Stema României Întregite, 1921-1947
Momentul
de azi, 1 Decembrie 2018, coincide cu punctul culminant al Centenarului Marii
Uniri, care a început de fapt în anul 2016, când s-au împlinit 100 de ani de la
intrarea României în primul război mondial de partea Antantei, cu obiectivul
precis şi istoric al eliberării, după un mileniu, a vechilor ţări româneşti ale
Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Sătmarului şi Maramureşului, precum şi a
provinciei Bucovinei, smulsă din trupul Moldovei în anul 1775, şi al integrării
acestor teritorii şi a populaţiei lor majoritar româneşti în Regatul României.
Debuta astfel ceea ce în interbelic în special era denumit Războiul de
Reîntregire, de la sfârşitul căruia vom aniversa 100 de ani anul viitor; adică
de la victoria finală a armatei regale române asupra armatei roşii maghiare şi
a Republicii Sovietice Ungare şi de la capitularea Budapestei la 3-4 august
1919.
Stema Valahiei
Marea
Unire a cuprins de fapt trei momente esenţiale: (1) votarea în Sfatul Ţării de
la Chişinău la 27 Martie/9 aprilie 1918 a Unirii Basarabiei cu România, un
eveniment la care nu se gândea nimeni la intrarea României în război, dar pe
care l-a făcut posibil revoluţia rusă din anul 1917; (2) declararea de către
Congresul General al Bucovinei a Unirii acesteia cu România la 28 Noiembrie
1918; (3) în fine, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, la care 1.228 de
delegaţi ai tuturor localităţilor româneşti din Transilvania, Banat, Crişana,
Maramureş şi Sătmar, ai facultăţilor şi şcolilor, ai organizaţiilor de femei şi
militarilor români din fosta armată imperială austro-ungară, ai celor două
culte româneşti, Biserica Ortodoxă şi Biserica Română Unită cu Roma
(Greco-Catolică), în cadrul unei întruniri la care au venit peste 100.000 de
oameni, la 1 Decembrie 1918, au proclamat şi ei Unirea cu România, alături de o
serie întreagă de obiective democratice pentru viitoarea Românie Întregită. În
lunile următoare, în cadrul unor adunări subsecvente, diferitele minorităţi
naţionale, inclusiv secuii şi maghiarii, şi-au exprimat cu mai multă sau mai
puţină convingere adeziunea la Actul Unirii.
Steagul Moldovei
De
reţinut că, deoarece actul de autodeterminare al Transilvaniei, Banatului şi
celorlalte provincii de la vest de Carpaţi era şi cel mai delicat, drepturile
istorice româneşti fiind mai controversate decât în cazul Bucovinei şi
Basarabiei, care aparţinuseră Moldovei până în 1775, respectiv 1812, armata
română a rămas la vechea graniţă cu Austro-Ungaria pe toată durata acestor
evenimente, tocmai pentru a nu se putea susţine că exprimarea voinţei populare ar
fi fost viciată. Aşa că mulţi dintre participanţii la Marea Adunare Naţională
şi-au asumat reale riscuri mergând la Alba Iulia; existau formaţiuni
paramilitare ungureşti ostile Unirii, iar mare parte din Banat, inclusiv
Timişoara, fusese ocupată de armata regulată sârbă.
Stema Transilvaniei
Ar
fi greşit să ne imaginăm că, deşi punct culminant al acestor evenimente epocale,
Marea Adunare de la Alba Iulia a reprezentat şi deznodământul. În 1919, în timp
ce restul lumii îşi aducea soldaţii acasă, România a mai avut de înfruntat un
conflict armat, cel de care aminteam mai devreme. Concomitent, Marea Unire era
pusă pe masa verde a Conferinţei de Pace de la Paris, cel mai greu de trasat
fiind noile hotare de nord şi de vest ale României Întregite. Negocieri
furibunde, cu răsturnări de situaţie, în care din fericire România a beneficiat
de o garnitură de oameni politici net superiori celor care vor trebui azi să
asigure prima preşedinţie românească a Uniunii Europene, au condus în cele din
urmă la semnarea Tratatului de la Trianon, la 4 iunie 1920.
Stema Banatului
Privit
de istoriografia şi clasa politică ungară drept momentul apocalipsei naţionale,
când Ungaria a pierdut jumătate din teritoriul său istoric şi milioane de
maghiari au devenit din membri ai majorităţii dominante, minoritari în alte
state naţionale, pentru care regimul FIDESZ/Viktor Orban pregăteşte un centenar
ambiţios, Trianonul nu a fost de fapt decât o victorie parţială a românilor.
Da, Unirea de la Alba Iulia a fost recunoscută, dar prin trasarea graniţelor nu
toate comunităţile care-şi exprimaseră voinţa de autodeterminare în sensul
Unirii cu România au fost lăsate între graniţele Regatului României. Aşa am
ajuns să vorbim astăzi de Banatul de Vest (Sârbesc), de Maramureşul de Nord (numit
uneori şi istoric) şi de Crişana de Vest, precum şi de minorităţile naţionale
româneşti din aceste regiuni, care au nevoie de sprijinul României pentru a
rezista presiunilor asimilaţioniste din Serbia, Ungaria şi Ucraina. De fapt,
graniţa din Banat a primit configuraţia actuală de-abia în 1924, când a avut
loc un schimb de teritorii între România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi
Slovenilor (viitoarea Iugoslavie).
Stema Olteniei
Marea
Unire nu a fost însă doar despre populaţii şi teritorii. Ea a dat startul unor
transformări profunde, precum reforma agrară din 1919-1921, care a rezolvat,
până la venirea comunismului, problema ţărănimii şi a proprietăţii asupra
pământului (să nu uităm că în 1907 România Mică cunoscuse o răscoală ţărănească
de tip medieval, probabil ultima din istoria Europei), introducerea în 1919 a votului
universal pentru toţi bărbaţii cu vârsta de peste 21 de ani (drept acordat şi
femeilor în 1938), adoptarea unei noi Constituţii în 1923, una dintre cele mai
democratice şi mai moderne constituţii europene din acea epocă. Avântul
cultural al celor două decenii care despart cele două războaie mondiale, avânt
ce nu a fost încă egalat în următoarele opt decenii, este fără îndoială
rezultatul cumulării energiilor diferitelor regiuni care au compus România Întregită
şi al întâlnirii între elementele de specific diferit ale acestora. De altfel,
marile personalităţi culturale (literare, artistice, muzicale, ştiinţifice,
filosofice) şi politice ale perioadei interbelice proveneau din toate colţurile
României dintre Nistru şi Tisa şi chiar şi de mai departe, dintre românii din
Balcani.
Blazonul Crişanei
În
realitate, Marea Unire îndeplinea ultimul obiectiv al unui proiect de ţară care
fusese lansat cu exact şapte decenii mai devreme, în timpul revoluţiei din
1848, când România exista doar ca vis al unor tineri entuziaşti, plecaţi la
studii în străinătate şi contaminaţi aici cu diferite idei liberale, proveniţi
din două principate subdezvoltate de la periferia Europei, sau, potrivit
Europei, de la marginea Imperiului Otoman, în cadrul căruia acestea aveau doar
statutul unor provincii autoguvernate privilegiate. Nu mai trecem în revistă
toate etapele, dar este clar că acest proiect de ţară, cu toate miticismele
româneşti sancţionate cu umor de Caragiale şi cu năduf de Eminescu, dar de
ambii la fel de dur, a fost urmărit cu o tenacitate care atunci poate nu părea
suficientă, dar azi pare ceva de care politicienii zilei sunt complet
incapabili.
Stema Maramureşului
Şi
apropo de naţionalismul păşunist şi eurosceptic asumat de unii în ziua de azi,
inclusiv dintre liderii actualei coaliţii de guvernământ, proiectul de ţară
care a dus la formarea României întregite nu era doar naţional, dar şi modern
şi european. Construcţia de căi ferate, mult mai eficientă decât cea de
autostrăzi în zilele noastre (chiar dacă şi atunci au existat scandaluri de
corupţie), transformarea aproape peste noapte a unor târguri balcanice în oraşe
occidentale, mai ales a Bucureştiului în Micul Paris, înlocuirea pravilelor
medievale cu Codul Civil al lui Napoleon, formarea la fel de rapidă a unei
armate naţionale capabile să câştige războaiele din 1877-1878 şi 1913 şi apoi
să lupte cu eroism în Marele Război, încurajarea industrializării şi asumării
valorilor occidentale, racordarea diplomatică şi dinastică a României la Europa
etc. au fost de asemenea părţi componente ale proiectului de ţară care a dus la
Marea Unire şi apoi la avântul economic şi cultural interbelic. România ar fi
fost departe, dacă nu interveneau dictaturile, mai ales cea comunistă,
rapturile teritoriale şi al doilea război mondial, precum şi orbirea, corupţia,
ipocrizia şi meschinăria politicii româneşti din post-comunism. Iar noile
proiecte de ţară, începând cu pactul de la Snagov din 1995 pentru integrarea în
NATO (realizată în 2004) şi în Uniunea Europeană (îndeplinită la 1 Ianuarie
2007) nu sunt şi nu trebuie să fie altceva decât reveniri în formele actuale la
acel proiect de ţară şi la cursul istoric imprimat de revoluţia din 1848 şi de
Marea Unire din 1918.
Stema Bucovinei
Stema Basarabiei (perioada ţaristă)
Stema Dobrogei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu