miercuri, 13 noiembrie 2019

Despre tovarăşi de drum. Chişinău şi Bucureşti, final de 2019

Fostul premier liberal Gheorghe Tătărăscu alături de dictatorul comunist în devenire Gheorghe Gheorghiu-Dej

Evenimente grave s-au petrecut în această marţi, pare-se cu adevărat cu trei ceasuri rele, la Chişinău. La Bucureşti nu prea le-am observat din cauza zgomotului de fond dat de propriile alegeri prezidenţiale, de meliţarea continuă din jurul refuzului preşedintelui Klaus Iohannis de a participa la dezbateri electorale chiar şi în turul 2, de analiza vociferărilor de la CEX-ul din sediul PSD şi dacă a plâns sau nu Viorica Dăncilă, precum şi, nu în ultimul rând, de dispariţia celei mai celebre mustaţe din România de pe faţa fostului vătaf-şef Liviu Dragnea. Ce mai, Caragiale s-ar simţi, pentru a câta oară, pe deplin la el acasă în Bucureştii secolului XXI.

Din toată agenda de dincoace de Prut, singurele lucruri interesante mi se pare că sunt cele care se petrec în interiorul şi în jurul Alianţei USR PLUS, cu modul în care înţelege Dan Barna să (nu) gestioneze eşecul său electoral din turul 1 al prezidenţialelor şi cu răzgândirea bruscă a tovarăşilor de drum din PLUS-ul lui Dacian Cioloş apropo de subiectul fuziunii, ofertat de USR şi refuzat constant până la alegerile din 10 noiembrie 2019, dar acum devenit pare-se un deziderat pentru acest partid. Aceste evoluţii mi se par interesante nu pentru că ar fi mai puţin impregnate de spiritul personajelor lui Caragiale, ci pentru că misiunea istorică asumată la crearea lor de aceste două partide, şi mai ales de USR, este cu totul alta decât miza mercantilă măruntă a PSD, PNL şi a aşchiilor politice sărite din acestea: introducerea unui nou fel de a face politică şi generarea unei noi clase politice în România, după cele trei decenii de post-comunism ameţit.

Dar cum, din motive care ţin de propria mea implicare politică, nu pot spune mai multe acum despre USR PLUS, ci poate la bătrâneţe în memorii, hai traversăm Prutul, unde la numai câteva luni de la investire guvernul Maiei Sandu a fost demis printr-o moţiune de cenzură votată împreună de Partidul Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM), al preşedintelui pro-rus Igor Dodon, precum şi de Partidul Democrat din Moldova (PDM), condus absolutist de oligarhul suprem Vladimir (Vlad) Plahotniuc, azi transfug prin ţări străine. Bucureştiul a somat Chişinăul să continue reformele sau sprijinul românesc va fi retras (iar acesta, contrar a ceea ce cred destul de mulţi locuitori ai Republicii Moldova, e mai consistent şi mai benefic direcţionat decât ceea ce trimite Rusia). Mă rog, era cam singurul lucru pe care şi guvernul Orban şi preşedintele Iohannis puteau să-l facă în acest moment.
 
Reamintesc că guvernul Maia Sandu a fost investit după o melodramă politică în care la Chişinău au funcţionat pentru scurt timp două guverne paralele, în timp ce la Bucureşti opoziţia presa guvernul PSD să recunoască guvernul Sandu şi la capătul căreia Vlad Plahotniuc, zis şi Plaha, a fugit peste hotare. Atunci Maia Sandu s-a bucurat de încrederea Partidului Alternativa Socială (PAS), fondat şi condus de ea însăşi, dar şi de a Partidului Demnitate şi Adevăr (PDA), născut din mişcarea de protest din anii 2015-2016 şi condus de Andrei Năstase, şi de cea a Partidului Socialiştilor din Republica Moldova (PSRM). Anteriorul meu articol a fost postat pe acest blog chiar în timpul acelei crize.
 
Se observă jocul dublu făcut de PSRM? Nu e nici măcar prima oară. Mai întâi, Andrei Năstase l-a urcat pe Dodon pe scena protestului-maraton din Piaţa Marii Adunări Naţionale proclamând unirea împotriva supremaţiei oligarhului Plahotniuc, dincolo de diferenţa de orientare geopolitică dintre rusofilul Dodon şi pro-europenismul Platformei Demnitate şi Adevăr (care încă nu se constituise în partid). Acela a fost momentul când unioniştii au părăsit tabăra de corturi din PMAN, deşi ei erau aliaţi mai fireşti ai celorlalţi pro-europeni de la proteste. Apoi, Dodon s-a înţeles cu Plahotniuc, ca doi băieţi care, în realitate, se rupseseră cu partidele lor din acelaşi Partid al Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM), al fostului preşedinte de tristă amintire Vladimir Voronin (2001-2009). Şi cu sprijinul lui Plaha, care controla cu o mână de fier toate structurile de stat ale Republicii Moldova, Dodon s-a ales preşedinte. Apoi din nou PSRM s-a întors împotriva PDM, trântindu-le guvernul şi impunând un guvern al "monstruoasei coaliţii" cu PAS şi PDA sub preşedinţia Maiei Sandu. Pentru ca acum să scape de acest guvern cu ajutorul PDM, la scurt timp după ce candidatul PSRM, Ion Ceban, a câşţigat primăria Chişinăului în faţa lui Andrei Năstase (care o câşţigase anterior, dar fusese invalidat abuziv de o justiţie aservită lui Plahotniuc).
 
Ei bine, dacă cei din PDA şi din PAS, mai ales Andrei Năstase, nu ar fi ars-o atât de statalist, poate că nu ar fi ignorat lecţiile istoriei naţionale. Basarabia a căzut în robia comunistă peste noapte, concomitent cu instalarea ocupaţiei sovietice, dar în România de dincoace de Prut procesul a fost mai complex şi mai nuanţat. Comuniştii, ca şi în alte ţări est-europene, au aplicat teoria leninist-stalinistă a "tovarăşilor de drum", adică colaborarea cu persoane şi grupuri de alte orientări politice, chiar antagonice, până când, odată consolidată suficient puterea, "tovarăşii de drum" vor fi neutralizaţi sau lichidaţi la fel de brutal ca şi adversarii. În istoria României avem cazuri faimoase de oameni politici de marcă care au ales să se alieze cu comuniştii, crezând cu o naivitate care nu ar fi trebuit să-i caracterizeze că va fi loc şi pentru ei în noul regim.
 
Constantin Argetoianu, autorul celebrului jurnal plin de picanterii despre politichia interbelicului românesc, se salvase în Elveţia, dar s-a întors în România, ca "tovarăş de drum", sfârşindu-şi viaţa într-o temniţă comunistă. Cazul cel mai flagrant a fost cel al facţiunii PNL conduse de Gheorghe (Guţă) Tătărăscu, fostul prim-ministru din anii 1934-1937, un fel de Adrian Năstase al acelor timpuri care scosese ţara din marea criză din 1929-1933 şi o propulase într-o perioadă plină de corupţie, dar şi de mare avânt economic, edilitar şi cultural. Tătărăscu a servit de ministru de externe în guvernul Petru Groza, a condus delegaţia oficială a României la Conferinţa de Pace de la Paris din 1946-1947 (a mai existat încă o delegaţie a opoziţiei unite), dar la finele anului 1947 a fost arestat, iar gruparea sa politică desfiinţată forţat. Momentul a fost glorificat în istoriografia oficială comunistă drept eliminarea ultimului partid burghez din politica românească. În 1953, după autodizolvarea Frontului Plugarilor al lui Petru Groza, Partidul Muncitoresc Român devenea pe de-a întregul un partid unic.

Ei bine, Maia Sandu, Andrei Năstase, ceilalţi decidenţi din  PAS  şi PDA ar fi trebuit să se gândească la aceste precedente când au decis că, în numele luptei împotriva lui Plahotniuc, e cazul să facă joncţiunea cu PSRM şi cu Dodon. În definitiv, ADN-ul politic al PSRM este cel al PCRM, adică al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, acelaşi pe care-l primiseră şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Petru Groza, Vasile Luca şi ceilalţi lideri comunişti din perioada preluării puterii în România. La fel şi cei din departamentele de relaţii internaţionale ale partidelor româneşti care au stabilit parteneriate cu PAS şi PDA (de exemplu USR, partener al PAS), ar fi trebuit să analizeze mai serios şi să avertizeze asupra tuturor riscurilor unei "tovărăşii de drum" cu PSRM şi cu Dodon.

Dar mă tem că, încă o dată, cei din Bucureşti au făcut dovadă de superficialitate şi indecizie (pentru că numai indecizia poate explica de ce ar sprijini statul român şi partidele româneşti mai degrabă statalişti, cu condiţia să se declare pro-europeni- deşi statalismul basarabean e tare ambiguu geopolitic-, decât unionişti- lăsaţi cam de izbelişte de când Iohannis a devenit preşedinte în locul lui Băsescu-; de asemenea, doar superficialitatea eventual interesată poate lămuri de ce l-a stipendiat România pe Iurie Roşca chiar şi după ce a devenit evident că e un fals unionist care face jocurile Moscovei şi de ce a cultivat ulterior personaje corupte gen Vlad Filat, Plahotniuc- da, da, chiar şi pe el-, precum şi pe alţii, inclusiv din cei implicaţi în celebrul furt al milionului). Să sperăm că alegerile din anul 2020 vor crea premisele unei mai mari coerenţe politice a României.


Un comentariu: