Încă o şansă istorică care promite să fie ratată

Aşa cum am tot dezvoltat în alte postări, efervescenţa civică a ultimilor patru ani a deschis şansa unei ample înnoiri a unei vieţi politice anchilozate de monopolul instituit de o clică transpartinică cu rădăcini în aparatul de partid şi de stat din perioada comunistă totalitară, consolidată prin şmecherie şi legi abuzive de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani de democraţie şleampătă ce au urmat. Cu siguranţă, societatea civilă a marcat ample schimbări în aceşti ani marcaţi de mişcări sociale, iar după protestele #Colectiv din noiembrie 2015, pentru prima dată în mediul anti-sistem, deschiderea spre asumarea electorală a politicii a depăşit "talibanismul" civic.

Dar dacă sloganul pur anti-sistem #aceeaşimizerie a devenit din minoritar în 2012, majoritar în 2013 şi cvasiunanim în 2015, dacă legea partidelor a fost schimbată, fiind eliminate unele din principalele bariere în calea afirmării de oameni noi grupaţi în forţe noi, şi dacă la nivel popular a început să se treacă vizibil de la dezinteresul total ori votul prin inerţie pentru "răul cel mai mic", către dorinţa de a vota pozitiv partide noi cu oameni noi, acestea sunt doar precondiţiile realizării schimbării. De altfel, la un anumit nivel, s-a văzut asta, chiar dacă au fost nişte păcăleli, în votul pentru PPDD în 2012 şi în votul pentru Mircea Diaconu în 2014.

Pentru ca şansa istorică, contextul, să fie şi fructificat, e nevoie să se coaguleze cu adevărat şi acele forţe politice noi. Însă în acest final de martie 2016, lucrurile nu arată prea optimist. În primul rând, există sabotajul procedural: s-a păstrat monopolul Tribunalului Bucureşti pentru înregistrarea noilor partide, din toată ţara, care nu e chiar mică, ceea ce înseamnă că termenele din legea partidelor sunt privite ca orientative, iar cererile se soluţionează cu enorme întârzieri, blocând deja intrarea unora din partidele noi în alegerile locale.

Pe de altă parte, nu toate taberele care şi-au asumat cel puţin o retorică, dacă nu chiar o agendă anti-sistem, au aceeaşi definiţie a ceea ce înseamnă anti-sistemul. De exemplu, pentru unii, pentru chiar aderenţii săi în primul rând, M10 este un partid anti-sistem. Pentru mulţi alţii, M10 este doar o scorneală neoliberală cu rădăcini în PDL-ul de pe vremea lui Băsescu. Apoi, nu lipsesc între iniţiativele noi cele cu accente extremiste, care cu siguranţă nu reprezintă o alternativă, precum cele cu elemente de tip criptolegionar ori cele grupând nostalgici ai comunismului lui Ceauşescu. Başca aberaţiile din categoria "Partidul Noii Ordini Mondiale a Stăpânului Alfa şi Omega".

Avem şi o problemă a dezechilibrului ideologic. Dacă zona de centru dreapta şi dreapta s-a umplut de partide noi, zona de centru stânga şi stânga, cu excepţia acelor găşculiţe de nostalgici ai comunismului naţionalist de care ziceam mai devreme ori a unor făcături plecate din sistem precum Partidul Social Românesc al lui Mircea Geoană,  continuă să viseze cai verzi pe pereţi, să comenteze doct diferiţi autori de stânga din Occident şi să spere la noi mari valuri de protest începând cu anul 2017, care eventual să aibă un caracter "mai social". După victoria Syriza în alegerile din Grecia a existat o oarecare efervescenţă stângistă, iar în timpul protestelor #Colectiv a fost publicat un manifest al intelectualilor de stânga, dar ambele au rămas iniţiative sterile, fără nicio continuare.

În fine, a proliferat moda cu partidele locale. E şi elementul noutăţii aici, până în 2015 astfel de partide nefiind posibile, dar există şi o componentă de lipsă de viziune. Diverşi oameni, unii chiar cu un anumit palmares civic şi prestigiu, precum Nicuşor Dan, preşedintele fondator al Uniunii Salvaţi Bucureştiul, nu şi-au pus problema ce se va întâmpla a doua zi după alegeri, cum se vor putea opune din calitatea lor de aleşi locali reprezentând partide locale sabotajului care cu siguranţă va exista din partea autorităţilor centrale conduse de oamenii vechilor partide mari, cum îşi vor putea aduce doleanţele în Parlament, în lipsa unor deputaţi şi senatori ai propriilor partide etc.

Cum tentativa Iniţiativei România, platformă civico-politică născută după protestele #Colectiv, de a realiza o alianţă a partidelor noi pentru alegerile locale la Bucureşti, a eşuat, nu mă aştept ca la 5 iunie să se întâmple mari minuni. Deja candidaţii "anti-sistem" Ciprian Ciucu şi Nicuşor Dan concurează ca la fotbal, în loc să pună tirul pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele ori pe Ludovic Orban. Meciul de fapt nu e între ei, dar, na, de unde nu e (inteligenţă politică), nici Dumnezeu nu cere... Prin urmare, nu cred că vom vedea mai mult decât nişte consilieri locali, generali şi de sector, ai partidelor noi prin Bucureşti, iar la nivel naţional poate câteva primării.

Aşadar, lucru pe care l-am crezut întotdeauna, dar acum cu atât mai mult, adevărata miză este la toamnă, la alegerile parlamentare. Ştiu, mulţi vor zice că e mult mai greu decât la locale şi chiar aşa şi e. Dar dacă suntem cu adevărat anti-sistem, dacă chiar vrem să demolăm ceea ce există acum şi să construim ceva nou, trebuie să ne asumăm ca obiective atingerea pragului electoral la alegerile din noiembrie 2016 şi eventuala victorie la parlamentarele din 2020. Pentru aceasta este nevoie de o mare coaliţie naţională a tuturor partidelor anti-sistem, de dreapta, centru sau stânga, locale sau naţionale, cu excepţia celor extremiste.

Iar negocierea ar trebui să înceapă acum, deşi, realist vorbind şi uitându-ne cam cine defilează în spaţiul anti-sistem în prezent, nu văd posibil ca vreo discuţie serioasă să aibă loc înainte de 5 iunie, ziua alegerilor locale, de fapt nu înainte de finalul lunii iunie. Apoi vor urma cele două luni moarte, de vacanţă. Şi în septembrie, oricât s-ar demara atunci discuţii, va fi deja cam îngrăşatul porcului în ajun. Sincer, îmi doresc să mă înşel, dar mă tem că nu, şi în loc de a da acum o breşă în sistem, vom amâna acest moment pentru încă patru ani, timp în care România va fi şi mai furată. Prin urmare, cei care se consideră avangarda schimbării în România ar face bine să se uite de pe acum în oglindă şi să se scuipe între ochi.

Curtea Constituţională şi #aceeaşimizerie

S-a tot spus dintr-o anumită zonă a presei şi a societăţii civile că nimeni nu are dreptul să comenteze deciziile Curţii Constituţionale a României, că aceasta este un fel de Dumnezeu al democraţiei, cu atribute însă autocratice (pentru că democraţia înseamnă în primul rând asta: libertatea de a trece orice prin filtrul propriu şi de a-ţi exprima concluziile în mod deschis). Este de o ironie desăvârşită faptul că acum, când CCR a emis o decizie care pune sub semnul întrebării o bună parte din munca justiţiei din ultimii ani, exact din acele zone vin cele mai multe critici. Brusc, CCR nu mai este Dumnezeu, ci o instanţă care poate greşi. Mai mult, brusc se observă faptul că judecătorii acesteia sunt numiţi în urma unor calcule strict politice, iar în baza de selecţie pot intra şi oameni care au doar o minimă pregătire juridică, dacă ei convin diferiţilor "baroni" de partid care fac de fapt jocurile pe Dealul Uranus şi pe Dealul Cotrocenilor.

Desigur, pe vremea când CCR bloca "lovitura de stat" a USL din vara anului 2012, pentru concetăţenii de care vorbesc, Curtea era Dumnezeu. Acum, când loveşte în rolul Serviciului Român de Informaţii (SRI) de furnizor al serviciilor de interceptare pentru Departamentul Naţional Anticorupţie (DNA), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism (DIICOT) şi pentru parchetele din structura Parchetului General, Curtea nu mai este Dumnezeu, ba chiar încep să-i crească corniţe. Şi, şoc total, vedem cum controversata decizie s-a bucurat de largul suport al judecătorilor promovaţi în CCR de către Partidul Social Democrat (PSD), precum Valer Dornean şi Mona Pivniceru, cot la cot cu colegii lor proveniţi din cercurile vechiului Partid Liberal Democrat (PDL) şi dintre oamenii fostului preşedinte "justiţiar" Traian Băsescu, precum Daniel Morar, fostul şef al DNA, şi însuşi preşedintele Curţii, Augustin Zegrean, bătrânul consilier juridic din Bistriţa, om de casă al lui Ioan Oltean, fost mare lider PDL şi actual mare suspect în dosare de corupţie.

Dacă e să luăm decizia în sine, la nivel teoretic ea nu este total ilogică şi are şi plusuri şi minusuri. Într-adevăr, formularea respectivă din Codul de procedură penală era vagă, ori atribuţiile de urmărire penală nu pot fi atribuite vag, oricui. Faptul că SRI tindea să se comporte ca un organ de urmărire penală, în tradiţia vechii Securităţi comuniste, în loc de a asigura doar suportul tehnic pentru organele cu atribuţii de urmărire penală, este adevărat şi, mai devreme sau mai târziu, era nevoie de clarificare. Pe de altă parte însă, nici opinia separată a doi judecători care constată că excepţia de neconstituţionalitate de la care a plecat toată povestea nu era admisibilă, pentru că în acel dosar interceptările fuseseră făcute în baza vechiului Cod de procedură penală şi nu a celui nou, este corectă. De asemenea, dacă până acum în cazul unor interceptări abuzive am fi ştiut împotriva cui să ne îndreptăm, de acum încolo treaba asta va deveni mult mai difuză, cu fiecare parchet şi cu poliţia judiciară având propriile aparaturi şi personalul specializat, dar şi cu SRI continuând să facă interceptări sub pretextul siguranţei naţionale. Practic, dacă, de exemplu, detalii din viaţa intimă a unuia sau altuia vor ajunge în spaţiul public, va fi destul de greu de aflat care din multele organe de stat a efectuat interceptările şi de unde a apărut "scurgerea". Pe scurt, ne vom alege cu o inflaţie de servicii de informaţii cum era pe vremea lui Adrian Năstase.

Şi nu pot să nu sesizez ironia situaţiei făcând paralela cu 2012. Atunci, cum ziceam, cei mai acerbi critici ai deciziei de azi au aplaudat, deşi şi atunci era vorba de o situaţie ambiguă din punct de vedere democratic. Da, legea referendumului cerea un cvorum minim de participare de 50% dintre electorii aflaţi în evidenţe, iar acesta nu a fost atins. Sigur, nu cunoaştem câţi morţi se mai aflau atunci în evidenţe, ştiut fiind că niciun partid din cele mari nu s-a străduit prea mult să actualizeze listele, pentru a avea o marjă de fraudă electorală. Şi, la fel de evident, ceea ce dorea Antena 3, ca din calcul să fie scoşi cei 3-4 milioane de cetăţeni români cu drept de vot care trăiesc în străinătate, ar fi fost un abuz incalificabil. Dar, pe de altă parte, 7 milioane de cetăţeni au votat pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, cu 2 milioane mai mult decât cei 5 milioane care l-au votat pentru al doilea mandat în 2009. Iar grosul absenteismului nu a fost cauzat de boicotul proclamat de preşedintele suspendat, ci de scârba a milioane de români faţă de ambele tabere politice parlamentare. Nu spun lucrurile astea ca să repun în discuţie ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, chiar dacă am votat pentru demitere, până în final a fost un caz de tot răul spre bine; nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost România cu Crin Antonescu preşedinte şi Victor Ponta un prim ministru atotputernic, cu 70% din Parlament la cheremul lui.

Trecând însă de partea teoretică, decizia CCR din aceste zile scoate încă o dată în faţă complicitatea care există de fapt la nivelul mafiei transpartinice pe care încă din 2012 o parte a demonstranţilor o calificau cu sintagma #aceeaşimizerie, devenită tot mai generalizată de-a lungul valurilor de proteste din anii 2013-2015. Un PSD a cărui "baronime" este tot mai lovită de justiţie şi-a dat mâna cu un Traian Băsescu care a fost "justiţiar" doar atât timp cât era vorba de adversari politici şi nu de apropiaţii săi, precum şi cu acoliţii acestuia. Şi poate, o dată pentru totdeauna, vom înţelege că CCR nu este Dumnezeul democraţiei şi că atât timp cât acolo nu sunt numiţi doar judecători cu mulţi ani de experienţă ca judecători, printr-un mecanism cât mai transparent şi mai puţin politizat, astfel de decizii controversate şi controversabile vor mai exista.

Şi că tot i-am invocat pe aplaudacii CCR din 2012 transformaţi în contestatarii CCR din 2016, nu pot să nu-mi aduc aminte de o recentă discuţie în contradictoriu cu domnişorul Edmond Niculuşcă, preşedintele Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN), una din tinerele speranţe ale ONG-ismului cultural din România şi unul dintre protagoniştii faimoaselor "consultări" de la Cotroceni din timpul protestelor #Colectiv. În contextul unei dezbateri despre protestele din 1990 comparate cu protestele din ultimii ani, domnişoria sa a insistat că 2012 nu poate fi sub nicio formă asociat protestelor din 2013-2015, refuzând orice argument contrar bazat pe fapte concrete, dar fără să şi vină şi cu ceva mai de substanţă decât afirmaţia "eu nu consider că..." După care, culmea ridicolului, a deplâns lipsa de solidaritate a celor mulţi care i-au reproşat prezenţa la Cotroceni, unde nu îl mandatase nimeni. Asta la câteva minute după ce domnişoria sa demonstrase o crasă lipsă de solidaritate cu cei care, încă din 2012, s-au revoltat nu doar contra guvernării de atunci, ci a întregii clase politice. Poate acum, când vede faţa hâdă a idolilor săi, Edmond Niculuşcă şi ceilalţi ca el îşi vor mai revizui niţel presupunerile şi bias-ul politic...

Momentul de decenţă

Ieri după-amiază poporul român a primit o veste foarte tristă. Chiar şi acei români care nu-şi dau seama şi nu apreciază, cum se spune popular "punând botul" fie la calomniile înşirate timp de multe decenii de vechea Securitate comunistă şi de emanaţiile acesteia, "de stânga" sau "de dreapta", fie la tot felul de teorii despre desuetudinea monarhiei constituţionale, care teorii sunt ele însele pe cale să devină desuete în faţa crizei tot mai ample a civilizaţiei europene, şi-au pierdut din spaţiul public ultima figură cu adevărat istorică, ultima punte umană cu o perioadă în care ţara era totuşi mai normală la cap şi, mai ales, chiar dacă şi atunci existau corupţie şi abuzuri, moralitatea parcă se bucura de mai multe preţuire, iar elitele aveau o altă calitate. Regele Mihai I este încă în viaţă, dar la cei aproape nouăzeci şi cinci de ani ai săi şi cu diagnosticele severe care i-au fost puse, şansele de a mai reveni în viaţa publică sunt egale cu zero.

Finalul, mai brusc sau mai lent, este firesc pentru orice viaţă de om. Iar la aproape nouăzeci şi cinci de ani, nu se poate spune că un om nu şi-a trăit viaţa. La ceasul bilanţului, despre ultimul rege al României se vor putea spune multe lucruri bune, dar cu siguranţă istoria va consemna şi gesturi sau alegeri mai puţin inspirate. Nimeni nu este infailibil, asta e clar. Un lucru este însă cert despre Mihai al României: este un om decent, poate uneori prea decent şi nu o dată asta a fost speculat în defavoarea lui. Decenţa l-a oprit la 30 decembrie 1947 să refuze abdicarea şi să arunce ţara într-un război civil, al cărui rezultat final în condiţiile ocupaţiei sovietice era previzibil (aşa cum zecile de mii de români care în acei ani au pus mâna pe arme pentru a rezista nu au avut nici cea mai mică şansă). Tot decenţa l-a oprit de la a îndemna acel milion aflat pe străzile Bucureştilor de Paştile anului 1992 să se revolte, ceea ce în condiţiile mentalului colectiv de atunci, când mulţi încă priveau mineriada din iunie 1990 ca pe o acţiune legitimă, ar fi condus la un alt război civil. Şi cred că tot decenţa regelui a contat mult în îndemnul adresat în mai 2014 monarhiştilor de a-şi tempera manifestările publice.

Din păcate, destinul nu prea i-a recompensat regelui decenţa, ci i-a întors multă tristeţe. Ar fi putut fi cea mai lungă domnie din istoria românilor, a fost cel mai lung exil al unui conducător român. S-a străduit permanent şi a reuşit să fixeze în peisajul public românesc un reper moral cu totul absent din actuala clasă politică, dar din păcate şi din elitele culturale, aşa cum sunt ele în acest moment, dar i s-a răspuns cu mizerii. Hăituirea pe şoselele patriei sau pe aeroportul Otopeni de către ciracii regimului criminalului Ion Iliescu, minciunile reluate mereu, pe principiul leninist "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne", aprecierile de istoric de crâşmă ale gherţoiului prezidenţial Traian Băsescu, sunt doar câteva exemple.

Nici momentul actual nu este mai bun. Tragedia #Colectiv şi incapacitatea statului de a determina de ce se îmbolnăvesc şi mor bebeluşii arată că suntem încă o societate bolnavă, în disperată nevoie de o nouă revoluţie, o revoluţie mai mult a decenţei şi competenţei, decât a baricadelor. Aşa că, măcar acum, când ultimul rege al României este pe cale să treacă pe de-a întregul în istorie, aş dori să văd că suntem în stare să înţelegem exemplul său şi să fim decenţi. O decenţă care a cam lipsit în ultimele luni chiar şi unor înfocaţi monarhişti, dar de care avem nevoie chiar mai mult decât de mâncarea cu care să ne umplem stomacul. Hai că se poate, dacă a putut regele, putem şi noi...

Marea Schismă va fi anulată după o mie de ani?

În anul 1054, sosiţi chiar în Sfânta Sofia, pe atunci încă biserică, trimişii papei de la Roma îl excomunicau pe patriarhul ecumenic şi proclamau ruptura bisericii catolice de cea ortodoxă. În replică, patriarhul ecumenic îl excomunica pe papă. Momentul a rămas cunoscut în istorie drept Marea Schismă şi e considerat cel al rupturii istorice din sânul creştinismului european, între Est şi Vest. La momentul respectiv, însă, impactul său a fost limitat şi a fost nevoie de devierea cruciadei a IV-a asupra Constantinopolului, de către un veneţian bătrân şi viclean, Enrico Dandolo, puţin înaintea morţii sale, în 1204, şi de devastarea sălbatică a capitalei bizantine de către cavalerii "latini", pentru ca schisma şi ura reciprocă să-şi facă loc în conştiinţa maselor.

Sigur, nu era nici prima, nici ultima schismă din istoria creştinismului. Primele apăruseră încă din creştinismul timpuriu, sub forma aşa-numitelor erezii, dar în general nu rezistaseră testului timpului (şi persecuţiilor aplicate cu "generozitate" de biserica încă ortodoxă şi catolică deopotrivă). Se rupseseră apoi, pe rând, bisericile vechi orientale, care respinseseră unele sau altele dintre tezele sinoadelor ecumenice: copţii, etiopienii, siriacii, caldeenii, nestorienii, armenii, bisericile Sfântului Toma Necredinciosul din India. Iar după Marea Schismă avea să aibă loc Reforma protestantă, apariţia neoprotestantismului, trecerea unor credincioşi răsăriteni spre formule de catolicism- maroniţii libanezi, greco-catolicii din Ucraina şi România, armenii catolici-, în fine pe la 1920 ruptura ortodocşilor între ei în funcţie de calendar, un fel de sferto-schismă. Dar Marea Schismă a păstrat un statut aparte în conştiinţa oamenilor, deasupra tuturor celorlalte sciziuni si recombinări din istoria religiei creştine.

Aşadar, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul "micilor" schisme, de-a lungul timpului au existat încercări de reunificare între creştinismul catolic şi cel ortodox, începând chiar din 1078. Un exemplu major este conciliul de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439, prin care, recunoscându-se primatul papal, alături de filioque principalul punct de disensiune dintre catolicism şi ortodoxie, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul încerca să obţină sprijinul Occidentului pentru salvarea Constantinopolului, a ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, de la iminenta cucerire musulmană. O răscoală populară declanşată în decembrie 1452 de călugărul Ghennadie Sholarios a condus la eşecul final al acestei tentative. La 29 mai 1453, Mahomed al II-lea cucerea Constantinopolul şi-l numea pe Ghennadie patriarh ecumenic, primul de sub stăpânirea otomană.

Secolul XX a readus problema aceasta a reunificării pe fronton. Un prim pas, la conciliul Vatican II din 1962-1965, biserica catolică ridica anatema din 1054 la adresa bisericii ortodoxe. În replică, patriarhul ecumenic făcea acelaşi gest. În 1999 avea loc prima întâlnire dintre un papă şi un patriarh ortodox de după conciliul din secolul al XV-lea, o întâlnire între doi est-europeni: polonezul Ioan Paul al II-lea şi românul Teoctist. Au urmat apoi întâlnirile dintre papă şi patriarhul ecumenic, alte vizite în alte ţări ortodoxe, în fine, chiar zilele acestea, întâlnirea de pe aeroportul internaţional din Havana dintre papa Francisc I şi patriarhul Kiril al celei mai mari biserici ortodoxe autocefale, cea rusă, când s-a semnat şi un acord. În acelaşi timp, un sinod pan-ortodox este în pregătire, la care cu siguranţă se va discuta şi de posibila reconciliere după o mie de ani cu biserica catolică.

Sunt mai multe şanse acum ca acest lucru chiar să se întâmple decât în secolul al XV-lea? Poate. În mod cert în Europa secularizată de azi este improbabil ca biserica catolică să mai încerce să impună ortodocşilor primatul papal şi acele câteva dogme ale sale care fac diferenţa teologică dintre creştinismul apostolic occidental şi cel răsăritean. La un nivel sentimental, mi-ar plăcea. Cum provin dintr-o succesiune de două căsătorii mixte, între un ortodox şi un romano-catolic, am perceput întotdeauna schisma cu un regret, aşa cum era percepută în familia mea. Iar un punct comun cu secolul al XV-lea este recrudescenţa din ce în ce mai amplă a unei ameninţări musulmane motivate ideologic prin religie. Pentru că după eşecul experimentului secularist din anii '50-'70 (mai devreme în Turcia), tradus în regimuri autocratice şi/sau corupte, islamicii s-au întors spre religie, iar cei mai radicali au început să viseze la dominaţie mondială, parcă chiar mai mult în comunităţile de imigranţi din Europa, decât în ţările de origine.

Şi, da, poate că, în condiţiile în care secularismul absolut devenit normă pe continentul nostru nu mai reuşeşte să dea răspunsuri adecvate, o anumită reasumare de către Europa a identităţii sale creştine ar putea fi necesară şi utilă. Atenţie însă, asta nu trebuie să conducă la formarea unui fundamentalism creştin similar celui islamic, nici la abandonarea valorilor născute în siajul Revoluţiei Franceze, precum drepturile omului şi separarea dintre stat şi biserică. Identitatea creştină trebuie să se exprime cultural şi cu moderaţie, atât cât să terminăm cu aberaţiile de tipul "felicitări de sezon" în locul tradiţionalelor urări de Crăciun şi să stopăm fenomenul radicalizării islamice inclusiv a unor tineri proveniţi din familii non-islamice. De asemenea, este nevoie de tact şi de atenţie în realizarea reunificării. Voci importante din ortodoxie, precum cele ale călugărilor de la Muntele Athos, şi probabil şi din catolicism încă se opun. De asemenea, o exagerare a importanţei acordate patriarhului tuturor Rusiilor, chiar dacă biserica sa este cea mai numeroasă, ar putea deveni o problemă, pentru că această biserică are o anumită tradiţie în a acţiona ca agentură a imperialismului rusesc, un imperialism foarte activ în prezent şi deranjant în primul rând pentru alţi ortodocşi, precum georgienii, românii sau adepţii bisericii ortodoxe autocefale ucrainene, încă nerecunoscută de restul ortodoxiei.

Vivat Alburnus Maior!

Pentru că-n seara asta am o grămadă de prieteni, cunoscuţi, până şi fete pe care le-am curtat, care se simt bine la Clubul Ţăranului Român, la finalul primeia dintre Zilele Roşiei Montane, cu atât mai bine cu cât tocmai ce a fost făcut public anunţul includerii Roşiei Montane în Lista Tentativă a României pentru înscrierea în Patrimoniul Universal UNESCO, iar eu sunt prins cu treabă din cauza unui prost management al timpului zilele acestea şi nu pot merge, simt nevoia totuşi să-mi înec "amarul" printr-o postare dedicată Roşiei Montane.

Ultimul anunţ al Ministerului Culturii reprezintă corolarul unei lupte civice care durează de vreo 16 ani şi în care meritul cel mai mare îl au cei câţiva localnici, în frunte cu Eugen David, care au decis să reziste presiunilor unor investitori străini care au mituit tot ce mişca, prin toate partidele şi cam în toată presa mainstream, care au dus campanii publicitare agresive, care au cumpărat efectiv primăria locală, devenită o simplă oficină a intereselor lor şi care nu au precupeţit nimic pentru a-şi vedea toate autorizaţiile obţinute. A fost o luptă de o consistenţă şi o tenacitate fără precedent în România, poate doar pe vremea paşoptiştilor, care s-a dus şi-n instanţă şi pe stradă şi pe scenele festivalului Fân Fest sau la concertele unor trupe precum Luna Amară şi care a unit oameni dintre cei mai diverşi. A fost o luptă care sper să reprezinte un model urmat de acum încolo în toate cauzele civice şi politice majore.

Sigur, încă nu s-a interzis mineritul cu cianuri şi nu s-au oprit proiecte precum cele de la Certej şi Rovina, dar cel puţin putem spune că, în sfârşit, Roşia Montană, deja declarată monument istoric clasa A, este salvată. Pentru că Roşia Montană nu înseamnă numai că s-a oprit demolarea efectivă a patru munţi, că nu se va mai distruge o natură superbă, că nu se vor înstrăina de acolo cantităţi mari de aur şi argint pe redevenţe de nimic şi că România nu va ajunge să fie obligată zeci de ani să conserve cel mai mare lac de ape cianurate şi saturate şi cu alte substanţe puternic toxice din Europa, un adevărat pericol devastator pentru tot bazinul Dunării de Jos, în caz de deversare.

Roşia Motană este una din cele mai vechi localităţi continuu locuite din România, atestate documentar. Ea găzduieşte, în galeriile din munţi, în tăuri şi în centrul său vechi, o istorie continuă a mineritului auro-argintifer şi a comunităţilor de mineri, începând cu minele romane, unice în lume (celelalte mine romane păstrate în alte colţuri ale Europei au alte caracteristici), locul unde în secolul al XVIII-lea s-au găsit faimoasele triptice din Transilvania- documente nepreţuite pentru studiul dreptului roman provincial- şi continuând de-a lungul a aproape două milenii până-n post-comunismul contemporan.

Şi, poate va suna uşor naţionalist, dar aurul de la Roşia Montană este motivul principal pentru care împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, a renunţat la ideea de abandonare a Daciei, pe care istoricii antici mărturisesc că a nutrit-o timpul răscoalei dacilor şi al atacurilor sarmatice din anul 117. Prin urmare, ocupaţia romană a continuat până în zilele împăratului Aurelian (270-275) şi chiar şi după retragerea ordonată de acesta, imperiul şi-a păstrat mult timp avanposturile de la nord de Dunăre, ba chiar a mai şi construit poduri peste fluviu, precum cel de la Sucidava Celei, comanditat de Constantin cel Mare. Aşadar, mai mult decât zelul cotropitor al lui Traian, aurul Roşiei Montane este cel care ne-a făcut ceea ce suntem şi din cauza acestuia vorbim azi o limbă romanică şi nu un soi de albaneză sau o limbă slavă. Galeriile romane pe care Gabriel Resources dorea să le radă odată cu munţii în care sunt săpate, reprezintă o mărturie a începuturilor noastre istorice cel puţin la fel de valoroasă precum monumentul de la Adamclisi, Columna lui Traian sau ruinele celor două Sarmizegetuse. "Mioriţa", cronicarii moldoveni şi munteni, poeţii Văcăreşti, Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Marin Preda, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, până şi Mircea Cărtărescu sunt copiii literari ai Roşiei Montane.

Consideraţii despre criza de la Chişinău

Mulţi concetăţeni de-ai noştri nu prea înţeleg ce se petrece zilele acestea în Republica Moldova şi, într-adevăr, nu e prea simplu de înţeles. Desfăşurarea faptelor aminteşte întrucâtva de revoluţia rusă din 1917, extrem de confuză, cu multe tabere aflate în contradicţie şi azi susţinând una, mâine cu totul alta, dar violente, cu implicarea în spatele unora dintre acestea a unor servicii de informaţii străine ş.a.m.d. Dar nu intenţionez să fac o analiză propriu-zisă a evenimentelor, s-au publicat deja analize foarte informate şi pertinente, pe unele share-uindu-le eu însumi pe Facebook.

S-a vorbit de asemenea de greşelile României, dar parcă nu destul şi la asta doresc să mă refer. Pentru că greşelile României nu se limitează la susţinerea indirectă de-a lungul ultimilor şapte ani a unor oligarhi precum Vladimir Plahotniuc sau Vladimir Filat, aflaţi la conducerea ori în spatele unor partide pretins pro-europene. Deşi această greşeală, în mod evident, a existat. Aşa cum a existat şi cealaltă ticăloşie des menţionată în presă, tratarea Basarabiei de către politicieni precum Traian Băsescu sau Victor Ponta drept un teren exclusiv electoral.

Acestea sunt însă simptomele unui fenomen mult mai amplu: absenţa unui proiect politic al Bucureştiului vizavi de statul românesc de dincolo de Prut. O absenţă poate explicabilă în anii '90, cei ai unei maxime izolări internaţionale a României după mineriadele din 1990-1991, când era evident că ţara noastră nu ar fi primit niciun sprijin pentru un astfel de proiect naţional; mai ales în contextul în care marile puteri occidentale, de la care aşteptam acceptul integrării noastre euro-atlantice, cultivau relaţia cu o Rusie cu care sperau că se poate face business. Şi pe care, prin urmare, nu doreau să o deranjeze în impunerea intereselor sale în stătuleţe no name precum Republica Moldova.

Nu mai există însă scuze pentru absenţa acestui proiect politic din anul 2009 încoace. Iar acest proiect politic nu putea să fie mult clamata integrare europeană a Republicii Moldova, un proces cu şanse reduse din start, făcut şi mai improbabil nu doar de evoluţiile interne de la Chişinău, dar şi de permanenta presiune pusă de o Rusie care are felurite pârghii de a influenţa ceea ce se întâmplă acolo, de la telecomandarea mişcărilor separatiste ale unor grupuri minoritare şi alimentarea formaţiunilor politice şi civice extremiste la prezenţa masivă în spaţiul media şi specularea corupţiei generalizate din chiar mijlocul aşa-zişilor politicieni pro-europeni. Evenimentele din Ucraina din anul 2014 au demonstrat până la ce nivele fusese infiltrat acest stat, folosindu-se exact pârghia corupţiei. Privatizările ciudate efectuate de guvernele "pro-europene", inclusiv cea mai recentă, cea a aeroportului internaţional din Chişinău, dau suficiente indicii că în Republica Moldova lucrurile stau într-un mod similar.

La 7-8 aprilie 2009, tinerii şi mai puţin tinerii ieşiţi în stradă la Chişinău au cerut unirea. Din păcate, ei nu s-au şi organizat atunci, iar beneficiarii revoluţiei lor au fost nişte partide conduse de politicieni care mai fuseseră la butoane în anii anteriori instaurării regimului lui Vladimir Voronin, oligarhul comunist (sic!), şi care au demonstrat că nu îşi schimbaseră năravurile care au şi condus la victoria electorală a PCRM în 2001. Iar politicienii cam la fel de incapabili de la Bucureşti nu au luat în seamă mesajul şi nu şi-au asumat reunificarea ca proiect principal de politică externă, cu toate că se deschisese o fereastră de oportunitate cum nu mai existase din anii 1991-1992. Deşi unirea se ceruse la Chişinău, iar comunitatea occidentală în mare măsură se lămurise cam cum stau lucrurile cu cel de-al treilea Reich al lui Putin, după războiul de cinci zile din 2008, agresiunea asupra Georgiei, păstrând aceeaşi atitudine umilă şi servilă din perioada de aderare la NATO şi UE, politicienii din România s-au limitat la a discuta "corect politic" de integrarea europeană şi la a nu face mai nimic.

Sigur, există unul dintre ei care a tot luat cărămida si s-a lovit periodic cu ea în piept pretinzând cât de unionist este el: preşedintele Traian Băsescu. Numai că recentele lui declaraţii despre oferta pe care i-ar fi făcut-o lui Voronin, dincolo de faptul că poate fi doar o petardă băsesciană din categoria "dragă Stolo", demonstrează un imens şi nociv amatorism. Încă un domeniu în care Băsescu a promis multe şi a sedus publicul, dar în care, ca şi în toate celelalte privinţe, se dovedeşte a fi făcut doar demonstraţia unui cabotinism de prost gust.

Vizavi de evenimentele de la Chişinău, un prieten făcea o paralelă interesantă între Republica Moldova acum, când marea dezamăgire populară beneficiază unor populişti pro-ruşi sau unor alţi pretinşi pro-europeni, dar care sunt dispuşi să lase statul dintre Prut şi Nistru într-un foarte periculos no man's land între graniţele a două blocuri geopolitice rivale, îngheţând procesul de integrare europeană, şi România anului 2000, care după eşecul lamentabil al unei coaliţii destul de asemănătoare cu Alianţa pentru Integrare Europeană ajungea să voteze între criminalul Ion Iliescu şi extremistul Corneliu Vadim Tudor. Şi mai spunea el că singura ieşire din impas pentru locuitorii Basarabiei ar fi fie realizarea reunificării pe cale revoluţionară, fie afirmarea unei forţe politice de la firul ierbii, cu o agendă neechivoc unionistă şi determinată să şi realizeze mult aşteptatul act istoric.

Ei bine, ambele afirmaţii sunt cât se poate de corecte. Numai că, aşa cum observa şi el,  cele două scenarii care să conducă la unire sunt foarte improbabile în acest moment şi sunt mari şanse ca cetăţenii Republicii Moldova să bea până la capăt cupa amară pe care am băut-o şi noi la alegerile din anul 2000. Iar aceste scenarii sunt cu atât mai improbabile cu cât lipseşte un ingredient fără de care nu se poate: oferta Bucureştiului. O ofertă pe care candidatul Klaus Iohannis a menţionat-o în campania electorală, dar pe care nu a şi formulat-o ca preşedinte în funcţie al României.

Este aşadar timpul ca măcar acum elita politică a României să întreprindă ceea ce trebuia să fi întreprins încă din 2009: un pact de tip Snagov, cel prin care România s-a angajat în procesul de integrare euro-atlantică, de data aceasta fixând ca proiect primordial de politică externă reunificarea, separarea problematicii celui de-al doilea stat românesc de cea a românilor de pretutindeni- emigraţie şi comunităţi istorice- şi formarea unui minister dedicat, mai mult sau mai puţin similar ministerului reunificării din Coreea de Sud, care să asigure constituirea îndelung discutatului şi niciodată aplicatului spaţiu informaţional comun şi care să administreze un plan coerent şi detaliat de investiţii şi de ajutorare a Republicii Moldova, ceva în genul Fondului Moldova, propus de Dan Dungaciu, constituirea cel puţin a unui post de consilier specializat exclusiv în cadrul Administraţiei Prezidenţiale etc.

Şi pentru că toate acestea presupun şi bani, simt încă o dată nevoia să dau o replică acelora dintre noi care întreabă maliţios, oare cât va costa reunificarea şi dacă ne-o permitem. Calculul s-a făcut, un studiu în acest sens a fost publicat de Fundaţia Universitară a Mării Negre şi nu este nici pe departe ceva imposibil pentru puterile ţării noastre; în fond, Republica Moldova este echivalentă demografic cu zona metropolitană Bucureşti, iar câştigurile economice ar începe să compenseze în câţiva ani cheltuielile. Dar, dincolo de calculul pur economic, i-aş întreba pe aceste doamne şi pe aceşti domni, ei şi-au pus problema cât îl va costa pe resortisantul german, francez, olandez sau britanic integrarea României în Uniunea Europeană, sau au fost fericiţi să se vadă cu sacii în căruţă?

Scurt exerciţiu de mitologie urbană aplicată

Fiind eu mai pletos de nişte mulţi ani şi mare amator de haine de piele, de diverse croieli şi lungimi, sunt foarte familiarizat cu acea categorie de oameni care simt nevoia să comenteze în gura mare, când cineva care li se pare insolit le traversează câmpul vizual. Şi nu, nu este nici pe departe o chestie strict românească, de popor ieşit de curând din totalitarism şi cu mentalităţi remanente din acea perioadă, mi s-a întâmplat şi în Occidentul care, teoretic, respectă mult mai mult individualitatea şi dreptul la propria imagine, cu occidentali nativi.

Dar, ca să fiu sincer, sunt de multe ori amuzat de asocierile care se fac şi le colecţionez mental. Comparaţia cu Iisus Christos, inclusiv în varianta anglo-saxonă de Jesus, este cea mai frecventă, aşadar cea clasică. Dar nici pe departe singura. Probă a debordantei fantezii umane, de-a lungul timpului am fost satana, Jim Morrison, Corbul (filmul "The Crow" cu Brandon Lee în rolul principal), Renegatul (referire la serialul "Renegade" cu Lorenzo Lamas), "Matrix" (mă rog, nu o persoană anume, dar un film în care mai multe personaje purtau parpalace lungi de piele), Rahan, Elvis (?!?), Tudor Vladimirescu, Ştefan cel Mare, ba chiar recent, la o dezbatere televizată la care luam parte, m-am trezit comparat cu... Decebal.

Însă cea mai tare asociere din ultimii ani mi-a fost dat să o aud aseară. Mă grăbeam spre o întâlnire în Centrul Vechi la care mă aflam deja într-o mică întârziere şi un punker afumat bine, nemulţumit că am refuzat să-i donez 5 lei cu ajutorul cărora să treacă la nivelul următor de beţie, mi-a strigat repetat: "Unde te duci, Arsenie Boca?"

Arsenie Boca

Subsemnatul