De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Mâine, marţi, 11 iulie 2017, Curtea Constituţională a României (CCR) are pe ordinea de zi o excepţie de neconstituţionalitate la adresa art. 392 (fapte săvârşite în legătură cu un referendum) raportat la art. 386 (coruperea alegătorilor) Cod penal. Referendumul în discuţie este cel privind demiterea Preşedintelui din 2012, iar dintre cei şase petenţi, patru sunt persoane condamnate odată cu Liviu Dragnea. Acesta din urmă nu a fost condamnat cu această încadrare ci conform art. 13 din Legea nr. 78/2000 care precizează că "Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

Ar fi însă greşit să credem că Preşedintele Camerei Deputaţilor şi al PSD nu are nicio miză în pronunţarea CCR din acest caz. Sunt posibile două variante care l-ar avantaja pe Liviu Dragnea: cea în care CCR, prin decizia pe care o va pronunţa, va face o trimitere la art. 13 din Legea nr. 78/2000, impunând fie o anumită interpretare a acestuia, fie, mai grav, dând indicaţii Parlamentului cum să modifice acel articol de lege, fie reinterpretând conţinutul articolelor 386 şi 392 din Codul penal în aşa fel încât să dispară natura penală a faptelor concrete ce au dus la condamnarea prepuşilor lui Liviu Dragnea. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci folosirea influenţei/autoriăţii de către Dragnea în timpul referendumului din 2012 nu ar mai putea fi considerată ca exercitată în vederea obţinerii de foloase necuvenite, deci faptele actualului preşedinte PSD nu ar mai fi încadrabile în definiţia infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Următorul pas ar fi pentru domnia sa atacarea hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă cu o cale extraordinară de atac, cum este revizuirea, şi casarea acesteia, cazierul domniei sale urmând a fi "spălat", iar calea spre funcţia de prim-ministru deschisă.

Cu actuala Curte Constituţională nu ar trebui să ne mirăm de un astfel de rezultat. Întotdeauna, departe de a fi ce ar fi trebuit să fie, adică o instanţă populată de magistraţi cu mare experienţă şi vechime, a căror singură prioritate să fie impunerea respectării Constituţiei, CCR a fost un fel de pension pentru bătrânii politruci. Dar de la venirea la preşedinţia acesteia a domnului Valer Dorneanu, PSD-ist din epoca lui Ion Iliescu şi fost titular al funcţiei parlamentare deţinute în prezent de Liviu Dragnea, şi de când acesta şi-a dat mâna cu fostul procuror de casă al Preşedintelui Traian Băsescu, Daniel Morar, Curtea Constituţională a început să încalce sistematic Constituţia şi chiar să uzurpe rolul Parlamentului de legislator pozitiv primar.

De altfel, aceasta a fost problema de drept constituţional pe care am ridicat-o la dezbaterea cu "profesioniştii" de luni, 3 iulie, a doua după cea cu societatea civilă de miercuri, 28 iunie, organizată de Ministrul Justiţiei în legătură cu problema pragului valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu (de altfel, din toată dezbaterea, am fost singurul care a ridicat problema aspectului de drept constituţional şi nu doar a celui de drept penal).

Astfel, în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodana, fosta soţie a preşedintelui PSD, CCR a pretins Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracterul penal. Din nou, discutăm de fapt de interesul lui Liviu Dragnea, care are în stare de judecată un al doilea dosar, de instigare la abuz în serviciu, în care prejudiciul este evaluat la 107.000 de lei (aşa că prin OUG 13 s-a încercat stabilirea unui astfel de prag valoric la 200.000 de lei). Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi consideraţiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Da, nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind însă la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se apucă efectiv să impună Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine flagrant Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009 (în ciuda frustrării unora, care încă se manifestă şi azi), chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."

Deci, ceea nu pot cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, poate Curtea Constituţională? Adică să ordone Parlamentului ce şi cum să legifereze; în cazul de faţă pragul valoric la abuzul în serviciu, lăsând doar cuantumul pragului la latitudinea Legislativului? Evident că nu. Este cât se poate de clar că ne aflăm în faţa unei uzurpări a Parlamentului de către un organism care nici măcar nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.Cum însă îi controlăm pe controlori? Ce ne facem când exact titularii controlului de constituţionalitate încalcă flagrant Constituţia, bazându-se pe caracterul obligatoriu al deciziilor lor.

Ei bine, un prim răspuns este că orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă consituţională a textului de lege aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca nişte propuneri neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei discerneri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale,  ar fi foarte indicat ca Preşedintele Klaus Ioahnnis să se adreseze Comisiei de la Veneţia (care, din păcate, nu poate fi sesizată de societatea civilă, ci numai de autorităţile statului).

De altfel, amplificarea în ultimul timp a manevrelor îndreptate împotriva campaniei anticorupţie avându-l ca principal instigator pe Liviu Dragnea, inclusiv prin utilizarea cozilor de topor de la Curtea Constituţională, a dus la o accentuare a protestelor din Piaţa Victoriei, care continuă neîntrerupt din 31 ianuarie. Duminică, 2 iulie, au mărşăluit pe ploaie până la sediul CCR din Palatul Parlamentului circa două mii de oameni, iar alte câteva sute au realizat un nou marş ieri, 9 iulie, până la sediul DNA. Cu o Jandarmerie vizibil mai ostilă, care s-a încăpăţânat să nu permită ocuparea unei benzi pe carosabil şi care, spre final, a şi "îndubat" două persoane: pe Cristian Mihai Dide şi pe un domn care filma ridicarea din stradă a primului (şi care a fost apoi eliberat nesancţionat, semn clar că singurul scop a fost împiedicarea filmării). Alte proteste au avut loc în cele două duminici şi la Sibiu şi în alte oraşe.

Şi, ce este mai ironic, deşi detestă marea majoritate a ocupanţilor scaunelor de deputat şi de senator, protestatarii sunt cei care, în acest moment, apără această instituţie fundamentală a democraţiei care este Parlamentul. Nu autoasumatul zgomotos tribun al supremaţiei parlamentare, actualul Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care vituperează contra "Binomului", a justiţiei,  a ambasadelor şi a multinaţionalelor, dar care nu are dificultăţi cu uzurparea rolului Parlamentului de către o Curte Constituţională din ce în ce mai deraiată de la rolul său în organigrama statului, ci exact protestatarii sunt adevăraţii apărători ai rolului Parlamentului şi ai separaţiei puterilor în stat.