Scrisoare deschisă a unui "golan" către Marian Munteanu

(ecuson de "golan" pe care mi l-am confecţionat şi l-am purtat după mineriada din 13-15 iunie 1990, la manifestările pentru eliberarea celor arestaţi şi la primele evenimente comemorative)

Domnule Marian Munteanu, nu ne cunoaştem personal, dar ne-am intersectat de multe ori în acel tumultuos an 1990. Cred că prima oară am trecut unul pe lângă celălalt la 18 februarie 1990, în Palatul Victoria, pe scară; eu coboram, domnia voastră urcaţi. Apoi, evident, în Piaţa Universităţii, unde domnia voastră făceaţi istorie din balconul Facultăţii de Geografie, iar eu eram unul din zecile de mii care vă ascultau, de cele mai multe ori aflându-mă pe carosabil sau în apropierea Fântânii. Iar mai târziu, când dumneavoastră şi alţi protestatari vă aflaţi în arest, am îmbrăcat cămaşa albă şi am ieşit din nou în stradă pentru a cere eliberarea domniei voastre şi a celorlalţi.

 

Vă spun toate acestea ca să nu credeţi că această adresare vine fie din partea cuiva care nu a cunoscut Piaţa Universităţii din 1990, fie, eventual, se afla pe vremea aceea în tabăra cealaltă, a „oamenilor de bine”. De altfel, fotografiile care însoţesc acest text sunt dovada că nu mint. Mai simplu decât să mă caut în miile de fotografii şi sutele de ore de filmări din acea vreme, un puşti de 15 ani într-o mare de tineri, am căutat o serie de obiecte pe care le-am pus bine şi le-am păstrat încă de atunci. Majoritatea, aşa cum puteţi observa, sunt manufacturate de mine.

(brasardă tricoloră de la mitingul PNŢCD din 22 aprilie 1990, de la care a pornit grupul de manifestanţi care a blocat Piaţa Universităţii; până să caut aceste obiecte, uitasem acest detaliu)

În 1990 v-am admirat şi rămân în continuare convins că v-aţi înscris definitiv numele în istorie prin ceea ce aţi făcut atunci. Anul următor nu v-am mai admirat, pentru că aţi ieşit în spaţiul public cu acea iniţiativă numită Mişcarea Pentru România. Chiar dacă nu v-aţi asumat direct şi poate nici măcar în sinea domniei voastre, nu puteţi nega, dacă sunteţi sincer, că acea iniţiativă politică avea certe rezonanţe legionaroide, fiind prima formaţiune din anii ’50 încoace cu astfel de trăsături, pe teritoriul României. Ori mi s-a părut de un prost gust extrem faptul că aţi pus în aplicare o astfel de idee la un an după ce, în seara zilei de 13 iunie 1990, la TVR, Ion Iliescu denunţase „rebeliunea legionară”, o minciună murdară care a costat, la propriu, vieţi şi pe care mulţi prin ţară încă o mai credeau; iar asta cu numai un an înainte de primele alegeri de după Duminica Orbului!

Dar, poate că aţi fost sincer, poate că asta e ceea ce credeţi domnia voastră. Din câte am putut să observ în apariţiile din ultimul timp de pe Realitatea TV, punctele de vedere par să vă fi rămas cam tot la nivelul celor din 1991. Şi, deşi ăsta pare să fie curentul dominant zilele acestea, nu am de gând să discut cu domnia voastră ideologie. Constat pur şi simplu că suntem oarecum apropiaţi în câteva puncte şi departe sau foarte departe în toate celelalte; dar cum eu continui să cred în spiritul democratic care a animat acea Piaţă a Universităţii pe care am avut-o în comun, nu mă voi alătura corului celor care vă judecă din perspectiva delictului de opinie. Prin urmare, legat de episodul Mişcarea Pentru România,  ca şi de alăturarea bizară pe care aţi avut-o în anul 2000 cu fostul dumneavoastră torţionar, Virgil Măgureanu, ca şi cu Valeriu Tabără, precum şi cu partidele celor doi- PNR şi PUNR-. niciunul tocmai favorabil opoziţiei democratice în anii anteriori, o să plec de la premisa că pe cât sunteţi de charismatic şi de bun orator, pe atât sunteţi de neinspirat ca politician.

(de-abia lizibilă azi, aceasta este imaginea unui fluturaş din ultimele zile ale lunii aprilie 1990, care conţinea revendicările formale ale protestului maraton din Piaţa Universităţii)

Motivul pentru care vă adresez această scrisoare este însă altul. Nu numai că aţi fost prezentat, dar aţi început să vă asumaţi calitatea de prezumtiv lider al societăţii civile, aţi început să vorbiţi de deschiderea unei relaţii între societatea civilă şi PNL, vă erijaţi practic în candidat al societăţii civile care, iată, a obţinut sprijinul unuia dintre cele două cele mai importante partide din România. Ei bine, domnule Marian Munteanu, asta este impostură şi este infinit mai gravă, mai condamnabilă moral,  decât tentaţia extremismului sau lipsa de inspiraţie în politică! După eşecul Mişcării Pentru România şi exceptând acea tentativă de candidatură la preşedinţie din anul 2000, domnia voastră, domnule Marian Munteanu, aţi fost un cetăţean privat, cadru didactic şi om de afaceri. Desigur, cineva care, la un moment dat, a avut o şansă istorică şi s-a aflat în prim planul civismului şi al politicii din România, dar care ulterior, mai bine de două decenii, nu s-a mai implicat în niciun fel. Cu tot respectul, revenirea domniei voastre în spaţiul public în ultimele câteva luni, după tragedia #Colectiv, nu este suficientă ca să vă propulseze într-o poziţie reprezentativă pentru societatea civilă.

(ecuson pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit efectiv în timpul manifestaţiei din Piaţa Universităţii, 1990)

Poate că domnia voastră aţi rămas mai mult sau mai puţin blocat în nostalgia anului 1990 şi nu aţi fi singurul dintre vechii „golani” care cade în această tentaţie, uitându-se cu desconsiderare, chiar dispreţ, la protagoniştii mişcărilor de protest din ultimii ani. Eu am fost ceva mai norocos fiind născut cu 12 ani în urma domniei voastre: suficient de „bătrân” ca să nu ratez revoluţia din 1989 şi tumultul anului 1990, dar şi suficient de „tânăr” ca să fiu deschis şi să mă pot implica în mişcările civice ale ultimilor patru ani. Aşa că am ajuns să cunosc destul de bine peisajul societăţii civile al zilelor noastre, fie că vorbim de cei mai de stânga sau de cei mai de dreapta, de Coaliţia pentru Familie ori de Coaliţia pentru Mediu sau de Coaliţia contra Discriminării, de Uniţi Salvăm sau de Iniţiativa România, de Campania Salvaţi Roşia Montană sau de Coaliţia Stop TTIP&CETA, de Neam Unit, GISC Bârlad, de feministe ori de dacişti, de unioniştii de la Acţiunea 2012 ori de Politica Fără Bariere, de monarhiştii din ANRM ori de „tinerii mânioşi” cei anarhişti, de ţăranii răsculaţi din Pungeşti, de apărătorii clădirilor istorice sau de doamnele de la oraş cu suflet mare, salvatoare ale câinilor străzii etc. etc. etc.

(un alt ecuson de "golan" pe care mi l-am confecţionat şi l-am folosit în epocă)

Ei bine, domnule Marian Munteanu, indiferent ce credeţi despre unii sau alţii dintre aceştia, ei sunt cei care formează societatea civilă de azi, în toată complexitatea ei şi cu toate generaţiile sale, iar domnia voastră nu sunteţi în acest peisaj. Nu e suficient să proclame doamna Alina Gorghiu că aţi fi, vai, marele reprezentant al societăţii civile, iar domnia voastră să preluaţi din zbor şi să nu vă puneţi problema că trei-patru luni de apariţii în emisiune la Rareş Bogdan nu sunt suficiente ca să vă recâştigaţi locul în societatea civilă. Săraca doamnă Gorghiu acum vreo lună sau mai puţin a confundat Uniunea Salvaţi Bucureştiul cu Uniţi Salvăm, lucru scuzabil pentru orice altă Alină, mai puţin pentru cea care este la vârful politicii româneşti.

În încheiere, stimate domnule Munteanu, aşa cum am precizat, nu vă chestionez nici trecutul, nici opţiunile ideologice, dar vă chestionez totuşi moralitatea. Vreţi să vă lansaţi în cursa pentru primăria generală ca un om vertical, care-şi asumă candidatura pe baza calităţilor şi cunoştinţelor sale şi nu a unor merite care nu-i revin, sau ca un impostor, care se pretinde a fi ceea ce nu este?

(ecuson de "golan" la care m-a "chinuit" talentul)

(fluturaş care a circulat în Piaţa Universităţii 1990)

(caricatură difuzată în Piaţa Universităţii la 27 aprilie 1990- când am păstrat fluturaşul, am scris data la care l-am primit în partea de sus)

Orban, Marian Munteanu, Nicuşor Dan, politicieni sau activişti civici- toţi creaturile lui Caragiale

(imagine lascaupetru.wordpress.com)

Deci, zilele acestea, lovitură de teatru, mai exact de teatru bulevardier uşurel, în sensul pieselor de la "Union" la care mergeau personajele din "O noapte furtunoasă". Aşadar, chemat la DNA şi pus sub control judiciar pentru o afacere destul de mocirloasă, având ceva iz de capcană întinsă de oareşce grupuri de interese atât din PSD, cât şi din PNL, cu motive să o prefere pe cale de blat pe Gabriela Vrânceanu Firea, întru refacerea armonioasei colaborări la furăciuni transpartinice din epoca Sorin Oprescu, Ludovic Orban renunţă la tot: prim-vicepreşedinţie PNL, vicepreşedinţia Camerei Deputaţilor şi candidatura la funcţia de primar general al Bucureştiului. Chiar dacă această întâmplare a convenit precis unora de prin propriul partid, cum ar fi acei minunaţi consilieri generali PNL care aprobau pe bandă rulantă aberaţiile lui Oprescu, partidul a fost lovit zdravăn. După ce Cristian Buşoi a făcut pasul înapoi pe fondul nefericitei sale asocieri electorale cu fel de fel de dezastre ce au lovit Bucureştii, de la ciuma lui Caragea încoace, acum un al doilea candidat PNL pleacă intempestiv de pe teren.

Cel de-al doilea cel mai mare partid din România rămas fără candidat şi fără şanse de a scoate al treilea iepure credibil din pălăria proprie nu e o situaţie de ici de colo, mai ales când sondajele au început să indice o scădere generală a partidului în simpatia publică, ca efect al prestaţiei slabe a preşedintelui Iohannis şi inegale a guvernului "tehnocrat" Cioloş. Bun, partidele mainstream din România sunt pline de indivizi pe tipicul caragialesc: vicleni, însă nu inteligenţi, lipsiţi de orizonturi, superficiali, cu maximum o spoială vagă de cultură, compensată în unele cazuri prin demagogie şi pompoşenie. Ar fi totuşi greşit să ne imaginăm că toţi sunt proşti; există un număr de "păpuşari" cu mintea brici, iar acestora li se mai întâmplă să înţeleagă corect astrograma momentului. Ori, încă de câţiva ani, dar mai ales de la #Colectiv încoace, toate astrele s-au aliniat pentru declanşarea unei reînnoiri radicale, din exteriorul său, a vieţii politice din România; toate astrele, mai puţin una, cea mai importantă de fapt: o coagulare consistentă dinspre societatea civilă spre politic. Prin urmare, "păpuşarii" PNL (ori eventual cei ai serviciilor, dacă are dreptate Moise Guran) au conchis că pot selecta ei candidatul civic pe care PNL să şi-l asume şi cu ajutorul căruia să surfeze către victorie peste valul schimbării cerute de societate. Iar numele lui este surpriza zilei: Marian Munteanu.

Cândva l-am admirat pe acest domn. Fiind cu doisprezece ani mai tânăr decât el la o vârstă la care astfel de diferenţe înseamnă ceva, nu am avut cum să avem foarte multe texte între noi, dar îl ştiu pe acest personaj cam de prin ianuarie 1990, de la primele manifestaţii anti-FSN ale Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti, al cărei preşedinte era. M-am intersectat cu el la unele din protestele acelei perioade apoi, evident, pe durata "Golaniadei" îl ascultam aproape zi de zi, el din balconul Facultăţii de Geografie, eu stând de obicei în zona Fântânii de la Arhitectură sau pe carosabil. După 13-15 iunie 1990, am ieşit la marile proteste pentru eliberarea sa şi a celorlalţi deţinuţi politici ai regimului Iliescu-FSN. Admiraţia mea pentru Marian Munteanu s-a terminat însă anul următor, când acesta a iniţiat prima sa tentativă de a fonda un partid politic: Mişcarea Pentru România. Având ca siglă nici mai mult, nici mai puţin decât monograma lui Christos, MPR se declara ca partid de orientare "naţional-democrată", dar amestecul de religiozitate şi naţionalism, manifestările publice, sigla şi chiar rezonanţele numelui, mă duceau cu gândul la o formaţiune de factură criptolegionară. Ori să ieşi cu aşa ceva în 1991, când minciunile debitate cu un an înainte vizavi de opoziţia politică şi civică erau încă foarte prezente în minţile oamenilor, mi s-a părut de un maxim prost gust, ca să nu zic mai mult. Piaţa Universităţii fusese profund anticomunistă, patriotică şi nu exclusese niciodată manifestările religioase în felul în care mitingurile de acum o fac, dar nu avusese nimic legionar în ea, totul fusese despre democraţie şi occidentalism. Ori ca cel mai notoriu dintre foştii lideri ai acesteia să iasă în spaţiul public cu o iniţiativă criptolegionară, după atât de puţin timp, era ca şi cum calomnia ordinară a lui Ion Iliescu din seara zilei de 13 iunie 1990, despre "rebeliunea legionară", ar fi fost confirmată; şi asta cu destul de puţin timp înainte de alegerile din 1992.

Desigur, asta era în 1990-1991. În prezent, Alina Gorghiu, Vasile Blaga şi Cătălin Predoiu ni l-au prezentat pe Marian Munteanu drept un impecabil lider al societăţii civile, în termeni cu totul elogioşi, deşi acesta încă nu s-a înscris în PNL şi nici nu se grăbeşte să o facă, anunţând că-şi va corela gestul cu imperativele procedurale legale. Dar, până la a discuta cât de impecabil este Marian Munteanu, prima întrebare este: chiar reprezintă el un lider al societăţii civile?

Neîndoielnic, atunci când ieşea în stradă în decembrie 1989, când fonda Liga Studenţilor sau când anima  timp de o lună balconul Facultăţii de Geografie, Marian Munteanu era unul dintre cei mai proeminenţi revoluţionari şi activişi civici ai momentului. Dintre personajele care s-au remarcat ca lideri sau figuri mai vizibile ale "Golaniadei", Marian Munteanu nu a fost însă un fel de Doru Mărieş, care din 21 decembrie 1989 până-n ziua de azi face activism civico-politic, nici un fel de Doru Braia, care fie şi ca om de media, a rămas prezent în spaţiul public. Pentru Marian Munteanu, Mişcarea Pentru România a reprezentat un fel de cântec de lebădă; iniţiativa nu a avut succes şi a fost de scurtă respiraţie, însă a marcat despărţirea definitivă dintre fostul orator din balconul Facultăţii de Geografie şi ceilalţi participanţi ai Pieţei Universităţii, care s-au dus către Alianţa Civică şi CDR. Mai mult, după eşecul Mişcării Pentru România, Marian Munteanu s-a refugiat cam cu totul în viaţa sa privată, unde a urmat o carieră didactică şi s-a apucat de afaceri. Sigur, de-a lungul timpului au circulat unele zvonuri despre aceste afaceri, dar, sincer, nu mă pronunţ, nu stăpânesc problema.

Oricum, cert e că tot tumultul restului deceniului s-a petrecut fără ca Marian Munteanu să reprezinte altceva decât un cetăţean. În anul 2000, ultimul al deceniului, secolului şi mileniului, când toate marile speranţe ale celor ce băuseră o şampanie în Piaţa Universităţii sau la sediul central al CDR din Batiştei în noaptea victoriei lui Emil Constantinescu se risipiseră, guvernarea se destrămase, iar alegerea imposibilă dintre Iliescu şi Vadim se prefigura la orizont, a apărut la rampă şi Marian Munteanu, într-o companie însă foarte stranie: Virgil Măgureanu, până de curând director al SRI, apoi fondator al PNR, însă nu orice director SRI, ci exact cel din perioada mineriadelor şi a conflictului interetnic de la Târgu Mureş, şi Valeriu Tabără, fost ministru al agriculturii în guvernul Văcăroiu, devenit şi preşedinte al PUNR. Marian Munteanu, fostul deţinut politic, urma aşadar să candideze la preşedinţia României cu concursul foştilor săi torţionari! În orice caz, şi această încercare a fost de scurtă respiraţie şi nu s-a ales mare lucru de ea, Marian Munteanu nemaiajungând să candideze efectiv...

Din nou, au trecut cincisprezece-şaisprezece ani mai degrabă discreţi, din perspectiva lui Marian Munteanu. Desigur, s-au întâmplat multe în toţi aceşti ani: şi mai multă corupţie, aderarea României la NATO, reformă constituţională în 2003, aderarea României la UE, PNA, MCV, DNA, bulă imobiliară, criză economică mondială, mişcări ample de protest în 2012, 2013, 2014 etc. De-abia după valul de proteste #Colectiv, vocea lui Marian Munteanu a început să se facă auzită, asta şi cu cooperarea mă îndoiesc că dezinteresată a lui Rareş Bogdan şi a Realitatea TV şi repetând cam aceleaşi idei ca şi în epoca MPR, acum un sfert de secol. Şi tot pe acest fond a adunat Marian Munteanu în jurul său mai multe ONG-uri şi grupuri, constituind ceea ce se numeşte Alianţa Noastră. Iar acum, iată, la propriu peste noapte, a devenit candidatul PNL la Primăria Muncipiului Bucureşti.

Am făcut acest excurs destul de lung prin biografia lui Marian Munteanu pentru a vedea dacă este el acel "lider al societăţii civile" prin intermediul căruia PNL încearcă să dea un semnal naţiunii. Ei bine, răspunsul este nu. Marian Munteanu a fost un lider al societăţii civile atunci, în 1989-1990. Desigur, nefiind un om lipsit de potenţial, Marian Munteanu ar putea teoretic redeveni una din figurile importante ale societăţii civile, dar pentru asta nu este suficient să fi jucat un rol în cadrul unui anumit eveniment istoric acum două decenii şi jumătate, ci este nevoie de o consecvenţă, cu atât mai mult cu cât nu mai discutăm doar de aceeaşi generaţie a societăţii civile, ci şi de generaţii tinere, venite din spate, nu lipsite de diferenţe de nuanţe faţă de ideile generaţiei primei Pieţe a Universităţii. Dacă adăugăm şi faptul că Marian Munteanu este, ideologic vorbind, marginal chiar şi pentru predominanţa anticomunistă anilor '90, cu atât mai puţin se potriveşte acesta portretului zugrăvit de copreşedinţii PNL.

De fapt, şi aici "păpuşarii" pe care-i invocam mai devreme este posibil să fi făcut mai mult proba inteligenţei tactice, decât a celei strategice, s-ar putea totuşi să nu fi calculcat corect lucrurile în perspectivă. Cum Marian Munteanu contrariază o parte din electoratul stabil al PNL, inclusiv pe mulţi din cei care au făcut Piaţa Universităţii '90 şi au fost apoi dezamăgiţi de oratorul din balcon; cât priveşte actuala societate civilă, mai ales pe cei ieşiţi la proteste de-a lungul ultimilor patru ani, majoritatea prea tineri ca să fi apucat momentul de glorie al lui Marian Munteanu, acesta reprezintă un nume despre care nu au auzit neapărat numai lucruri bune, un personaj cu o retorică mai degrabă de anii '90 şi ale cărui idei nu sunt atractive decât pentru o minoritate dintre ei. Prin urmare, pentru aceştia Marian Munteanu este departe de a fi reprezentativ şi are şanse reduse să le culeagă voturile. Dar, pe de altă parte, sunt convins că "păpuşarii" nu ţintesc cu adevărat voturile activiştilor civici ai generaţiilor de azi; ştiu şi ei foarte bine că aceştia operează, în majoritatea lor, cu principiul #aceeaşimizerie.

Nu, Marian Munteanu este obiectul unui joc de sunet şi lumină pentru publicul larg, ăla neimplicat civic ori politic, cel care nu cunoaşte societatea civilă, dar are aşteptări de la ea, prin opoziţie cu partidele, de la care nu mai are nicio aşteptare. Aceluia i se poate vinde gogoriţa cu Marian Munteanu lider al societăţii civile, impecabil şi reprezentativ, care, iată, vine să exercite curat primăria generală a Capitalei. Că este foarte probabil ca PNL să şi-l fi băgat pe necuratul în casă, Marian Munteanu fiind orice, numai liberal nu, asta e până la urmă problema PNL şi deloc preocuparea mea. Dar ajunşi în acest punct, cred că e cazul să ne uităm un pic şi la partea de răspundere a societăţii civile în ceea ce se petrece zilele acestea.

Ar mai fi putut PNL să scoată de la naftalină o figură destul de tristă a civismului de la începutul anilor '90 şi să o prezinte drept Făt Frumos pe-un cal alb, venit să câştige pentru popor, dar şi pentru partidul din Aleea Modrogan, primăria Capitalei, dacă din societatea civilă, mai exact din acea societate civilă coagulată în cei patru ani de mişcări de stradă, ar fi crescut o nouă formaţiune politică, cu ambiţii electorale şi grupând activişti autentici, inclusiv dintre cei ceva mai bine cunoscuţi mass mediei şi autorităţilor? Desigur că nu, pentru că ar fi fost clar pentru oricine cine reprezintă societatea civilă. Nu ar mai fi fost loc pentru impostură instigată de partidele vechi.

Numai că pentru ca o astfel de formaţiune să crească, ar fi fost necesar un efort conjugat, fie prin realizarea unei fuziuni a diferitelor grupuri de iniţiativă şi chiar partide înregistrate juridic de la modificarea legii partidelor în 2015 încoace, fie prin realizarea unei largi alianţe electorale a tuturor acestor partide noi (sigur, fără cele extremiste şi fără cele fondate de nebuni). Numai că oamenii noştri îmi dau impresia că ţin să demonstreze că, în ciuda aparenţelor, nu au o capacitate de viziune superioară celei a multora dintre membrii vechilor partide. Avem astfel o modă a partidelor locale, posibil de înregistrat acum pentru prima dată, cumva încurajată şi de obsesia naţională a imitării Occidentului (chit că şi-n Occident, partidele locale nu înseamnă, de fapt, mare lucru). Başca că o schimbare majoră într-o ţară care chiar are nevoie de o astfel de schimbare nu se poate face cu partide locale decât în visuri cu floricele şi fluturaşi. Pe de altă parte, continuăm să avem "talibani civici", oameni care nu vor să se apuce de politică electorală, deşi fac de ani de zile politică neelectorală, şi se uită cu speranţă spre oamenii total neimplicaţi, din spatele televizoarelor şi ai monitoarelor de calculator, aşteptând ca aceştia să furnizeze noua clasă politică; în timp ce cei neimplicaţi, la rândul lor, se uită cu speranţă spre activişti, ca fiind cei mai potriviţi să ia iniţiativa, din moment ce oricum se ocupă cu un fel de politică şi au apucat să înţeleagă mai bine despre ce e vorba.

Ca să fie caragialescul românesc cât mai complet, şi aici clar mă includ şi pe mine ca şi colaborator al acesteia, după ce cele mai multe dintre iniţiativele pornite în stradă, în timpul #Colectiv-ului, s-au stins, avem Iniţiativa România, care a ales să fie platformă civică, nu partid, dar care din această calitate să catalizeze coagularea unei ample alianţe electorale pentru Bucureşti şi să selecteze candidaţi din rândurile grupurilor de iniţiativă din cartiere pe care să-i împingă pe listele alianţei. Când a devenit clar că nu va reuşi să-şi impună viziunea partidelor, cu toate argumentele sale logice, dar oarecum de aşteptat, Iniţiativa România a început să se preocupe tot mai mult de diferite proiecte vizând soluţii IT şi aplicaţii pentru transparenţă şi bună guvernare, ba a şi fost premiată pentru o astfel de aplicaţie. Activităţi perfect onorabile, dar foarte îndepărtate de scopul iniţial de a determina o schimbare în politică. Pentru aceasta din urmă, Iniţiativa România a tranşat problema "curat murdar": prin susţinerea concomitentă a două forţe concurente- Nicuşor Dan şi USB, respectiv M10 şi Ciprian Ciucu.

 

 

Ei, şi că tot discutăm de Bucureşti, dacă tot am pomenit de el, ajungem şi la singurul candidat din societatea civilă contemporană şi autentică cu şanse reale, adică la personajul pentru care, ca să-l evite, a apelat PNL-ul la Marian Munteanu. Discutăm desigur de Nicuşor Dan. Numai că dacă în militantism ar putea exista antieroi, Nicuşor Dan ar putea fi arhetipul lor. Nu mă leg aici de lucruri prea puţin importante, de genul charismei deficitare, ci de cum nu înţelege să facă politică Nicuşor Dan. Dacă asculta ceea ce nişte oameni au tot încercat să-i spună încă din 2014, iar alţii s-au ţinut de capul lui cam tot anul ăsta până acum, Nicuşor Dan ar fi fost, în prezent, liderul de necontestat al opoziţiei neparlamentare, personajul pe care niciun partid politic mainstream nu ar fi putut să-l ignore în dauna altor "lideri" prefabricaţi. Nici pe el,  nici partidul sau alianţa din jurul său. El însă a crezut că politica înseamnă doar calcul probabilistic şi, profund greşit, minimizare matematică a riscurilor (ori politica înseamnă tocmai asumarea de riscuri, calculate, ce-i drept, dar pe un calcul mult mai empiric şi cu variabile mult mai omeneşti decât ceea ce se studiază la Facultatea de Matematică). Aşa că a mers cu un partid local- USB-, a recurs la refuzul a numeroase oferte de sprijin, dacă ele presupuneau şi nişte condiţii şi nu simpla încolonare în spatele candidatului suprem şi  a ales o concentrare cvasiexclusivă a efortului electoral al USB pentru candidatura sa pentru poziţia de primar general; ba chiar s-a dovedit om, cu vanităţi umane, ieşite din el în şuvoi, precum un torent de munte primăvara, după topirea gheţurilor de pe înălţimi, atunci când sesizând el că a ajuns prin sondaje la 18-20% şi având promişi nişte destul de mulţi euro pentru finanţarea campaniei, a început să se considere în aceeaşi ligă cu PNL-ul şi cu PSD-ul, să ceară PNL-ului să-şi retragă candidatul pentru a-l susţine pe el şi să trateze celelalte partide mici şi grupuri civice cu destul de multă aroganţă.

Aşadar, trăgând linie, contrar antipatiei mele pentru partidele care domină viaţa politică de mai bine de douăzeci şi şase de ani, de data asta nu voi face un mare reproş PNL-ului. Până la urmă, politic vorbind, numirea lui Marian Munteanu ar putea fi, pe termen scurt, mişcarea cea mai deşteaptă pe care puteau să o facă. Pe termen mediu şi lung s-ar putea să regrete, dar ăsta deja e un alt capitol. Cu atât mai puţin voi reproşa ceva lui Marian Munteanu. Mă rog, ceva în plus faţă de ceea ce îi reproşez deja, vreau să zic. Până la urmă omul are acum o şansă mult mai bună decât în anul 2000 pentru a câştiga un cuvânt în politică, e normal să profite de oportunitate. Nu, marele meu reproş se duce către toţi aceşti Agamiţă Dandanache, Tipătescu, Farfuridi, Brânzovenescu, Zoe, conu' Leonida, Nae Caţavencu, Rică Venturiano etc. care compunem împreună societatea civilă, nişte oameni încă prea mici pentru momentul pe care îl trăim.

Încă o şansă istorică care promite să fie ratată

Aşa cum am tot dezvoltat în alte postări, efervescenţa civică a ultimilor patru ani a deschis şansa unei ample înnoiri a unei vieţi politice anchilozate de monopolul instituit de o clică transpartinică cu rădăcini în aparatul de partid şi de stat din perioada comunistă totalitară, consolidată prin şmecherie şi legi abuzive de-a lungul celor douăzeci şi şase de ani de democraţie şleampătă ce au urmat. Cu siguranţă, societatea civilă a marcat ample schimbări în aceşti ani marcaţi de mişcări sociale, iar după protestele #Colectiv din noiembrie 2015, pentru prima dată în mediul anti-sistem, deschiderea spre asumarea electorală a politicii a depăşit "talibanismul" civic.

Dar dacă sloganul pur anti-sistem #aceeaşimizerie a devenit din minoritar în 2012, majoritar în 2013 şi cvasiunanim în 2015, dacă legea partidelor a fost schimbată, fiind eliminate unele din principalele bariere în calea afirmării de oameni noi grupaţi în forţe noi, şi dacă la nivel popular a început să se treacă vizibil de la dezinteresul total ori votul prin inerţie pentru "răul cel mai mic", către dorinţa de a vota pozitiv partide noi cu oameni noi, acestea sunt doar precondiţiile realizării schimbării. De altfel, la un anumit nivel, s-a văzut asta, chiar dacă au fost nişte păcăleli, în votul pentru PPDD în 2012 şi în votul pentru Mircea Diaconu în 2014.

Pentru ca şansa istorică, contextul, să fie şi fructificat, e nevoie să se coaguleze cu adevărat şi acele forţe politice noi. Însă în acest final de martie 2016, lucrurile nu arată prea optimist. În primul rând, există sabotajul procedural: s-a păstrat monopolul Tribunalului Bucureşti pentru înregistrarea noilor partide, din toată ţara, care nu e chiar mică, ceea ce înseamnă că termenele din legea partidelor sunt privite ca orientative, iar cererile se soluţionează cu enorme întârzieri, blocând deja intrarea unora din partidele noi în alegerile locale.

Pe de altă parte, nu toate taberele care şi-au asumat cel puţin o retorică, dacă nu chiar o agendă anti-sistem, au aceeaşi definiţie a ceea ce înseamnă anti-sistemul. De exemplu, pentru unii, pentru chiar aderenţii săi în primul rând, M10 este un partid anti-sistem. Pentru mulţi alţii, M10 este doar o scorneală neoliberală cu rădăcini în PDL-ul de pe vremea lui Băsescu. Apoi, nu lipsesc între iniţiativele noi cele cu accente extremiste, care cu siguranţă nu reprezintă o alternativă, precum cele cu elemente de tip criptolegionar ori cele grupând nostalgici ai comunismului lui Ceauşescu. Başca aberaţiile din categoria "Partidul Noii Ordini Mondiale a Stăpânului Alfa şi Omega".

Avem şi o problemă a dezechilibrului ideologic. Dacă zona de centru dreapta şi dreapta s-a umplut de partide noi, zona de centru stânga şi stânga, cu excepţia acelor găşculiţe de nostalgici ai comunismului naţionalist de care ziceam mai devreme ori a unor făcături plecate din sistem precum Partidul Social Românesc al lui Mircea Geoană,  continuă să viseze cai verzi pe pereţi, să comenteze doct diferiţi autori de stânga din Occident şi să spere la noi mari valuri de protest începând cu anul 2017, care eventual să aibă un caracter "mai social". După victoria Syriza în alegerile din Grecia a existat o oarecare efervescenţă stângistă, iar în timpul protestelor #Colectiv a fost publicat un manifest al intelectualilor de stânga, dar ambele au rămas iniţiative sterile, fără nicio continuare.

În fine, a proliferat moda cu partidele locale. E şi elementul noutăţii aici, până în 2015 astfel de partide nefiind posibile, dar există şi o componentă de lipsă de viziune. Diverşi oameni, unii chiar cu un anumit palmares civic şi prestigiu, precum Nicuşor Dan, preşedintele fondator al Uniunii Salvaţi Bucureştiul, nu şi-au pus problema ce se va întâmpla a doua zi după alegeri, cum se vor putea opune din calitatea lor de aleşi locali reprezentând partide locale sabotajului care cu siguranţă va exista din partea autorităţilor centrale conduse de oamenii vechilor partide mari, cum îşi vor putea aduce doleanţele în Parlament, în lipsa unor deputaţi şi senatori ai propriilor partide etc.

Cum tentativa Iniţiativei România, platformă civico-politică născută după protestele #Colectiv, de a realiza o alianţă a partidelor noi pentru alegerile locale la Bucureşti, a eşuat, nu mă aştept ca la 5 iunie să se întâmple mari minuni. Deja candidaţii "anti-sistem" Ciprian Ciucu şi Nicuşor Dan concurează ca la fotbal, în loc să pună tirul pe Gabriela Vrânceanu Firea Pandele ori pe Ludovic Orban. Meciul de fapt nu e între ei, dar, na, de unde nu e (inteligenţă politică), nici Dumnezeu nu cere... Prin urmare, nu cred că vom vedea mai mult decât nişte consilieri locali, generali şi de sector, ai partidelor noi prin Bucureşti, iar la nivel naţional poate câteva primării.

Aşadar, lucru pe care l-am crezut întotdeauna, dar acum cu atât mai mult, adevărata miză este la toamnă, la alegerile parlamentare. Ştiu, mulţi vor zice că e mult mai greu decât la locale şi chiar aşa şi e. Dar dacă suntem cu adevărat anti-sistem, dacă chiar vrem să demolăm ceea ce există acum şi să construim ceva nou, trebuie să ne asumăm ca obiective atingerea pragului electoral la alegerile din noiembrie 2016 şi eventuala victorie la parlamentarele din 2020. Pentru aceasta este nevoie de o mare coaliţie naţională a tuturor partidelor anti-sistem, de dreapta, centru sau stânga, locale sau naţionale, cu excepţia celor extremiste.

Iar negocierea ar trebui să înceapă acum, deşi, realist vorbind şi uitându-ne cam cine defilează în spaţiul anti-sistem în prezent, nu văd posibil ca vreo discuţie serioasă să aibă loc înainte de 5 iunie, ziua alegerilor locale, de fapt nu înainte de finalul lunii iunie. Apoi vor urma cele două luni moarte, de vacanţă. Şi în septembrie, oricât s-ar demara atunci discuţii, va fi deja cam îngrăşatul porcului în ajun. Sincer, îmi doresc să mă înşel, dar mă tem că nu, şi în loc de a da acum o breşă în sistem, vom amâna acest moment pentru încă patru ani, timp în care România va fi şi mai furată. Prin urmare, cei care se consideră avangarda schimbării în România ar face bine să se uite de pe acum în oglindă şi să se scuipe între ochi.

Curtea Constituţională şi #aceeaşimizerie

S-a tot spus dintr-o anumită zonă a presei şi a societăţii civile că nimeni nu are dreptul să comenteze deciziile Curţii Constituţionale a României, că aceasta este un fel de Dumnezeu al democraţiei, cu atribute însă autocratice (pentru că democraţia înseamnă în primul rând asta: libertatea de a trece orice prin filtrul propriu şi de a-ţi exprima concluziile în mod deschis). Este de o ironie desăvârşită faptul că acum, când CCR a emis o decizie care pune sub semnul întrebării o bună parte din munca justiţiei din ultimii ani, exact din acele zone vin cele mai multe critici. Brusc, CCR nu mai este Dumnezeu, ci o instanţă care poate greşi. Mai mult, brusc se observă faptul că judecătorii acesteia sunt numiţi în urma unor calcule strict politice, iar în baza de selecţie pot intra şi oameni care au doar o minimă pregătire juridică, dacă ei convin diferiţilor "baroni" de partid care fac de fapt jocurile pe Dealul Uranus şi pe Dealul Cotrocenilor.

Desigur, pe vremea când CCR bloca "lovitura de stat" a USL din vara anului 2012, pentru concetăţenii de care vorbesc, Curtea era Dumnezeu. Acum, când loveşte în rolul Serviciului Român de Informaţii (SRI) de furnizor al serviciilor de interceptare pentru Departamentul Naţional Anticorupţie (DNA), Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Crimă Organizată şi Terorism (DIICOT) şi pentru parchetele din structura Parchetului General, Curtea nu mai este Dumnezeu, ba chiar încep să-i crească corniţe. Şi, şoc total, vedem cum controversata decizie s-a bucurat de largul suport al judecătorilor promovaţi în CCR de către Partidul Social Democrat (PSD), precum Valer Dornean şi Mona Pivniceru, cot la cot cu colegii lor proveniţi din cercurile vechiului Partid Liberal Democrat (PDL) şi dintre oamenii fostului preşedinte "justiţiar" Traian Băsescu, precum Daniel Morar, fostul şef al DNA, şi însuşi preşedintele Curţii, Augustin Zegrean, bătrânul consilier juridic din Bistriţa, om de casă al lui Ioan Oltean, fost mare lider PDL şi actual mare suspect în dosare de corupţie.

Dacă e să luăm decizia în sine, la nivel teoretic ea nu este total ilogică şi are şi plusuri şi minusuri. Într-adevăr, formularea respectivă din Codul de procedură penală era vagă, ori atribuţiile de urmărire penală nu pot fi atribuite vag, oricui. Faptul că SRI tindea să se comporte ca un organ de urmărire penală, în tradiţia vechii Securităţi comuniste, în loc de a asigura doar suportul tehnic pentru organele cu atribuţii de urmărire penală, este adevărat şi, mai devreme sau mai târziu, era nevoie de clarificare. Pe de altă parte însă, nici opinia separată a doi judecători care constată că excepţia de neconstituţionalitate de la care a plecat toată povestea nu era admisibilă, pentru că în acel dosar interceptările fuseseră făcute în baza vechiului Cod de procedură penală şi nu a celui nou, este corectă. De asemenea, dacă până acum în cazul unor interceptări abuzive am fi ştiut împotriva cui să ne îndreptăm, de acum încolo treaba asta va deveni mult mai difuză, cu fiecare parchet şi cu poliţia judiciară având propriile aparaturi şi personalul specializat, dar şi cu SRI continuând să facă interceptări sub pretextul siguranţei naţionale. Practic, dacă, de exemplu, detalii din viaţa intimă a unuia sau altuia vor ajunge în spaţiul public, va fi destul de greu de aflat care din multele organe de stat a efectuat interceptările şi de unde a apărut "scurgerea". Pe scurt, ne vom alege cu o inflaţie de servicii de informaţii cum era pe vremea lui Adrian Năstase.

Şi nu pot să nu sesizez ironia situaţiei făcând paralela cu 2012. Atunci, cum ziceam, cei mai acerbi critici ai deciziei de azi au aplaudat, deşi şi atunci era vorba de o situaţie ambiguă din punct de vedere democratic. Da, legea referendumului cerea un cvorum minim de participare de 50% dintre electorii aflaţi în evidenţe, iar acesta nu a fost atins. Sigur, nu cunoaştem câţi morţi se mai aflau atunci în evidenţe, ştiut fiind că niciun partid din cele mari nu s-a străduit prea mult să actualizeze listele, pentru a avea o marjă de fraudă electorală. Şi, la fel de evident, ceea ce dorea Antena 3, ca din calcul să fie scoşi cei 3-4 milioane de cetăţeni români cu drept de vot care trăiesc în străinătate, ar fi fost un abuz incalificabil. Dar, pe de altă parte, 7 milioane de cetăţeni au votat pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu, cu 2 milioane mai mult decât cei 5 milioane care l-au votat pentru al doilea mandat în 2009. Iar grosul absenteismului nu a fost cauzat de boicotul proclamat de preşedintele suspendat, ci de scârba a milioane de români faţă de ambele tabere politice parlamentare. Nu spun lucrurile astea ca să repun în discuţie ceea ce s-a întâmplat atunci, pentru că, chiar dacă am votat pentru demitere, până în final a fost un caz de tot răul spre bine; nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost România cu Crin Antonescu preşedinte şi Victor Ponta un prim ministru atotputernic, cu 70% din Parlament la cheremul lui.

Trecând însă de partea teoretică, decizia CCR din aceste zile scoate încă o dată în faţă complicitatea care există de fapt la nivelul mafiei transpartinice pe care încă din 2012 o parte a demonstranţilor o calificau cu sintagma #aceeaşimizerie, devenită tot mai generalizată de-a lungul valurilor de proteste din anii 2013-2015. Un PSD a cărui "baronime" este tot mai lovită de justiţie şi-a dat mâna cu un Traian Băsescu care a fost "justiţiar" doar atât timp cât era vorba de adversari politici şi nu de apropiaţii săi, precum şi cu acoliţii acestuia. Şi poate, o dată pentru totdeauna, vom înţelege că CCR nu este Dumnezeul democraţiei şi că atât timp cât acolo nu sunt numiţi doar judecători cu mulţi ani de experienţă ca judecători, printr-un mecanism cât mai transparent şi mai puţin politizat, astfel de decizii controversate şi controversabile vor mai exista.

Şi că tot i-am invocat pe aplaudacii CCR din 2012 transformaţi în contestatarii CCR din 2016, nu pot să nu-mi aduc aminte de o recentă discuţie în contradictoriu cu domnişorul Edmond Niculuşcă, preşedintele Asociaţiei Române pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate (ARCEN), una din tinerele speranţe ale ONG-ismului cultural din România şi unul dintre protagoniştii faimoaselor "consultări" de la Cotroceni din timpul protestelor #Colectiv. În contextul unei dezbateri despre protestele din 1990 comparate cu protestele din ultimii ani, domnişoria sa a insistat că 2012 nu poate fi sub nicio formă asociat protestelor din 2013-2015, refuzând orice argument contrar bazat pe fapte concrete, dar fără să şi vină şi cu ceva mai de substanţă decât afirmaţia "eu nu consider că..." După care, culmea ridicolului, a deplâns lipsa de solidaritate a celor mulţi care i-au reproşat prezenţa la Cotroceni, unde nu îl mandatase nimeni. Asta la câteva minute după ce domnişoria sa demonstrase o crasă lipsă de solidaritate cu cei care, încă din 2012, s-au revoltat nu doar contra guvernării de atunci, ci a întregii clase politice. Poate acum, când vede faţa hâdă a idolilor săi, Edmond Niculuşcă şi ceilalţi ca el îşi vor mai revizui niţel presupunerile şi bias-ul politic...

Momentul de decenţă

Ieri după-amiază poporul român a primit o veste foarte tristă. Chiar şi acei români care nu-şi dau seama şi nu apreciază, cum se spune popular "punând botul" fie la calomniile înşirate timp de multe decenii de vechea Securitate comunistă şi de emanaţiile acesteia, "de stânga" sau "de dreapta", fie la tot felul de teorii despre desuetudinea monarhiei constituţionale, care teorii sunt ele însele pe cale să devină desuete în faţa crizei tot mai ample a civilizaţiei europene, şi-au pierdut din spaţiul public ultima figură cu adevărat istorică, ultima punte umană cu o perioadă în care ţara era totuşi mai normală la cap şi, mai ales, chiar dacă şi atunci existau corupţie şi abuzuri, moralitatea parcă se bucura de mai multe preţuire, iar elitele aveau o altă calitate. Regele Mihai I este încă în viaţă, dar la cei aproape nouăzeci şi cinci de ani ai săi şi cu diagnosticele severe care i-au fost puse, şansele de a mai reveni în viaţa publică sunt egale cu zero.

Finalul, mai brusc sau mai lent, este firesc pentru orice viaţă de om. Iar la aproape nouăzeci şi cinci de ani, nu se poate spune că un om nu şi-a trăit viaţa. La ceasul bilanţului, despre ultimul rege al României se vor putea spune multe lucruri bune, dar cu siguranţă istoria va consemna şi gesturi sau alegeri mai puţin inspirate. Nimeni nu este infailibil, asta e clar. Un lucru este însă cert despre Mihai al României: este un om decent, poate uneori prea decent şi nu o dată asta a fost speculat în defavoarea lui. Decenţa l-a oprit la 30 decembrie 1947 să refuze abdicarea şi să arunce ţara într-un război civil, al cărui rezultat final în condiţiile ocupaţiei sovietice era previzibil (aşa cum zecile de mii de români care în acei ani au pus mâna pe arme pentru a rezista nu au avut nici cea mai mică şansă). Tot decenţa l-a oprit de la a îndemna acel milion aflat pe străzile Bucureştilor de Paştile anului 1992 să se revolte, ceea ce în condiţiile mentalului colectiv de atunci, când mulţi încă priveau mineriada din iunie 1990 ca pe o acţiune legitimă, ar fi condus la un alt război civil. Şi cred că tot decenţa regelui a contat mult în îndemnul adresat în mai 2014 monarhiştilor de a-şi tempera manifestările publice.

Din păcate, destinul nu prea i-a recompensat regelui decenţa, ci i-a întors multă tristeţe. Ar fi putut fi cea mai lungă domnie din istoria românilor, a fost cel mai lung exil al unui conducător român. S-a străduit permanent şi a reuşit să fixeze în peisajul public românesc un reper moral cu totul absent din actuala clasă politică, dar din păcate şi din elitele culturale, aşa cum sunt ele în acest moment, dar i s-a răspuns cu mizerii. Hăituirea pe şoselele patriei sau pe aeroportul Otopeni de către ciracii regimului criminalului Ion Iliescu, minciunile reluate mereu, pe principiul leninist "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne", aprecierile de istoric de crâşmă ale gherţoiului prezidenţial Traian Băsescu, sunt doar câteva exemple.

Nici momentul actual nu este mai bun. Tragedia #Colectiv şi incapacitatea statului de a determina de ce se îmbolnăvesc şi mor bebeluşii arată că suntem încă o societate bolnavă, în disperată nevoie de o nouă revoluţie, o revoluţie mai mult a decenţei şi competenţei, decât a baricadelor. Aşa că, măcar acum, când ultimul rege al României este pe cale să treacă pe de-a întregul în istorie, aş dori să văd că suntem în stare să înţelegem exemplul său şi să fim decenţi. O decenţă care a cam lipsit în ultimele luni chiar şi unor înfocaţi monarhişti, dar de care avem nevoie chiar mai mult decât de mâncarea cu care să ne umplem stomacul. Hai că se poate, dacă a putut regele, putem şi noi...

Marea Schismă va fi anulată după o mie de ani?

În anul 1054, sosiţi chiar în Sfânta Sofia, pe atunci încă biserică, trimişii papei de la Roma îl excomunicau pe patriarhul ecumenic şi proclamau ruptura bisericii catolice de cea ortodoxă. În replică, patriarhul ecumenic îl excomunica pe papă. Momentul a rămas cunoscut în istorie drept Marea Schismă şi e considerat cel al rupturii istorice din sânul creştinismului european, între Est şi Vest. La momentul respectiv, însă, impactul său a fost limitat şi a fost nevoie de devierea cruciadei a IV-a asupra Constantinopolului, de către un veneţian bătrân şi viclean, Enrico Dandolo, puţin înaintea morţii sale, în 1204, şi de devastarea sălbatică a capitalei bizantine de către cavalerii "latini", pentru ca schisma şi ura reciprocă să-şi facă loc în conştiinţa maselor.

Sigur, nu era nici prima, nici ultima schismă din istoria creştinismului. Primele apăruseră încă din creştinismul timpuriu, sub forma aşa-numitelor erezii, dar în general nu rezistaseră testului timpului (şi persecuţiilor aplicate cu "generozitate" de biserica încă ortodoxă şi catolică deopotrivă). Se rupseseră apoi, pe rând, bisericile vechi orientale, care respinseseră unele sau altele dintre tezele sinoadelor ecumenice: copţii, etiopienii, siriacii, caldeenii, nestorienii, armenii, bisericile Sfântului Toma Necredinciosul din India. Iar după Marea Schismă avea să aibă loc Reforma protestantă, apariţia neoprotestantismului, trecerea unor credincioşi răsăriteni spre formule de catolicism- maroniţii libanezi, greco-catolicii din Ucraina şi România, armenii catolici-, în fine pe la 1920 ruptura ortodocşilor între ei în funcţie de calendar, un fel de sferto-schismă. Dar Marea Schismă a păstrat un statut aparte în conştiinţa oamenilor, deasupra tuturor celorlalte sciziuni si recombinări din istoria religiei creştine.

Aşadar, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul "micilor" schisme, de-a lungul timpului au existat încercări de reunificare între creştinismul catolic şi cel ortodox, începând chiar din 1078. Un exemplu major este conciliul de la Ferrara-Florenţa din 1438-1439, prin care, recunoscându-se primatul papal, alături de filioque principalul punct de disensiune dintre catolicism şi ortodoxie, împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul încerca să obţină sprijinul Occidentului pentru salvarea Constantinopolului, a ultimei rămăşiţe a Imperiului Bizantin, de la iminenta cucerire musulmană. O răscoală populară declanşată în decembrie 1452 de călugărul Ghennadie Sholarios a condus la eşecul final al acestei tentative. La 29 mai 1453, Mahomed al II-lea cucerea Constantinopolul şi-l numea pe Ghennadie patriarh ecumenic, primul de sub stăpânirea otomană.

Secolul XX a readus problema aceasta a reunificării pe fronton. Un prim pas, la conciliul Vatican II din 1962-1965, biserica catolică ridica anatema din 1054 la adresa bisericii ortodoxe. În replică, patriarhul ecumenic făcea acelaşi gest. În 1999 avea loc prima întâlnire dintre un papă şi un patriarh ortodox de după conciliul din secolul al XV-lea, o întâlnire între doi est-europeni: polonezul Ioan Paul al II-lea şi românul Teoctist. Au urmat apoi întâlnirile dintre papă şi patriarhul ecumenic, alte vizite în alte ţări ortodoxe, în fine, chiar zilele acestea, întâlnirea de pe aeroportul internaţional din Havana dintre papa Francisc I şi patriarhul Kiril al celei mai mari biserici ortodoxe autocefale, cea rusă, când s-a semnat şi un acord. În acelaşi timp, un sinod pan-ortodox este în pregătire, la care cu siguranţă se va discuta şi de posibila reconciliere după o mie de ani cu biserica catolică.

Sunt mai multe şanse acum ca acest lucru chiar să se întâmple decât în secolul al XV-lea? Poate. În mod cert în Europa secularizată de azi este improbabil ca biserica catolică să mai încerce să impună ortodocşilor primatul papal şi acele câteva dogme ale sale care fac diferenţa teologică dintre creştinismul apostolic occidental şi cel răsăritean. La un nivel sentimental, mi-ar plăcea. Cum provin dintr-o succesiune de două căsătorii mixte, între un ortodox şi un romano-catolic, am perceput întotdeauna schisma cu un regret, aşa cum era percepută în familia mea. Iar un punct comun cu secolul al XV-lea este recrudescenţa din ce în ce mai amplă a unei ameninţări musulmane motivate ideologic prin religie. Pentru că după eşecul experimentului secularist din anii '50-'70 (mai devreme în Turcia), tradus în regimuri autocratice şi/sau corupte, islamicii s-au întors spre religie, iar cei mai radicali au început să viseze la dominaţie mondială, parcă chiar mai mult în comunităţile de imigranţi din Europa, decât în ţările de origine.

Şi, da, poate că, în condiţiile în care secularismul absolut devenit normă pe continentul nostru nu mai reuşeşte să dea răspunsuri adecvate, o anumită reasumare de către Europa a identităţii sale creştine ar putea fi necesară şi utilă. Atenţie însă, asta nu trebuie să conducă la formarea unui fundamentalism creştin similar celui islamic, nici la abandonarea valorilor născute în siajul Revoluţiei Franceze, precum drepturile omului şi separarea dintre stat şi biserică. Identitatea creştină trebuie să se exprime cultural şi cu moderaţie, atât cât să terminăm cu aberaţiile de tipul "felicitări de sezon" în locul tradiţionalelor urări de Crăciun şi să stopăm fenomenul radicalizării islamice inclusiv a unor tineri proveniţi din familii non-islamice. De asemenea, este nevoie de tact şi de atenţie în realizarea reunificării. Voci importante din ortodoxie, precum cele ale călugărilor de la Muntele Athos, şi probabil şi din catolicism încă se opun. De asemenea, o exagerare a importanţei acordate patriarhului tuturor Rusiilor, chiar dacă biserica sa este cea mai numeroasă, ar putea deveni o problemă, pentru că această biserică are o anumită tradiţie în a acţiona ca agentură a imperialismului rusesc, un imperialism foarte activ în prezent şi deranjant în primul rând pentru alţi ortodocşi, precum georgienii, românii sau adepţii bisericii ortodoxe autocefale ucrainene, încă nerecunoscută de restul ortodoxiei.

Vivat Alburnus Maior!

Pentru că-n seara asta am o grămadă de prieteni, cunoscuţi, până şi fete pe care le-am curtat, care se simt bine la Clubul Ţăranului Român, la finalul primeia dintre Zilele Roşiei Montane, cu atât mai bine cu cât tocmai ce a fost făcut public anunţul includerii Roşiei Montane în Lista Tentativă a României pentru înscrierea în Patrimoniul Universal UNESCO, iar eu sunt prins cu treabă din cauza unui prost management al timpului zilele acestea şi nu pot merge, simt nevoia totuşi să-mi înec "amarul" printr-o postare dedicată Roşiei Montane.

Ultimul anunţ al Ministerului Culturii reprezintă corolarul unei lupte civice care durează de vreo 16 ani şi în care meritul cel mai mare îl au cei câţiva localnici, în frunte cu Eugen David, care au decis să reziste presiunilor unor investitori străini care au mituit tot ce mişca, prin toate partidele şi cam în toată presa mainstream, care au dus campanii publicitare agresive, care au cumpărat efectiv primăria locală, devenită o simplă oficină a intereselor lor şi care nu au precupeţit nimic pentru a-şi vedea toate autorizaţiile obţinute. A fost o luptă de o consistenţă şi o tenacitate fără precedent în România, poate doar pe vremea paşoptiştilor, care s-a dus şi-n instanţă şi pe stradă şi pe scenele festivalului Fân Fest sau la concertele unor trupe precum Luna Amară şi care a unit oameni dintre cei mai diverşi. A fost o luptă care sper să reprezinte un model urmat de acum încolo în toate cauzele civice şi politice majore.

Sigur, încă nu s-a interzis mineritul cu cianuri şi nu s-au oprit proiecte precum cele de la Certej şi Rovina, dar cel puţin putem spune că, în sfârşit, Roşia Montană, deja declarată monument istoric clasa A, este salvată. Pentru că Roşia Montană nu înseamnă numai că s-a oprit demolarea efectivă a patru munţi, că nu se va mai distruge o natură superbă, că nu se vor înstrăina de acolo cantităţi mari de aur şi argint pe redevenţe de nimic şi că România nu va ajunge să fie obligată zeci de ani să conserve cel mai mare lac de ape cianurate şi saturate şi cu alte substanţe puternic toxice din Europa, un adevărat pericol devastator pentru tot bazinul Dunării de Jos, în caz de deversare.

Roşia Motană este una din cele mai vechi localităţi continuu locuite din România, atestate documentar. Ea găzduieşte, în galeriile din munţi, în tăuri şi în centrul său vechi, o istorie continuă a mineritului auro-argintifer şi a comunităţilor de mineri, începând cu minele romane, unice în lume (celelalte mine romane păstrate în alte colţuri ale Europei au alte caracteristici), locul unde în secolul al XVIII-lea s-au găsit faimoasele triptice din Transilvania- documente nepreţuite pentru studiul dreptului roman provincial- şi continuând de-a lungul a aproape două milenii până-n post-comunismul contemporan.

Şi, poate va suna uşor naţionalist, dar aurul de la Roşia Montană este motivul principal pentru care împăratul Hadrian, succesorul lui Traian, a renunţat la ideea de abandonare a Daciei, pe care istoricii antici mărturisesc că a nutrit-o timpul răscoalei dacilor şi al atacurilor sarmatice din anul 117. Prin urmare, ocupaţia romană a continuat până în zilele împăratului Aurelian (270-275) şi chiar şi după retragerea ordonată de acesta, imperiul şi-a păstrat mult timp avanposturile de la nord de Dunăre, ba chiar a mai şi construit poduri peste fluviu, precum cel de la Sucidava Celei, comanditat de Constantin cel Mare. Aşadar, mai mult decât zelul cotropitor al lui Traian, aurul Roşiei Montane este cel care ne-a făcut ceea ce suntem şi din cauza acestuia vorbim azi o limbă romanică şi nu un soi de albaneză sau o limbă slavă. Galeriile romane pe care Gabriel Resources dorea să le radă odată cu munţii în care sunt săpate, reprezintă o mărturie a începuturilor noastre istorice cel puţin la fel de valoroasă precum monumentul de la Adamclisi, Columna lui Traian sau ruinele celor două Sarmizegetuse. "Mioriţa", cronicarii moldoveni şi munteni, poeţii Văcăreşti, Eminescu, Ion Creangă, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Marin Preda, Grigore Vieru, Nichita Stănescu, până şi Mircea Cărtărescu sunt copiii literari ai Roşiei Montane.