miercuri, 28 noiembrie 2018

Centenarul Unirii Bucovinei cu România

Versoul unei fotografii prelevate la Cernăuţi înainte de Marea Unire

Miercuri, 28 noiembrie 2018, se împlinesc exact o sută de ani de la momentul în care Congresul General al Bucovinei a votat Unirea cu România a acestei străvechi provincii voievodale. Locuită în antichitate de dacii liberi din neamul costobocilor, pe teritoriul Bucovinei au avut loc descălecaturile întemeietorilor Moldovei, Dragoş Vodă şi Bogdan I, şi se află atât faimoasele biserici şi mânăstiri înscrise în Patrimoniul Universal UNESCO, cât şi primele capitale ale Moldovei istorice, Baia şi Suceava.

Unirea Bucovinei cu România, statul succesor al Principatului Moldovei, constituit prin unificarea acestuia cu celălalt principat românesc, cel al Valahiei, în 1859 (Mica Unire), repara nedreptatea istorică din anul 1775, când, sub pretextul creării unui coridor între Galiţia (sud-estul Poloniei, azi vestul Ucrainei) şi Transilvania, Ţara Fagilor (căci asta înseamnă de fapt Bucovina) era ruptă din trupul Moldovei şi anexată Imperiului Habsburgic, cu complicitatea Imperiului Otoman. De asemenea, această Unire a fost şi cea de-a doua etapă a Marii Uniri, după ce, la 27 Martie/9 aprilie 1918, o altă parte a Moldovei istorice, Basarabia, se alăturase şi ea tânărului stat român prin votul democratic majoritar al Sfatului Ţării.

La puţină vreme, stră-străbunicul meu Gheorghe Nichifor, Nichiforiuc în actele austriece, născut la Rădăuţi, stabilit la Cernăuţi şi căsătorit cu Eufrosina, pe numele de fată Muscaliuc, nativă din Roşa, localitate suburbană, azi cartier al Cernăuţiului, veteran din primul război mondial din armata austro-ungară şi tatăl a doi băieţi şi o fată, scăpa de sufixul „iuc” ataşat de Habsburgi numelui său de familie românesc, pentru sine şi pentru întreaga sa familie.

În anii ocupaţiei, pentru că, spre deosebire de români, rutenii nu aveau un stat naţional la care să se raporteze, elementul ucrainean fusese încurajat în Bucovina, iar în acte multe nume de familie româneşti fuseseră ucrainizate. În primii ani ai secolului XX, când li se născuseră băieţii, tocmai pentru a-şi afirma identitatea românească, Eufrosina şi Gheorghe Nichifor le aleseseră numele conform unui curent de rezistenţă apărut în secolul al XIX-lea în Transilvania şi Banat, ca reacţie la politica autorităţilor regatului ungar de a traduce numele româneşti, prin folosirea de nume romane, lipsite de echivalent în limba maghiară. Astfel, unul din fraţi a fost botezat Modest, iar celălalt, străbunicul meu, Valerian.

Centenarul Marii Uniri nu este însă doar un prilej de evocare istorică şi de sărbătoare. Primul moment al acestuia, aniversarea Unirii Basarabiei, ne-a reamintit că unitatea românilor şi celorlalţi locuitori de pe cele două maluri ale Prutului a durat numai două decenii. Mai mult decât o sărbătoare, a fost un moment de conştientizare a faptului că azi există două state româneşti, dintre care doar unul, România, este stabil şi integrat în Uniunea Europeană, în timp ce celălalt, Republica Moldova, este încă victima tectonicii geopolitice. Că este parte a misiunii noastre istorice să ajutăm şi cealaltă Românie să revină la cursul istoric de la care a fost smulsă brutal în anul 1940.

 Universitatea din Cernăuţi, fost Palat MItropolitan, şi locul unde s-a votat Unirea Bucovinei cu România

Unirea Bucovinei este şi ea un moment dulce-amar. Odată cu Basarabia, din trupul României era ruptă şi partea de miazănoapte a Bucovinei, împreună cu capitala provincială Cernăuţi, unul din cele mai prestigioase centre universitare ale României interbelice, care rivaliza cu Bucureştiul, Iaşiul şi Clujul. Potrivit ciracilor lui Stalin, Bucovina de Nord era dorită ca o compensare pentru perioada de „ocupaţie” a României în Basarabia.

În anul 1940 circulau deja zvonuri că sovieticii, care căzuseră la înţelegere cu Hitler, vor ridica pretenţii faţă de Basarabia. Anunţul că sub ocupaţia URSS va intra şi Bucovina de Nord, inclusiv Cernăuţiul, a căzut ca un trăznet, mai ales pentru locuitorii acestei regiuni. Modest Nichifor, concentrat în acel moment în armata regală română, a practic dezertat pentru scurt timp pentru a-şi avertiza familia şi pentru a îi îndemna să se urce în trenurile cu refugiaţi care plecau din gara Cernăuţi. A mai comis încă o infracţiune, lăsându-i fratelui său pistolul său, să-l aibă pentru orice eventualitate.

Era 28 iunie 1940. Fuga lui Valerian Nichifor împreună cu soţia, fiica (bunica mea), fiul de nici doi ani şi nepoata de soră a început după ce Gheorghe Nichifor a venit negru de supărare şi anunţând că a văzut prima coloană a Armatei Roşii intrată în oraş. Pe străzi, evreii, persecutaţi deja de regimul de dictatură personală a regelui Carol al II-lea, manifestau bucuroşi cu steaguri roşii. Unul, care îl cunoştea pe topograful şi cadastristul Valerian Nichifor, i-a strigat: „Noi ne-am purtat cu demnitate steaua, acum să vedem cum o să vă purtaţi voi crucea!”

Gara din Cernăuţi

Străbunicii, bunica şi străunchiul meu au reuşit să prindă ultimul tren care pleca din gara Cernăuţi. Pistolul unchiului Modest s-a dovedit util, fără a trage vreun glonţ, pentru a obţine o pâine într-o gară dinainte de noua graniţă, de la o precupeaţă care se dăduse deja cu noua stăpânire şi nu mai vindea nimic refugiaţilor. Eufrosina şi Gheorghe Nichifor nu au reuşit să mai prindă ultimul tren. La întoarcere spre casa lor din Roşa, au asistat cum sovieticii au instalat în centrul oraşului un portret enorm al lui Stalin, dar şi cum o furtună de vară izbucnită din senin în acea după-amiază a trântit la pământ şi a făcut ţăndări portretul.

Timp de aproape un an stră-străbunicii mei au trăit sub ocupaţie. Au asistat la descinderile nocturne ale maşinilor Volga negre ale NKVD, care luau oameni spre destinaţii necunoscute de unde nu se mai întorcea nimeni. Au aflat probabil despre masacrul de la Fântâna Albă de la 1 aprilie 1941, când între 3000 şi 5000 de români bucovineni, păcăliţi cu zvonuri lansate de NKVD că graniţa va fi deschisă oricui va dori să plece în România, au fost mitraliaţi la un fals punct de trecere a frontierei şi înhumaţi în gropi comune în pădure.

În cele din urmă, bazându-se pe faptul că ştia limba germană (de fapt, mai mult idiş, care era mai degrabă vorbit pe străzile din Cernăuţi decât germana Hoch Deutsch), Gheorghe Nichifor s-a prezentat în faţa comisiei care se ocupa de repatrierea etnicilor germani (mai exact de trimiterea lor în cel de-al treilea Reich, unde erau colonizaţi în Polonia), susţinând că şi el este etnic german. Comisia avea trei membri: un ofiţer german, unul sovietic şi un colaboraţionist local, al cărui rol era de a confirma că petenţii sunt, într-adevăr, etnici germani. Acesta din urmă era un evreu pe care Gheorghe Nichifor îl cunoştea, fiind unul dintre clienţii debitului de tutun pe care îl gestiona cu sprijinul statului român, în calitatea sa de veteran de război. Aşa că omul a confirmat minciuna stră-străbunicului meu, care astfel a ajuns în Polonia împreună cu soţia, de unde s-au urcat spre primul tren către Bucureşti, unde se stabilise restul familiei, cu ajutorul rudelor soţiei lui Valerian Nichifor, Elena, născută în Bucureşti în 1907 şi care a avut grijă şi de mine timp de cincisprezece ani.

Până în 1942 întreaga familie revenise la Cernăuţi. Începuseră de bine, de rău să-şi refacă viaţa, când în primăvara anului 1944 au trebuit să plece din nou. De data asta, evacuările au fost organizate. Valerian Nichifor şi familia lui au privit pentru ultima oară spre frumosul oraş de pe Ceremuş la 1 aprilie 1944.

Eufrosina Nichifor (născută Muscaliuc), poză dinainte de Marea Unire


Astăzi, sudul Bucovinei, care corespunde în mare judeţului Suceava, este o parte integrantă a României, în timp ce nordul Bucovinei, împreună cu ţinutul Herţei (un mic teritoriu care a aparţinut mereu Moldovei şi apoi României, ocupat de sovietici ca urmare a creionului gros cu care a fost trasată pe hartă noua graniţă), precum şi cu fostul judeţ Hotin din nordul Basarabiei formează regiunea Cernăuţi a Ucrainei.

Câteva sute de mii de locuitori de aici sunt români, parte a minorităţii de o jumătate de milion, a doua ca număr din Ucraina, din care marea marjoritate populează teritoriile istorice româneşti din regiunile Cernăuţi, Odesa (care include două foste judeţe din sudul Basarabiei) şi Transcarpatia (de care aparţin o serie de localităţi maramureşene care au avut delegaţi care au votat Unirea la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, dar care prin Tratatul de la Trianon din 1920 au fost adjudecate Cehoslovaciei, iar apoi anexate de URSS în mai 1945).

La ora la care noi celebrăm Centenarul Marii Uniri, această minoritate istorică românească trece prin momente grele, prea puţin sesizate în spaţiul public românesc. Imediat după victoria Euro-Maidanului, în 2014, Rada Centrală din Kiev a abrogat legea recent intrată în vigoare a limbilor regionale şi minoritare, în virtutea căreia fusese recunoscut statutul de limbă regională, cu folosire în administraţia locală şi justiţie, pentru limba română în cele trei regiuni amintite. O altă lege, adoptată în prag de Centenar, în anul 2017, a decis eliminarea treptată a limbilor minoritare din sistemul de învăţământ, termenul actual fiind anul 2022 (asta după ce zeci de şcoli cu predare în limba română, care funcţionaseră inclusiv în perioada sovietică, au fost închise sub diverse pretexte după obţinerea independenţei Ucrainei în anul 1991).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu