altă ordonanţă, şi respinsă prin lege după îndelungi presiuni ale revoltaţilor din stradă şi opozanţilor din Parlament, dar şi după o vizită a premierului Sorin Grindeanu la Bruxelles, în timpul căreia şi-a luat destule bobârnace, situaţie insolită, este rezultatul direct al confuziei perpetuate dinadins de guvernarea PSD+ALDE, care a tot încercat să lase portiţe prin care OUG 13 ar fi ajuns să-şi producă urmările.

Desigur, sunt semnale că cel puţin o parte a Puterii ia în calcul producerea efectelor dorite pe o cale mai puţin forţată şi imperativă, mai insidioasă, prin legiferare parlamentară. Aproape concomitent cu cedarea finală a Parlamentului în faţa mişcărilor de protest, preşedintele PSD Liviu Dragnea le promitea primarilor că se va legifera cumva deosebirea dintre oportunitate şi legalitate, în aşa fel încât cât mai mult posibil să intre în sfera oportunităţii. Aşadar, chiar dacă protestele din Piaţa Victoriei şi din restul ţării şi diaspora vor înceta, vigilenţa va trebui menţinută.

Se pune totuşi întrebarea dacă mişcarea de protest ar trebui să se oprească în acest punct. Zilele următoare o vor arăta. Cert însă, chiar dacă o a doua "marţe neagră" a fost blocată de vigilenţa ceţăţenească, într-o lume normală un guvern care a gafat atât de grosier practic din primele zile de după investirea sa şi care nu a ţinut seama de semnalele foarte puternice primite din societate că se înscrie pe un drum de netolerat trebuie să-şi dea demisia. Nimeni nu contestă dreptul câştigătorilor alegerilor de a guverna, dar nu oricum şi nu fără a avea ceea ce răposata mea bunică îmi tot repeta pe când eram copil, să-mi intre bine în cap: curajul răspunderii. De asemenea, Liviu Dragnea, care şi-a târât partidul în această aventură vecină cu naufragiul cu o tenacitate demnă de cauze mai bune, care a demonstrat că, prin comparaţie, Victor Ponta nu a fost chiar atât de rău, ar trebui şi el să părăsească, benevol sau forţat, şefia PSD.

În fine, după ce conduita PSD din ultimele două luni ne-a aruncat înapoi în anul 1990 şi în discursurile de tipul "moarte intelectualilor" (acum corporatiştilor, tehnocraţilor şi soroşiştilor), "voi n-aţi mâncat salam cu soia" (acum nu exilaţii precum Ion Raţiu, ci tinerii cu studii în străinătate), "nu ne vindem ţara", "noi muncim,  nu gândim" (în fine, partea cu muncitul nu mai e cazul, că feseniştii din '90 au ieşit la pensie între timp, dar rămâne cealaltă parte) ş.a.m.d., ar fi cazul să i se facă vânt şi preşedintelui de onoare Ion Iliescu. Ceea ce PSD-iştii nu realizează, dar ar trebui să o facă, e că a-l avea pe Ion Iliescu preşedinte de onoare e cam totuna cu situaţia în care un partid declarat de centru dreapta din Germania l-ar fi desemnat ca preşedinte de onoare pe Rudolf Hess...

Ziceam de o lume normală. Dar cu Brexit, cu Donald Trump care deplânge public- a se citi delirează- atentate în Suedia, care nu au avut loc, cu Gerd Wilders şi partidul său cotaţi primii în sondaje în alegerile ce urmează în Olanda, cu Marine LePen la rândul său destul de aproape de a înhăţa preşedinţia Franţei, nu trăim într-o lume normală. Ba, de fapt, paradoxal, revolta românilor, popor mai degrabă privit cu rezerve până acum, ajunge să dea speranţe că se poate totuşi lupta pentru normalitate, că nu întreaga planetă a fost mesmerizată de machoismele de pitic frustrat ajuns dictatorul celei mai întinse ţări de pe glob ale lui Vladimir Putin şi nici nu este sedusă de conceptul stupid al "democraţiei iliberale" (menţionată prima dată acum vreo doi-trei ani de Viktor Orban, dar perfect definită în România acestui început de an 2017 de coaliţia PSD+ALDE: poporul se exprimă la urnele de vot o dată la patru ani, în rest ciocul mic, pentru că aleşii, prin faptul că au fost aleşi, au tot dreptul să facă fix ce vrea- adică i se pare "oportun"- muşchiului lor).

Exemplul românesc a reverberat în proteste ce au avut loc în Bulgaria şi în Albania, iar altele se anunţă în alte ţări balcanice, unele chiar mai confruntate cu corupţia decât patria noastră. Pe termen ceva mai lung, faptul că societatea românească devine un model pentru Balcani ar putea fi pasul decisiv către o aspiraţie mai veche a proiectului numit România, exprimată şi chiar parţial realizată încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a lui Carol I. Inclusiv Emil Constantinescu, într-un moment de mare slăbiciune a ţării noastre, a menţionat-o: România ar putea deveni liderul regional al Europei de Sud Est. Cum spuneam, România chiar a jucat acest rol în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, când a susţinut emanciparea naţională a popoarelor balcanice, când a patronat şcolile şi bisericile vlahilor din sudul Peninsulei Balcanice, când a intervenit decisiv pentru tranşarea conflictelor din 1877-1878 şi 1913, când a stopat bolşevizarea Ungariei în 1919 şi a devenit elementul comun şi central al Micii Antante şi al Antantei Balcanice. Nu este o întâmplare că imnul de stat al Albaniei este cântecul patriotic românesc "Pe al nostru steag e scris Unire" cu versurile, desigur, schimbate.
 

Dar ceva mereu a lipsit. România poate că a fost statul cel mai influent din zonă, însă doar atâta timp cât nu se implica o putere mai mare, de tipul Germaniei sau URSS, dar nu a reprezentat, cu adevărat, un model pentru ţările vecine. Ori pentru un lider regional, ăsta e un aspect esenţial. Nu e suficient să ai suprafaţa cea mai mare, populaţia cea mai numeroasă, armata cea mai puternică. Cel mai important este să ai preeminenţa culturală, să fii admirat de ceilalţi, iar soluţiile tale să fie imitate şi de ei. Când asta se întâmplă, atunci o ţară devine cu adevărat liderul regional. Ori, acest lucru pare să se petreacă acum. Sigur, e devreme, e prematur, mai trebuie să existe şi alte câştiguri valorice, dar cine ştie?...

Un semn chiar mai frapant este faptul că manifestaţiile din România au inspirat un protest la Paris. Da, acel Paris, capitala Franţei, oraşul după chipul şi asemănarea căruia a fost sculptat Bucureştiul dintre 1848 şi 1947, capitală a ţării a cărei cultură a dat tonul modernităţii în Vechiul Regat. Şi da, nu vorbim de un protest al diasporei româneşti, ci de manifestaţia anti-corupţie a unui număr destul de mare de francezi sadea care, chiar dacă ceva mai evident de stânga decât grosul protestatarilor din România, s-au declarat inspiraţi de revolta românilor. Cu asta protestatarii anonimi din Piaţa Victoriei şi din celelalte pieţe şi străzi ale României au reuşit ceea ce clasa politică a eşuat să realizeze în cei zece ani scurşi de la integrarea României în Uniunea Europeană: să dea o voce ţării noastre, să arate celorlalţi europeni că românii nu sunt doar nişte lingăi care votează cum li se spune ci, asemenea tuturor celorlalte naţiuni ale UE, au interesele, părerile şi opţiunile lor.

 

În fine, probabil cea mai bună încheiere a acestui scurt bilanţ este un rezumat al celor întâmplate, de la ultima postare în care am făcut un astfel de rezumat, cea din 10 februarie. Aşadar, sâmbătă, 11 februarie, a fost ziua în care câţiva protestatari au încins un maraton pe Kiseleff şi Aviatorilor, în jurul Parcului Kiseleff, dar şi a Palatului Victoria. A doua zi, duminică, 12 februarie 2017, optzeci de mii de protestatari prezenţi în Piaţa Victoriei au folosit foi colorate şi lanternele telefoanelor mobile ca să creeze o coregrafie, o imensă reprezentare a tricolorului românesc. A fost un moment destul de asemănător celui din 21 septembrie 2013, când protestatarii au recreat în aceeaşi Piaţă a Victoriei, folosind sfori şi hârtii colorate, sigla Campaniei Salvaţi Roşia Montană, frunza verde-roşie. Singura deosebire a fost că în 2013 coregrafia a avut loc pe lumină. Acest moment, ca şi prezenţa numeroaselor tricoloruri, repetatele intonări ale imnului "Deşteaptă-te române" şi, în general, apelul la simboluri naţionale, a trezit unele reticenţe ale unor activişti cu vederi mai degrabă internaţionaliste şi "corecte politic".

 

Tot în acelaşi week-end, la Sibiu, activistul Doru Apostol, un veteran al campaniilor civice, participant şi la mişcările din 2013 şi 2015 şi principal organizator al protestelor anti-ordonanţe din oraşul de pe Cibin, a avut iniţiativa protestului prin lectură, în faimoasa Piaţă Mare din vechea cetate medievală. După week-end, chiar dacă numărul participanţilor a continuat să scadă, protestele au continuat zi de zi. În replică, au continuat şi protestele proguvernamentale de la Cotroceni, dar după momentul de vârf din 5 februarie, când la Cotroceni au fost între o mie cinci sute şi două mii de protestatari, şi acestea au scăzut inexorabil. Toate ameninţările privind pedepsirea părinţilor care şi-au luat copiii la proteste (vedeţi articolul anterior de pe acest blog) şi-au primit răspunsul cuvenit sâmbătă, 18 februarie 2017, când perimetrul din centrul Pieţei Victoriei a fost invadat de părinţi cu copii. În acelaşi week-end, după un prim miting anunţat la care nu a venit nimeni, organizaţiile locale ale PSD au reuşit să adune, aducând organizat din localităţile a două judeţe- Argeş şi Dâmboviţa-, şase mii de demonstranţi proguvernamentali la Piteşti. A fost un exerciţiu pentru un eventual miting la Bucureşti, dar un exerciţiu costisitor.

Tăria celeilalte tabere s-a văzut însă în seara zilei de duminică, 19 februarie, când două mii cinci sute de oameni au rezistat în Piaţa Victoriei sub o ploaie rece şi penetrantă (m-a făcut fleaşcă inclusiv prin mănuşi, nişte mănuşi bune pe care le am de prin 2007 şi cu care nu mi s-a mai întâmplat asta), iar unii chiar au găsit energia să împartă stickere şi insigne cu #rezist, scris cu litere roşii pe fond galben, sigla mişcării din protest din februarie 2017. Iar protestele, luni şi azi cel puţin, au cotinuat...

#rezist