Alegeri în Olanda, proteste în România şi un pic de cinema

Astăzi au loc alegeri cruciale în Olanda, în care dacă victoria va aparţine Partidului Libertăţii şi lui Gerd Wilders va deveni şi mai clar că lumea relativ paşnică şi comunicatoare de după sfârşitul Războiului Rece s-a terminat şi că ne îndreptăm cu paşi tot mai mari către echivalentul de secol XXI a ceea ce a fost în secolul XX primul război mondial. O victorie a Partidului Libertăţii, formaţiune de extremă dreapta, ar marca o nouă bornă kilometrică majoră în cursa spre un reviriment criptofascist pe care nu-l mai credeam posibil după experienţa nefastă a celui de-al doilea război mondial. Urmată de eventualitatea unui Nexit, eventuala preluare a guvernării olandeze de către acest partid care, până nu demult, nu avea şanse să depăşească o anumită nişă electorală cu porniri extremiste, ar sufla vânt în pupa Frontului Naţional şi Marinei LePen în Franţa şi ar pune sub semnul întrebării la şaizeci de ani de la semnarea Tratatului de la Roma însăşi existenţa unei Uniuni Europene care deja este în contracţie şi tinde să se reorganizeze în formule care să discrimineze între statele membre.

Prin media se vorbeşte de primul test al extremei drepte, dar nu este chiar aşa. Revirimentul criptofascist a început de fapt în anii 1999-2000, când în Rusia puterea a fost preluată de Vladimir Vladimirovici Putin, un veteran al KGB din perioada Războiului Rece, al cărui profil psihologic şi biografie aminteau destul de mult de cele ale lui Adolf Hitler (veteranul frustrat al imperiului care a pierdut războiul, aflat în negare vizavi de toate cauzele profunde ale înfrângerii şi punând totul pe seama unei trădări interne şi a unor maşinaţiuni externe, decis să restaureze imperiul şi să-l ducă la o putere pe care nu o avusese nici înainte de numita înfrângere, avid de putere şi dispus să calce pe cadavre în numele ţelurilor sale). Ulterior, ştim ce a făcut Putin. Cert este însă că şi cu ajutorul lui, financiar şi de război informaţional, a început actuala contagiune, mai întâi cu Ungaria lui Viktor Orban, autorul sintagmei "democraţie iliberală", apoi cu tot ceea ce ştim, inclusiv Brexitul, fenomenul D. J. Trump şi pericolul din alegerile de azi din Olanda. Oricum, interesantă simetria: acum exact o sută de ani Rusia aluneca spre primul regim totalitar din istorie, iar în 1920 în Ungaria venea la putere primul regim cu accente fascistoide, cel al amiralului Miklos Horthy (Italia şi introducerea cuvântului "fascist" în vocabularul internaţional aveau să se întâmple de-abia în 1922).

Totuşi, nu putem considera influenţa lui Putin drept factorul determinant a ceea ce se întâmplă acum. Este cert că nişte lucruri scârţâiau deja de multă vreme inclusiv în societăţi extrem de civilizate, cum este cea olandeză, că o parte importantă a populaţiei a fost tot mai frustrată de politicile autiste ale establishment-ului, fie că discutăm de guvernele regionale şi naţionale, fie că vorbim de structurile de putere de la Bruxelles. Este clar că globalizarea direcţionată exclusiv în favoarea business-ului, care a adus profituri enorme, dar şi pierderea de locuri de muncă are astăzi un preţ, care nu e mic. Nu a ajutat nici încurajarea migraţiei într-un ritm prea rapid pentru a permite integrarea socială şi culturală a noilor veniţi, de unde şi enclavizarea comunităţilor de imigranţi, proliferarea fenomenului infracţional şi a terorismului, la care s-a răspuns cu ascunderea rahatului sub preş în numele multiculturalismului şi al non-discriminării. De altfel, pentru viitor, poate ar trebui totuşi ca multiculturalismul care permite minorităţilor să se izoleze şi să aleagă selectiv ce vor şi ce nu vor să respecte din valorile societăţii care le-a acceptat şi majorităţii să înghită orice mizerie în numele toleranţei şi al "corectitudinii politice" să fie înlocuit cu un concept de interculturalism în care culturile diferite nu doar să fie tolerate, ci şi obligate să comunice reciproc şi să se respecte cu adevărat, iar valorile fundamentale precum egalitatea de gen, libertatea de exprimare sau laicismul statului să fie la fel de obligatorii pentru toţi.

Şi ajungem astfel la "contribuţia" din ultimele decenii a elitelor progresiste, fie ele intelighenţia de stânga sau neoliberalii de dreapta. Prin anii '90 s-a putut observa o intensificare a luptei împotriva fascismului, în lipsa fascismului care murise la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, mă rog cu o continuare fără relevanţă pentru posteritate în Peninsula Iberică până pe la mijlocul anilor '70 şi în nişte partide de nişă sau grupuri de teribilişti raşi în cap. Au început să abunde filmele, cărţile şi documentarele despre Holocaust şi nazişti, s-au creat cursuri liceale şi universitare dedicate exclusiv, s-a ajuns la culpabilizarea exagerată a unor naţiuni întregi pentru faptele unora dintre componenţii lor, majoritatea deja morţi la momentul anilor 1990, 2000, 2010, 2017... Pe alocuri s-a văzut şi multă ipocrizie, atunci când orice întrebare privind un nou abuz al Israelului asupra palestinienilor ori asupra altor vecini arabi (invazia Libanului din 2006) primea răspunsul standard "Holocaust" (de parcă exterminarea violentă a şase milioane de evrei în anii '40 ar fi un cec în alb pentru decenii de crime de război comise de nişte cetăţeni ai statului evreu asupra unora ai căror părinţi şi bunici nu au avut nicio treabă cu Holocaustul).

Ei bine, şi atâta au luptat intelighenţia progresistă şi mişcarea Antifa cu fascismul timp de aproape trei decenii, că au reuşit să-l reinventeze. Pentru că, din păcate, sunt lucruri care se văd cu ochiul liber. Cu toată pietatea faţă de victimele Holocaustului, trebuie să reamintim că în Holocaust nu au murit numai evrei, ci şi romi, membri ai minorităţilor sexuale, elitele popoarelor invadate de nazişti, rezistenţii şi indezirabilii politic de diverse naţii, inclusiv şi practic primii cronologic cei germani, până şi nazişti precum SA-iştii căzuţi în dizgraţie în 1934. De asemenea, se vede clar că prin permanenta invocare a Holocaustului se evită în mare parte discutarea cap coadă a unui secol care rămâne în istorie drept secolul ideii de aneantizare fizică a inamicului real sau presupus şi al crimelor în masă, care începe cu inventarea lagărelor de concentrare pentru civili de către britanici în războiul burilor şi cu genocidul armean şi se termină cu violenţele extreme din Rwanda, din fosta Iugoslavie şi din Cecenia.

Dezechilibrul cel mai evident apare când comparăm toată această, cuvântul poate sună dur şi nu are legătură cu memoria victimelor, ci cu conduita unor contemporani, dar se cam potriveşte, industrie a Holocaustului şi mult mai puţin semnificativa discutare a crimelor comunismului. Holocaustului i se atribuie de către istorici şase milioane de victime evreieşti, la care trebuie să adăugăm tot ca victime şi supravieţuitorii, căci nimeni nu poate ieşi neatins dintr-o astfel de morişcă a morţii; comunismul a ucis zeci sau sute de milioane de oameni începând din 1917, la care adăugăm supravieţuitorii cu sechelele lor, şi cotinuă să ucidă şi să mutileze în locuri precum Coreea de Nord ori China. Nici măcar argumentul că unii au ucis doar pentru că cineva era de o anumită etnie, în timp ce ceilalţi au exterminat persoane suspectate sau care chiar făcuseră acte de disidenţă politică nu stă în picioare, cele mai multe victime ale comunismului fiind condamnate la fel de otova pentru originea ori apartenenţa lor socială (şi nu au lipsit nici persecuţiile motivate etnic, precum deportarea unor popoare întregi în Siberia, inclusiv o prigoană antisemită declanşată de Stalin în 1952, sau exterminarea fizică a etnicilor vietnamezi din Gambodgia de către Khmerii Roşii în anii '75).

Nu, de fapt marea diferenţă este alta. Fascismul, nazismul şi celelalte doctrine înrudite sunt duşmanul ideologic perfect. Comunismul însă, cel puţin după standardele secolului XX, era o ideologie progresistă, la care au aderat mare parte din elitele intelectuale occidentale timp de decenii şi chiar şi acum ele practică idei mai mult sau mai puţin înrudite, precum neomarxismul sau revigoratul anarhism de stânga, colectivist. Iar în lupta cu conservatorismul, chiar şi progresismul de dreapta se simte mai confortabil să aducă mereu în atenţie fascismul ca pe un fel de extremă a conservatorismului, decât comunismul, un progresism care s-a dovedit profund criminal şi defect încă din proiect. Până şi crimele religioase din alte secole, cruciadele şi Inchiziţia la catolici, vânătorile de vrăjitoare la protestanţi, existenţa târzie a robilor mânăstireşti la ortodocşi (iar în Rusia şi a şerbilor), sunt mai des aduse în discuţie şi folosite ca argument al răului pe care l-ar alimenta religia decât comunismul, care, spre deosebire de crimele medievale, mai are victime şi torţionari în viaţă printre noi.

În cazul României ca şi al altor ţări foste comuniste, desigur, mai este un motiv. Pe lângă presiunea anumitor progresişti din Vest, avem şi permanenta sabotare a discutării până la capăt a subiectelor legate de comunism de către clasa politică, pentru că mai devreme sau mai târziu dezvăluirile ar ajunge la faptele dinainte de 1989 ale multora din actualii politicieni sau ale părinţilor şi bunicilor lor. E aici o simetrie cu fascismul spaniol, în cazul căruia destul de târziu a început investigarea crimelor din perioada războiului civil, la vreo trei decenii după moartea lui Francisco Franco, tocmai pentru că şi acolo rămăseseră în structurile de putere ale noii democraţii spaniole destui foşti nomenclaturişti franchişti.

Oricum, am observat că a început să se manifeste şi la noi o intelighenţie stângistă foarte interesată de denunţarea fascismului. Spre exemplu, este un istoric, William Totok, care studiază arhivele Securităţii din păstrarea CNSAS nu pentru a revela atrocităţile comunismului, ci pentru a găsi fascişti. A identificat astfel un scriitor şi muzician şvab, figură destul de cunoscută a vieţii culturale timişorene în anii comunismului, care, înainte de a deveni informator al Securităţii comuniste, fusese voluntar în SS şi făcuse parte din personalul celui mai celebru lagăr de concentrare din istorie, cel de la Auschwitz. De asemenea, domnul Totok i-a dedicat o carte scrisă în colaborare lui Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul Grupului Carpatin Făgărăşan, care a rezistat cu arma în mână în anii 1949-1956 pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, unul din cele mai semnificative din cele peste o mie de grupuri de partizani care au participat la rezistenţa armată anticomunistă din anii 1944-1962. În această carte, domnul Totok a argumentat asupra unui fapt pe care Gavrilă Ogoranu, care a reuşit să supravieţuiască comunismului, nu l-a ascuns niciodată: convingerile sale legionare.

Să nu fiu înţeles greşit, demersul istoric al domnului Totok este foarte în regulă. E bine să ne cunoaştem istoria aşa cum a fost, fără mituri false şi integrând şi partea de extremă dreapta a trecutului nostru, inclusiv implicarea unor cetăţeni români în crimele de război naziste. Am totuşi o obiecţie faţă de ideea pe care o susţin unii vizavi de evaluarea rezistenţei anticomuniste, cum că ar trebui să aruncăm la lada de gunoi a istoriei pe acei rezistenţi care au nutrit afiliaţii ideologice din zona far right, cum zic anglo-saxonii. Oare s-a epurat istoria Rezistenţei Franceze, sau, uite, ca să fim în ton cu ziua, a celei olandeze de componenţii săi comunişti (care la vremea aia erau eminamente stalinişti, adică adepţi ai unui regim la fel de criminal ca şi cel nazist) sau chiar din acea parte a extremei drepte locale interbelice care nu a colaborat cu naziştii, ci le-a rezistat? Evident că nu, ar fi rezultat o istorie ciuntită. Şi, aşa extremişti cum erau ei, respectivii au contribuit în acei ani la un fenomen istoric pozitiv. Adevărul acesta este perfect valabil şi pentru rezistenţa armată anticomunistă din România sau pentru alte manifestări ale rezistenţei din prima fază a comunismului românesc.

Tot în zona culturală, am remarcat că regizorul Radu Jude, care s-a specializat pe teme cultivate cu o oarecare predilecţie de corifeii "corectitudinii politice", are în lucru un film intitulat "Odesa", dedicat celei mai grave crime de război din întreaga istorie a românilor, când în urma unui atentat cu bombă la sediul comandamentului militar român din Odesa, în final de octombrie 1941, reuşit, s-a produs spontan un pogrom anti-evreiesc cu cinci mii de victime, cărora a doua zi li s-au adăugat alte nouăsprezece mii ca urmare a represaliilor ordonate de mareşalul Ion Antonescu, tot asupra populaţiei evreieşti din oraş. Nu ştiu dacă fimul va acoperi şi soarta evreilor odeseni şi din alte zone internaţi ulterior în lagărul românesc de la Bogdanovca, unde, până la Crăciunul aceluiaşi an, Einsatz Gruppen-urile lui Adolf Eichmann au mai executat alţi patruzeci şi cinci de mii. Dar, categoric, este un episod istoric pe care trebuie să ni-l asumăm, oricât nu ne-ar plăcea.

 

"Odesa" vine însă după "Aferim", un film dedicat unei alte teme despre care se ştie, dar se vorbeşte mai puţin decât ar merita, robia ţiganilor, o instituţie atestată prima dată în secolul al XIV-lea şi care încetează complet de-abia în 1856. Este simptomatic că nici măcar în seria filmelor cu haiduci pe scenariile lui Eugen Barbu, din anii comunismului, deşi există şi un personaj de etnie romă interpretat de actorul Jean Constantin, robii nu apar, deşi erau o realitate relativ comună în perioada domniei lui Vodă Caragea, când se întâmplă acţiunea acestor filme. "Aferim", film premiat, mi s-a părut bine făcut şi bine jucat, categoric şi-a justificat premiul mai mult decât "Poziţia copilului", dar totuşi m-a dezamăgit la final, pentru că a îngroşat inutil realitatea unei instituţii oricum reprobabile. Fără ca asta să reprezinte o justificare, robia din Ţările Române nu a fost identică cu sclavia din Sudul Statelor Unite ale Americii, de exemplu. Stăpânii de robi nu aveau dreptul să separe familiile şi nici să-şi ucidă sau să-şi mutileze sclavii. Uciderea unui rob era considerată crimă şi din arhivele perioadei fanariote şi din deceniile anterioare abolirii se cunosc cazuri chiar de boieri judecaţi pentru aşa ceva. Ei bine, în film, deşi în dialoguri se menţionează repetat pravila care interzice asasinarea sau mutilarea robului fugar, stăpânul boier, gelos pe legătura dintre soţia sa şi acel rob, îl castrează, fără ca asta să atragă vreo consecinţă.

Mai apropiate însă în timp şi cel puţin la fel de relevante pentru realitatea românească contemporană ca şi robia şi Holocaustul din Transnistria, sunt cele întâmplate în cei patruzeci şi cinci de ani de comunism. Şi pentru că am amintit mai devreme de rezistenţa armată anticomunistă, deşi acest fenomen, cunoscut la sfârşitul anilor '40 şi începutul anilor '50 şi în Polonia, ţările baltice, vestul Ucrainei, Basarabia şi Albania, a avut în România cea mai mare durată şi a cuprins, potrivit documentelor Securităţii, între o mie şi o mie trei sute de grupuri armate, susţinute de vaste reţele de sprijin în zona rurală, luptele soldându-se cu circa zece mii de morţi, până în prezent nu i-au fost dedicate decât trei filme. Primul, "Capcana", din 1974, face unele trimiteri la istoria Haiducilor Muscelului, grupul Arsenescu-Arnăuţoiu (1949-1958), de pe versantul sudic al Făgăraşilor, dar în acest film din perioada comunistă eroul este, evident, maiorul de securitate care anihilează formaţiunea de partizani, aceştia din urmă fiind descrişi ca un fel de elemente interlope declasate. Cel de-al doilea, care de data asta "ţine" cu partizanii, este "Undeva în Est", din 1991, inspirat de un roman al lui Augustin Buzura bazat pe povestea tragică a grupului Theodor Şuşman din Munţii Apuseni (încheiată cu asasinarea acreditată drept sinucidere, într-o şură, a liderului grupului, în 1952, şi cu arderea de vii, într-un grajd, în 1956, a celor doi fii mai mari ai acestuia), dar şi de povestea de dragoste dintre partizanii făgărăşeni Maria Plop şi Toma Arnăuţoiu (luată în derâdere în "Capcana"). De reţinut că în acest film rolul comandantului partizan Stelian este jucat de regretatul actor Călin Nemeş, care în timpul manifestaţiei de la Cluj din 21 decembrie 1989 şi-a dezgolit pieptul în faţa militarilor cerându-le să-l împuşte, ceea ce respectivii au şi făcut.

 

Pentru a avea premiera un nou film despre partizanii anticomunişti va fi însă nevoie de nu mai puţin de nouăsprezece ani, când, în 2010, apare "Portretul luptătorului la tinereţe", filmul de debut puternic influenţat de a doua parte a peliculei "Che" a regizorului Constantin Popescu. Este şi primul film care nu evocă, ci dramatizează fapte istorice reale, extrase din volumele de memorii "Brazii se frâng, dar nu se îndoaie" ale lui Ion Gavrilă Ogoranu, precum şi din dosarele de securitate ale Grupului Carpatin Făgărăşan. Povestea acestui grup este, fără îndoială, una demnă de un film, inclusiv supravieţuirea liderului grupului, ascuns timp de două decenii, fiind ultimul partizan încă necapturat la mijlocul anilor '70 (filmul se opreşte însă în 1956, când grupul este anihilat de Securitate). În plus, tocmai pentru că au existat supravieţuitori, este şi unul din formaţiunile de partizani cu cele mai puţine necunoscute. Partea mai nefericită este că cei mai importanţi membri ai grupului proveneau din Frăţia de Cruce de la Liceul Negru Vodă din Făgăraş, fuseseră aşadar membri ai organizaţiei de tineret a Mişcării Legionare, şi că, după 1989, Ion Gavrilă Ogoranu, care a decedat de-abia în 2003, s-a implicat în constituirea Partidului Totul Pentru Ţară, care a reluat identitatea avatarului din anii 1935-1938 al Mişcării Legionare şi care l-a transformat pe fostul partizan în figura sa simbol, încercând de altfel să-şi aroge moştenirea întregii rezistenţe armate. Cât de corectă este o astfel de pretenţie se vede şi din faptul că dintre toate grupurile de partizani amintite în legătură cu cele trei filme, doar acest grup a fost fondat de simpatizanţi legionari.

Când a fost lansat, "Portretul luptătorului la tinereţe" trebuia să fie primul film dintr-o trilogie, "Aproape linişte", continuările urmând să fie dedicate Haiducilor Muscelului, mişcare de rezistenţă formată în jurul unor ofiţeri din armata regală fără apartenenţă politică, epuraţi de noul regim comunist, cu concentrare pe fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu în a doua parte şi pe figura cunoscutei Elisabeta Rizea în a treia parte. Ei bine, au trecut şapte ani de atunci şi nu a mai apărut niciunul din celelalte două filme. Mi se pare relevant.

 

Aşa cum mi se pare relevant, dar şi periculos, faptul că faimoasa lege anti-legionară, Legea nr. 217/2015, revalorizează hotărârile judecătoreşti ale instanţelor din perioada stalinismului românesc (1946-1964), dispunând ca acestea să fie luate în considerare pentru calificarea unei personalităţi sau a alteia drept legionară, fascistă sau criminală de război, aşadar al cărei "cult" este interzis. E ca şi cum legislaţia Germaniei democratice a zilelor noastre ar lua în considerare sentinţele Tribunalului Poporului lui Roland Freisler, judecătorul de casă al lui Hitler. Părerea mea este că această lege aduce mai mult deservicii scopului său şi iniţiatorului, Institutul Elie Wiesel, şi că demersul de identificare a criminalilor de război ar trebui bazat pe dovezile concrete existente şi nu pe nişte hotărâri judecătoreşti date cu încălcarea sistematică a drepturilor omului şi, de foarte multe ori, la comandă politică.

Riscul cel mai mare la care mă refer în rândurile de mai sus, este să nu călcăm şi noi pe urmele Olandei sau Franţei. Nu aş vrea ca în 2020 o grupare gen Noua Dreaptă sau Partidul Totul Pentru Ţară să aibă şansele în alegeri pe care le are acum Partidul Libertăţii. Campania de anul trecut a Coaliţiei Pentru Familie, cu accente spre retorica folosită de populiştii de dreapta din alte zone ale Europei, arată că, în perspectivă, există o posibilitate ca populismul criptofascist să prindă şi la noi. Noi nu avem problema imigraţiei (deocamdată), dar avem problema prea demult nerezolvată a comunismului, al cărui moştenitor mai mult sau mai puţin direct este cel mai puternic partid actual, PSD-ul, şi contrarierea pe care tinde să o producă o retorică progresistă identică cu cea care, în Occident, a avut efectele care se văd acum.

Deocamdată însă, lucrurile merg foarte prost la vârf, unde politicienii noştri cu priorităţi penale par complet rupţi de complicata realitate europeană, de care depindem din plin şi noi, dar bine la nivelul societăţii, unde manifestările pro-justiţie şi pro-europene continuă. Prin acest ultim caracter, România face istorie, contrazicând ofensiva eurosceptică din restul Uniunii Europene. Protestele poate ar fi încetat, dacă nu ar apărea mai mereu câte o nouă provocare. Duminică, 12 martie, a fost vorba de liderul grupului senatorial PSD şi preşedinte al comisiei juridice din Camera superioară, Şerban Nicolae, care a introdus o serie de amendamente la proiectul de lege a graţierii, ce ar fi condus la graţierea tuturor faptelor de corupţie, fără recuperarea prejudiciilor. Două mii, două mii cinci sute de oameni au mărşăluit între Piaţa Victoriei şi Piaţa Constituţiei. Alte câteva sute au protestat la Cluj şi Sibiu, posibil şi în alte oraşe. Participanţii au avut în vedere şi scandalul legat de jaful pădurilor de la Vidraru şi votul negativ al coaliţiei majoritare faţă de OUG nr. 51/2016, care a avut ca efect scăderea cu 80% a tăierilor ilegale. Liviu Dragnea s-a delimitat de senatorul său, iar acesta a anunţat că-şi va retrage amendamentele. În zilele următoare, Ion Ţiriac s-a arătat drept un fanatic al drepturilor omului exercitate numai cu aprobare de la primar- bănuiesc că domnia sa are o astfel de aprobare şi ca să respire-, iar deputatul PSD de Argeş, revoluţionarul cu certificat şi condamnatul la închisoare cu suspendare pentru dare de mită Cătălin Rădulescu a cerut intervenţia tunurilor cu apă şi i-a ameninţat pe protestatari cu AKM-ul furat de domnia sa la revoluţie (ocazie cu care s-a autodenunţat din prostie fudulă). Diferite platforme iniţiate din oameni din Piaţă, gen 600.000+64 Pentru România, discută despre înfiinţarea de partide politice noi, dar aceasta pare o probabilitate destul de redusă (mai ales că şi Dacian Cioloş cu a sa Asociaţie România 100 are în vedere această opţiune ca una dintre ipotezele sale de lucru).

În concluzie, #rezist.

#rezist, deci #exist

Din 2012 încoace, am deschis pe profilul meu de Facebook câte un album anual dedicat evenimentelor civico-politice în care am fost implicat. Când am dat titlul fiecăruia dintre aceste albume, am încercat să estimez care ar putea fi semnificaţia acelui an în tabloul mai mare al realităţii şi, în perspectivă, al istoriei. După protestul din seara zilei de 11 ianuarie împotriva deciziei Avocatului Poporului de a ataca la CCR prevederea legală care l-a împiedicat pe Liviu Dragnea să se înscăuneze prim-ministru după alegerile din decembrie, am deschis albumul pe acest an, pe care l-am numit "2017-An de rezistenţă". Hashtag-ul #rezist avea să apară de-abia peste aproape trei săptămâni, aşa că aş putea spune că am fost profetic.

Alegerea mea nu a avut însă nimic nostradamian în ea. A fost doar o estimare logică având în vedere evoluţiile din ultimul timp, de la Brexit şi tot mai evidenta criză a Uniunii Europene, la alegerea la 30 octombrie 2016 ca preşedinte al Republicii Moldova a clovnului trădător Igor Dodon, apoi la victoria în alegerile prezidenţiale americane a nu mai puţin insolitului Donald J. Trump, până la propriul nostru dezastru electoral de la 11 decembrie 2016, când exact facţiunea cea mai reacţionară a clasei politice inapte şi corupte consolidată în post-comunism a câştigat categoric alegerile.

Tocmai din perspectiva acestei rezistenţe am participat fără rezerve la coregrafia creării steagului Uniunii Europene de către protestatari, în mijlocul Pieţei Victoriei, duminică, 26 februarie 2017. Desigur că în cei zece ani împliniţi la 1 ianuarie de la integrarea României în UE şi chiar dinainte nu au lipsit motivele de nemulţumire. Că discutăm de preocupările Comisiei Europene faţă de rectitudinea castravetelui cam în perioada în care deveneam şi noi membri cu drepturi depline, de veşnica amânare a integrării noastre în Schengen, de umilirile repetate a peste douăzeci de milioane pentru faptele reale sau imaginare a unei câtimi dintre ele, inclusiv de politicile surprinzător de sovietice care au permis manifestarea pe lângă organismele europene a unor identităţi evident false şi manipulate politic de genul "moldovenilor" şi "vlahilor" sau de promovarea agresivă a noii generaţii de acorduri de liber schimb precum CETA şi TTIP, care sub sloganurile cu care sunt promovate ascund o grămadă de privilegii pentru corporaţii care, oricum, îşi vor exporta profiturile prin paradisuri fiscale. Dar ar fi un semn de orbire totală să nu remarci şi progresul din ultimii zece ani, faptul că de la integrarea în UE faţa României s-a schimbat mult şi în bine, comparativ cu ceea ce era înainte. Sigur că deocamdată suntem penultimii din Uniune din majoritatea punctelor de vedere, că nu prea am profitat de banii care ne-au fost puşi la dispoziţie şi că avem patru milioane de concetăţeni care s-au relocat pentru că în ţară nu găseau locuri de muncă şi condiţii decente, dar principala vină pentru această stare de fapt este a mirobolantei noastre clase politice.

În concluzie, merită rezistat pentru UE. Cu atât mai mult cu cât variantele de viitor al Uniunii ne sunt propuse de Jean Claude Juncker, personajul care s-a dovedit încă de la criza refugiaţilor din 2015 probabil cel mai puţin inteligent preşedinte al Comisiei Europene din  istorie. Şi pentru că, până la urmă, de la pactul de la Snagov încoace integrarea europeană a fost proiectul de ţară al României pe parte de politică externă şi ar fi aberant ca acest proiect să se spulbere la zece ani după ce a intrat în linie dreaptă. Sigur, un proiect de ţară mai adânc fundamentat în istorie şi care, odată realizat, ar fi cel mai probabil definitiv, ar fi reunificarea cu statul românesc de peste Prut, dar deocamdată ne lipsesc oamenii de stat vizionari care să dovedească capacitatea testiculară necesară. Deocamdată. Şi, oricum, de fapt una se completează cu cealaltă; confraţilor europeni, confruntaţi cu tot felul de separatisme etnice şi economice de la un capăt la celălalt al continentului (în mare măsură cultivate chiar de latura întunecată- a se citi corectă politic/tâmpită- a Forţei Bruxelles-ului), ar trebui să le explice cineva că o nouă unificare în genul celei germane ar mai pune frână secesionismelor.

Pentru duminica aceasta, 5 martie, pagina #corupţia_ucide, care a coordonat ce s-a petrecut în Piaţa Victoriei de-a lungul lunii februarie şi care e administrată de activişti cu ştate cel puţin din 2013, precum Florin Bădiţă, a anunţat un marş de susţinere a DNA şi de depolitizare a CCR. Ei bine, pentru prima dată de la declanşarea protestelor zilnice în #noapteacahoţii, 31 ianuarie 2017, am ezitări. În primul rând pentru că marea problemă a CCR nu este politizarea, ci profesionalismul. Să ne uităm numai la ultimii doi preşedinţi ai acestei instanţe: Augustin Zegrean a fost o viaţă consilier juridic la societăţi comerciale din Bistriţa-Năsăud, cu pile în vechiul PDL, iar Valer Dorneanu este un ins din anturajul criminalului împotriva umanităţii Ion Iliescu, fapt care l-a propulsat la un moment dat, pe vremea guvernării Năstase, preşedinte al Camerei Deputaţilor. Judecătorii CCR ar trebui să fie magistraţi cu ani mulţi de experienţă, somităţi în ale dreptului, constituţional în primul rând, dar nu numai, însă şi capabili să înţeleagă nevoile justiţiabililor şi ale societăţii şi spiritul, nu doar litera legii luată mecanicist. Peste doi ani voi împlini două decenii de practică juridică şi tot nu m-aş pripi să-mi asum răspunderea de judecător CCR...

Apoi, cu tot entuziasmul pe care acţiunile DNA îl stârnesc, simt nevoia să reamintesc două lucruri. Cei care condamnă sunt judecătorii, nu procurorii. Fetişizarea activităţii procurorului este periculoasă; procurorul este magistrat, ceea ce ar trebui să-l oblige la o anumită judecată dreaptă, dar specificul profesiei îl împinge spre postura de avocat al acuzării. Şi, drept urmare, se poate ajunge la erori de genul cazului Ţundrea, când un om nevinovat a fost condamnat şi închis ani de zile pentru o crimă oribilă, dar pe care nu o făcuse, iar tot destinul său i-a fost zdrobit. Şi, din păcate, strict legat de motivul actual de nemulţumire vizavi de CCR, mă tem că hotărârea adoptată în legătură cu modul în care a înţeles DNA să ancheteze faptele sesizate de Elena Ghioc, Mihai Poliţeanu şi Răzvan Patachi nu este cu totul lipsită de fundament. Din păcate, DNA nu s-a limitat la aspectele evident penale din procesul de elaborare şi adoptare a OUG 13, cum ar fi distrugerea şi înlocuirea avizului iniţial al Ministerului pentru Relaţia cu Parlamentul, ci a comentat şi aspecte care ţineau de oportunitate, aspecte pe care le-a tranşat naţiunea suverană ieşind în stradă, dar care nu intrau în competenţa procurorilor.

Pe de altă parte, trebuie să nu uităm precedentul Mani Pulite ("cu mâinile curate") din Italia anilor 1986-1994. Procurori eroici, precum Giovanni Falcone şi Pietro Badoglio, au plătit cu viaţa destrămarea sistemului corupt consolidat în zeci de ani sub umbrela democraţiei şi sfârşitul domniei mafiei. Acolo s-a lăsat cu bombe plasate sub asfaltul autostrăzii, faţă de care filmările cu Sebastian Ghiţă spunând poveşti cu cucuvele mov sună a ediţii ale Muppets Show. Şi, cu toate astea, Italia nu s-a vindecat cu adevărat, pentru că a lipsit şi o implicare pozitivă a unor cetăţeni dispuşi să-şi suflece mânecile şi să-şi asume greul guvernării către o nouă direcţie.

Realitatea pură şi simplă e că anti-politica se plăteşte. Unii cred că dacă o ard civic de pe margine vor reuşi prin pisălogeală să determine politicul să facă ceea ce îşi doresc ei. Alţii au impresia că protestând în stradă vor opri orice malversaţiune şi că, în rest, nu e nevoie să meargă la vot, că oricum nu au ce alege. Ceea ce era destul de adevărat până anul trecut. De anul trecut există o alternativă care, chiar dacă are multă nepricepere şi, de aici, multe sincope, nu este din acelaşi aluat cu cei care s-au impus în politică în anii '90. Iar cei care au refuzat să vadă asta şi nu au votat se confruntă acum cu faptul că, OK, au oprit OUG 13 prin proteste, dar OUG 6 şi 9 au rămas, graţierea continuă, deocamdată, ca proiect de lege etc. Până la urmă, pentru depăşirea impasului actual, existenţa unei opoziţii reale şi viabile e mai esenţială decât aşa-zisa depolitizare a CCR sau activitatea mai mult sau mai puţin lăudată a DNA. 

Acum vreo cinci ani am organizat un protest la CCR. Atunci, nu mi s-a părut normal ca un preşedinte să nu poată fi demis cu mai mult de două milioane de voturi peste numărul cu care fusese ales cu trei ani mai devreme (cinci milioane şi un pic versus şapte virgulă două milioane) şi cu o condiţie de cvorum de participare evident nerealistă (50%), mai ales într-un moment în care listele electorale erau încă pline de morţi. În acest moment însă nu mai sunt atât de convins de demersul de atunci. Până la urmă, CCR s-a ţinut de litera legii, aşa cum era aceasta, ori exact asta e de aşteptat din partea unei Curţi Constituţionale. Uneori ne va conveni hotărârea acesteia, alteori nu. Dar nu putem lua selectiv doar ceea ce ne convine.

În fine, ca să închei cu puţin amuzament, amintesc mitingul PSD din Târgovişte, de sâmbătă,25 februarie. Fix aceeaşi şase mii din judeţele Argeş şi Dâmboviţa plimbaţi la mitingul de la Piteşti cu o săptămână înainte, au fost aduşi organizat la Târgovişte. Aşa  că revin la întrebarea retorică de acum aproape o lună: asta e tot ce puteţi, #ciumaroşie?

UPDATE: Până la urmă, am participat la protestul din Piaţa Victoriei şi la marşul de duminică, 5 martie 2017, dar numai până la Piaţa Unirii. Cum am spus, ideea de protest la CCR mi s-a părut cam pripită şi posibil neîntemeiată- înainte de a spune că CCR a judecat cu rea credinţă sau greşit, trebuie văzută motivarea deciziei care constată conflictul constituţional între DNA şi Guvern. De asemenea, am rezerve în a-mi proclama dragostea neţărmurită faţă de Laura Codruţa Kovesi şi de instituţia pe care o conduce, pentru că, în primul rând, un parchet trebuie să-şi facă datoria, nu să câştige concursuri de popularitate electorală, şi, în al doilea rând, după ce am crezut că Sebastian Ghiţă a minţit pe linie, ca apoi să se dovedească că a spus adevărul despre relaţia sa privilegiată, incluzând şi familiile, cu generalul Florian Coldea, fostul director adjunct al SRI, nu vreau să cad de fraier dacă şi ceea ce a spus despre amiciţia sa cu actualul procuror şef al DNA se va proba ca fiind adevărat.

13-14 la final

Acum nişte ore, Camera Deputaţilor, cameră decizională, a adoptat legea prin care se aprobă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 14/2017, cea care abrogă Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017, precum şi legea prin care se respinge aceasta din urmă. Faptul că infama OUG 13 a fost şi abrogată printr-o altă ordonanţă, şi respinsă prin lege după îndelungi presiuni ale revoltaţilor din stradă şi opozanţilor din Parlament, dar şi după o vizită a premierului Sorin Grindeanu la Bruxelles, în timpul căreia şi-a luat destule bobârnace, situaţie insolită, este rezultatul direct al confuziei perpetuate dinadins de guvernarea PSD+ALDE, care a tot încercat să lase portiţe prin care OUG 13 ar fi ajuns să-şi producă urmările.

Desigur, sunt semnale că cel puţin o parte a Puterii ia în calcul producerea efectelor dorite pe o cale mai puţin forţată şi imperativă, mai insidioasă, prin legiferare parlamentară. Aproape concomitent cu cedarea finală a Parlamentului în faţa mişcărilor de protest, preşedintele PSD Liviu Dragnea le promitea primarilor că se va legifera cumva deosebirea dintre oportunitate şi legalitate, în aşa fel încât cât mai mult posibil să intre în sfera oportunităţii. Aşadar, chiar dacă protestele din Piaţa Victoriei şi din restul ţării şi diaspora vor înceta, vigilenţa va trebui menţinută.

Se pune totuşi întrebarea dacă mişcarea de protest ar trebui să se oprească în acest punct. Zilele următoare o vor arăta. Cert însă, chiar dacă o a doua "marţe neagră" a fost blocată de vigilenţa ceţăţenească, într-o lume normală un guvern care a gafat atât de grosier practic din primele zile de după investirea sa şi care nu a ţinut seama de semnalele foarte puternice primite din societate că se înscrie pe un drum de netolerat trebuie să-şi dea demisia. Nimeni nu contestă dreptul câştigătorilor alegerilor de a guverna, dar nu oricum şi nu fără a avea ceea ce răposata mea bunică îmi tot repeta pe când eram copil, să-mi intre bine în cap: curajul răspunderii. De asemenea, Liviu Dragnea, care şi-a târât partidul în această aventură vecină cu naufragiul cu o tenacitate demnă de cauze mai bune, care a demonstrat că, prin comparaţie, Victor Ponta nu a fost chiar atât de rău, ar trebui şi el să părăsească, benevol sau forţat, şefia PSD.

În fine, după ce conduita PSD din ultimele două luni ne-a aruncat înapoi în anul 1990 şi în discursurile de tipul "moarte intelectualilor" (acum corporatiştilor, tehnocraţilor şi soroşiştilor), "voi n-aţi mâncat salam cu soia" (acum nu exilaţii precum Ion Raţiu, ci tinerii cu studii în străinătate), "nu ne vindem ţara", "noi muncim,  nu gândim" (în fine, partea cu muncitul nu mai e cazul, că feseniştii din '90 au ieşit la pensie între timp, dar rămâne cealaltă parte) ş.a.m.d., ar fi cazul să i se facă vânt şi preşedintelui de onoare Ion Iliescu. Ceea ce PSD-iştii nu realizează, dar ar trebui să o facă, e că a-l avea pe Ion Iliescu preşedinte de onoare e cam totuna cu situaţia în care un partid declarat de centru dreapta din Germania l-ar fi desemnat ca preşedinte de onoare pe Rudolf Hess...

Ziceam de o lume normală. Dar cu Brexit, cu Donald Trump care deplânge public- a se citi delirează- atentate în Suedia, care nu au avut loc, cu Gerd Wilders şi partidul său cotaţi primii în sondaje în alegerile ce urmează în Olanda, cu Marine LePen la rândul său destul de aproape de a înhăţa preşedinţia Franţei, nu trăim într-o lume normală. Ba, de fapt, paradoxal, revolta românilor, popor mai degrabă privit cu rezerve până acum, ajunge să dea speranţe că se poate totuşi lupta pentru normalitate, că nu întreaga planetă a fost mesmerizată de machoismele de pitic frustrat ajuns dictatorul celei mai întinse ţări de pe glob ale lui Vladimir Putin şi nici nu este sedusă de conceptul stupid al "democraţiei iliberale" (menţionată prima dată acum vreo doi-trei ani de Viktor Orban, dar perfect definită în România acestui început de an 2017 de coaliţia PSD+ALDE: poporul se exprimă la urnele de vot o dată la patru ani, în rest ciocul mic, pentru că aleşii, prin faptul că au fost aleşi, au tot dreptul să facă fix ce vrea- adică i se pare "oportun"- muşchiului lor).

Exemplul românesc a reverberat în proteste ce au avut loc în Bulgaria şi în Albania, iar altele se anunţă în alte ţări balcanice, unele chiar mai confruntate cu corupţia decât patria noastră. Pe termen ceva mai lung, faptul că societatea românească devine un model pentru Balcani ar putea fi pasul decisiv către o aspiraţie mai veche a proiectului numit România, exprimată şi chiar parţial realizată încă de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a lui Carol I. Inclusiv Emil Constantinescu, într-un moment de mare slăbiciune a ţării noastre, a menţionat-o: România ar putea deveni liderul regional al Europei de Sud Est. Cum spuneam, România chiar a jucat acest rol în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX, când a susţinut emanciparea naţională a popoarelor balcanice, când a patronat şcolile şi bisericile vlahilor din sudul Peninsulei Balcanice, când a intervenit decisiv pentru tranşarea conflictelor din 1877-1878 şi 1913, când a stopat bolşevizarea Ungariei în 1919 şi a devenit elementul comun şi central al Micii Antante şi al Antantei Balcanice. Nu este o întâmplare că imnul de stat al Albaniei este cântecul patriotic românesc "Pe al nostru steag e scris Unire" cu versurile, desigur, schimbate.
 

Dar ceva mereu a lipsit. România poate că a fost statul cel mai influent din zonă, însă doar atâta timp cât nu se implica o putere mai mare, de tipul Germaniei sau URSS, dar nu a reprezentat, cu adevărat, un model pentru ţările vecine. Ori pentru un lider regional, ăsta e un aspect esenţial. Nu e suficient să ai suprafaţa cea mai mare, populaţia cea mai numeroasă, armata cea mai puternică. Cel mai important este să ai preeminenţa culturală, să fii admirat de ceilalţi, iar soluţiile tale să fie imitate şi de ei. Când asta se întâmplă, atunci o ţară devine cu adevărat liderul regional. Ori, acest lucru pare să se petreacă acum. Sigur, e devreme, e prematur, mai trebuie să existe şi alte câştiguri valorice, dar cine ştie?...

Un semn chiar mai frapant este faptul că manifestaţiile din România au inspirat un protest la Paris. Da, acel Paris, capitala Franţei, oraşul după chipul şi asemănarea căruia a fost sculptat Bucureştiul dintre 1848 şi 1947, capitală a ţării a cărei cultură a dat tonul modernităţii în Vechiul Regat. Şi da, nu vorbim de un protest al diasporei româneşti, ci de manifestaţia anti-corupţie a unui număr destul de mare de francezi sadea care, chiar dacă ceva mai evident de stânga decât grosul protestatarilor din România, s-au declarat inspiraţi de revolta românilor. Cu asta protestatarii anonimi din Piaţa Victoriei şi din celelalte pieţe şi străzi ale României au reuşit ceea ce clasa politică a eşuat să realizeze în cei zece ani scurşi de la integrarea României în Uniunea Europeană: să dea o voce ţării noastre, să arate celorlalţi europeni că românii nu sunt doar nişte lingăi care votează cum li se spune ci, asemenea tuturor celorlalte naţiuni ale UE, au interesele, părerile şi opţiunile lor.

 

În fine, probabil cea mai bună încheiere a acestui scurt bilanţ este un rezumat al celor întâmplate, de la ultima postare în care am făcut un astfel de rezumat, cea din 10 februarie. Aşadar, sâmbătă, 11 februarie, a fost ziua în care câţiva protestatari au încins un maraton pe Kiseleff şi Aviatorilor, în jurul Parcului Kiseleff, dar şi a Palatului Victoria. A doua zi, duminică, 12 februarie 2017, optzeci de mii de protestatari prezenţi în Piaţa Victoriei au folosit foi colorate şi lanternele telefoanelor mobile ca să creeze o coregrafie, o imensă reprezentare a tricolorului românesc. A fost un moment destul de asemănător celui din 21 septembrie 2013, când protestatarii au recreat în aceeaşi Piaţă a Victoriei, folosind sfori şi hârtii colorate, sigla Campaniei Salvaţi Roşia Montană, frunza verde-roşie. Singura deosebire a fost că în 2013 coregrafia a avut loc pe lumină. Acest moment, ca şi prezenţa numeroaselor tricoloruri, repetatele intonări ale imnului "Deşteaptă-te române" şi, în general, apelul la simboluri naţionale, a trezit unele reticenţe ale unor activişti cu vederi mai degrabă internaţionaliste şi "corecte politic".

 

Tot în acelaşi week-end, la Sibiu, activistul Doru Apostol, un veteran al campaniilor civice, participant şi la mişcările din 2013 şi 2015 şi principal organizator al protestelor anti-ordonanţe din oraşul de pe Cibin, a avut iniţiativa protestului prin lectură, în faimoasa Piaţă Mare din vechea cetate medievală. După week-end, chiar dacă numărul participanţilor a continuat să scadă, protestele au continuat zi de zi. În replică, au continuat şi protestele proguvernamentale de la Cotroceni, dar după momentul de vârf din 5 februarie, când la Cotroceni au fost între o mie cinci sute şi două mii de protestatari, şi acestea au scăzut inexorabil. Toate ameninţările privind pedepsirea părinţilor care şi-au luat copiii la proteste (vedeţi articolul anterior de pe acest blog) şi-au primit răspunsul cuvenit sâmbătă, 18 februarie 2017, când perimetrul din centrul Pieţei Victoriei a fost invadat de părinţi cu copii. În acelaşi week-end, după un prim miting anunţat la care nu a venit nimeni, organizaţiile locale ale PSD au reuşit să adune, aducând organizat din localităţile a două judeţe- Argeş şi Dâmboviţa-, şase mii de demonstranţi proguvernamentali la Piteşti. A fost un exerciţiu pentru un eventual miting la Bucureşti, dar un exerciţiu costisitor.

Tăria celeilalte tabere s-a văzut însă în seara zilei de duminică, 19 februarie, când două mii cinci sute de oameni au rezistat în Piaţa Victoriei sub o ploaie rece şi penetrantă (m-a făcut fleaşcă inclusiv prin mănuşi, nişte mănuşi bune pe care le am de prin 2007 şi cu care nu mi s-a mai întâmplat asta), iar unii chiar au găsit energia să împartă stickere şi insigne cu #rezist, scris cu litere roşii pe fond galben, sigla mişcării din protest din februarie 2017. Iar protestele, luni şi azi cel puţin, au cotinuat...

#rezist

Protecţia copilului, pretext de represiune

Aşadar, art. 27 alin. (4) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată spune: „Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali, alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, organisme private acreditate ca furnizori de servicii sociale, instituţii publice sau private, în scopul de a obţine avantaje personale/instituţionale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.” Adică, de exemplu, cum se poate vedea în imagine, când părinţii membri de partid îşi aduc copiii ori asistenţii sociali dependenţi de partid aduc copiii aflaţi în grija lor spre a fi pozaţi alături de candidatul partidului, astfel încât acesta să câştige voturile necesare (re)confirmării în demnitatea locală, judeţeană sau centrală. Conform art. 142 alin. (1) lit. j şi alin. (2) lit. d amenda pentru această contravenţie este între 5.000 şi 10.000 de lei.

Pe de altă parte, art. 28 alin. (1) din aceeaşi lege dispune: „Copilul are dreptul la libertate de exprimare.” Iar art. 31 precizează că: „(1) Copilul are dreptul la libera asociere în structuri formale şi informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege. (2) Autorităţile administraţiei publice locale, unităţile de învăţământ şi alte instituţii publice sau private competente iau măsurile necesare asigurării exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute la alin. (1). ” Pe scurt, copiii au acelaşi drept ca şi părinţii lor să ia parte la întrunirile publice din Piaţa Victoriei şi din alte locuri din ţară, aşa cum l-au avut şi la alte adunări de protest din ultimii cinci-şase ani. Dar, desigur, aceste prevederi generoase nu sunt şi ele protejate de art. 142, încălcarea lor nu reprezintă contravenţie.

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată nu este însă foarte des invocată de autorităţi, aşa cum s-a întâmplat zilele acestea. Probabil deoarece conţine şi Capitolul VI - Protecţia copilului împotriva abuzului, neglijării, exploatării şi a oricărei forme de violenţă, cu următoarele secţiuni: Secţiunea 1 - Protecţia copilului împotriva exploatării economice, Secţiunea 2 - Protecţia copilului împotriva consumului de droguri, Secţiunea 3 - Protecţia copilului împotriva abuzului sau neglijenţei, Secţiunea 4 - Protecţia copilului cu părinţi plecaţi la muncă în străinătate, Secţiunea 5 - Protecţia copilului împotriva răpirii sau oricăror forme de traficare şi Secţiunea 6 - Protecţia copilului împotriva altor forme de exploatare. Ori statul nostru drag, acum atât de îngrijorat de „riscurile” la care ar fi supuşi copiii ce iau parte la demonstraţii alături de părinţii lor, nu se poate lăuda că a făcut cu adevărat ceea ce trebuia să facă apropo de problemele reale şi endemice menţionate în respectivul capitol din lege.

În realitate, dacă adăugăm la povestea asta cu aşa-zisele plângeri adresate unităţilor din subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţii, controalele poliţiei locale la cei care au permis din apartamentele lor efectuarea de proiecţii laser în Piaţa Victoriei, deschiderea de dosare penale celor care au ridicat drone, încercarea de evacuare a antreprenorilor care şi-au mutat biroul în perimetrul de protest, este clar că am intrat în a doua etapă, cea represivă, a butadei lui Mahatma Gandhi: „Mai întâi vor râde de tine, apoi vor lupta împotriva ta şi apoi vei învinge.” I-aş atrage însă atenţia domnului preşedinte Liviu Dragnea că dacă nu-şi potoleşte zbirii de genul foştilor adepţi ai defunctului Corneliu Vadim Tudor, doamna Lia Olguţa Vasilescu şi domnul Codrin Ştefănescu, se va ajunge pentru prima dată în România după alegerile din decembrie 1933 la alegeri anticipate.

De data asta voi sări peste rezumatul protestelor de la data precedentului articol de pe blog până la acesta. O să-l reiau data viitoare. Vreau însă să fac un apel ca toţi cei care cunosc evenimente concrete, cu dată, oră şi loc, la care au fost expuşi copii în scop electoral să facă plângere la direcţiile de asistenţă socială conform art. 27 alin. (4) coroborat cu art. 142 alin. (1) lit. j şi alin. (2) lit. d din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului republicată împotriva partidelor politice, a candidaţilor şi a autorităţilor culpabile. Eu însumi am luat-o în cătare pe doamna ministru Lia Olguţa Vasilescu, drept pentru care rog să mi se comunice astfel de elemente faptice.

#rezist

"Revoluţia luminii" şi teoria conspiraţiei

Înainte, dar în special după manifestaţiile uriaşe de duminica trecută, am putut vedea cum un întreg aparat de comunicare şi de propagandă al celor două partide din coaliţia de guvernare, în special al PSD, s-a pus în mişcare pentru a discredita protestele şi a le nega caracterul de mişcare populară autentică. O teorie a conspiraţiei după alta a fost rostogolită pe rând, tactică deloc nouă, dar înnoită şi dezvoltată în actuala epocă a post-adevărului, în care inclusiv internetul a devenit o armă puternică cu două tăişuri, care poate propaga ştirile reale, dar ignorate de media tradiţională din cauza partipriurilor patronilor şi redactorilor şefi, dar şi minciunile cele mai sfruntate într-o manieră coerentă şi cu aparenţă de realitate, potrivit principiului leninist "calomniaţi, calomniaţi, ceva tot rămâne". Două exemple clasice de post-adevăr, practicate chiar de cele mai puternice guverne din lume: campania SUA dinainte de invazia Irakului în 2003 despre armele de distrugere în masă ale dictatorului Saddam Hussein, care de fapt nu mai existau de la primul război din Golf tocmai pentru a nu deveni pretextul unei noi invazii, şi ideea repetată obsesiv de Rusia privind încercuirea ei de către NATO pentru a-şi justifica agresiunile şi subversiunile din ţările vecine, deşi oricine se uită pe o hartă îşi dă seama că toate bazele NATO, poate mai puţin în regiunea baltică din cauze ce ţin de geografie (acel cui al lui Pepelea numit Kaliningrad), sunt la mare distanţă de graniţele Rusiei.

Fac însă o mică digresiune, pentru că la fiecare articol postat în ultimul timp am făcut şi un rezumat al protestelor. Aşadar după ce duminică Guvernul a abrogat infama OUG nr. 13/2017, protestele au continuat în Piaţa Victoriei şi în alte oraşe din ţară la scară ceva mai mică, coborând de la sute de mii la mii. Este clar însă că dacă vreuna dintre temerile legate de eventuala respingere în Parlament sau declarare neconstituţională a OUG nr. 14/2017, cea care abrogă, vor fi din nou sute de mii de protestatari pe stradă. La rândul lor, câteva sute de protestatari pro-guvernamentali, unii aduşi organizat din ţară de organizaţiile PSD, au continuat să manifeste zi de zi în faţa Palatului Cotroceni. Unii cer demisia Guvernului, ceilalţi demisia Preşedintelui.

 

Ultimele două zile au fost cele mai interesante. Miercuri, 8 februarie, protestatarii din Piaţa Victoriei au deszăpezit voluntar platoul central, unde se desfăşoară protestul. Seara, la Cotroceni, Preşedintele Klaus Iohannis a ieşit să discute cu protestatarii pro-guvernamentali, dar, evident, cine ştie ce dialog nu a fost posibil, iar angajaţi ai Preşedinţiei au încercat să le dea ceai cald, dar aceştia, în majoritate bătrâni, pare-se că au refuzat. În aceeaşi zi, CCR a respins cererile CSM şi ale Preşedintelui privind constatarea conflictului între puterile statului legat de maniera în care a fost adoptată OUG nr. 13/2017. Joi, 9 februarie, aceeaşi CCR a respins cu majoritate şi nu cu unanimitate ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului, pe motiv că OUG 13 este abrogată de OUG 14 şi cererea nu mai are obiect. În acest fel, CCR, al cărei actual preşedinte, Valer Dorneanu, este un fost membru marcant al PSD şi fost preşedinte al Camerei Deputaţilor, şi-a contrazis propria practică anterioară, când s-a mai pronunţat pe fond asupra constituţionalităţii unor acte normative abrogate. Tot joi Ministrul Justiţiei, Florin Iordache, artizanul OUG 13, cel căruia i-am zis încă de la dezbaterea publică din 30 ianuarie că este, de pe atunci, un personaj de tristă amintire, şi-a dat în fine demisia.

Bun, şi acum hai să ne întoarcem la post-adevăr, teoriile conspiraţiei şi încercarea de a compromite  ceea ce unii numesc deja "revoluţia luminii" (referire al momentul aprinderii lanternelor telefoanelor mobile la unison de către toţi protestatarii) prin astfel de false realităţi, dar despre care protestatarii pro-guvernamentali au fost convinşi că reprezintă adevărata realitate. Voi încerca să le iau pe rând, cu menţiunea că e posibil să-mi scape una sau două mai absurde, pentru că şi răbdarea mea în faţa stupidităţii are o limită.

Prin urmare, cea mai la modă acum, construită pe constatarea evidentă că foarte mulţi dintre protestatarii antiguvernamentali sunt angajaţi ai multinaţionalelor, dar şi pe prezenţa la proteste a directorului austriac al Raiffeisen Bank România, este că protestele sunt o conspiraţie a acestor multinaţionale, care-şi trimit şi plătesc angajaţii să participe la demonstraţii. Sigur, nimeni nu spune foarte clar şi de ce ar face multinaţionalele asta. A  existat o încercare când s-a afirmat că ar fi replica la faptul că guvernul Grindeanu a mărit salariul minim pe economie. Atât doar că asta l-a nemulţumit poate pe Gigi SRL, multinaţionalele oricum plătesc salarii substanţial peste nivelul salariului minim. De fapt, oricine ştie câte ceva despre cum funcţionează o multinaţională, îşi poate da seama că toată această teorie este ridicolă. Scopul multinaţionalelor e să facă cât mai mult profit, iar pentru asta ele preferă contextele liniştite şi predictibile (paradoxal, un motiv al prezenţei lor masive în China este tocmai natura dictatorială a regimului, care menţine mâna de lucru ieftină şi care face protestele şi grevele aproape imposibile). Aşadar, o multinaţională nu va stârni o revoluţie ci, cel mult, se va reloca dacă ceva nu-i mai convine atât de tare.

Nu, toată această nebunie cu multinaţionalele este o continuare şi o upgradare în post-adevăr a  campaniei electorale a PSD şi ALDE dinainte de alegerile din 11 decembrie 2016, campanie construită pe sloganuri naţionaliste anti-Bruxelles, anti-multinaţionale etc. Ipocrizia este însă evidentă: tocmai din cauza politicilor perpetuate timp de douăzeci şi şapte de ani de diferitele guverne, majoritatea ale actualului PSD, dar şi cele "de dreapta" precum guvernul Tăriceanu, s-a ajuns ca multinaţionalele să ocupe un loc atât de important în economia românească. Mai bine de două decenii, statul a împilat efectiv întreprinzătorii autohtoni, nelăsându-i să crească (decât cu rare excepţii din domenii mai de frontieră precum IT-ul), încurajându-i doar pe cei abonaţi la contractele cu statul pe baze de corupţie şi care au devenit doar nişte miliardari de carton. În schimb, s-au dat tot felul de facilităţi, unele de-a dreptul nejustificate, investitorilor străini. Cei mai serioşi dintre aceştia au fost multinaţionalele, alţii au fost pur şi simplu nişte piraţi care au vândut fabricile preluate la fier vechi, repede, şi apoi au dispărut. Şi sigur că sunt lucruri în neregulă şi cu multinaţionalele, cât timp acestea practică scheme de optimizare fiscală (în engleză spus de multe ori pe şleau tax avoidance- evitarea impozitelor) şi câtă vreme la aceeaşi muncă angajaţii români sunt mai prost plătiţi decât angajaţii străini. Dar, dacă mâine aceste multinaţionale, aşa cum sunt ele, cu toate defectele lor, ar părăsi România, bugetul consolidat s-ar prăbuşi iar bătrâneii care, în virtutea post-adevărului, protestează la Palatul Cotroceni, nu şi-ar mai putea primi pensiile. Deci, puţină atenţie cât de departe este împins post-adevărul, salvarea unor penali nu merită colapsul economiei româneşti (başca că, într-un astfel de caz extrem, confruntaţi cu mulţimile furioase, respectivii penali ar ajunge repede să regrete că nu sunt la închisoare).

Post-adevărul cu George Soroş este clasic şi folosit nu numai în România. Putin, Orban şi alţii ca ei îl invocă pe faimosul miliardar american drept Antichristul şi, prin urmare, instrumentul perfect pentru compromiterea opoziţiei. În România, primul care a văzut în Soroş răul suprem a fost Corneliu Vadim Tudor. În epoca respectivă, anii '90, mulţi dintre cei care azi, în PSD, în ALDE sau în presă, acuză protestatarii, de acum, dar şi pe cei din 2013, că ar fi plătiţi de Soroş, USR că ar fi partidul lui Soroş etc., beneficiau de bursele Fundatiei Soroş. Aşa cum a beneficiat şi Viktor Orban. În România, Soroş este în plus dubios şi antipatic pentru că e evreu ungur, iar unii-l suspectează că nu poate să doarmă nopţile din cauză că Transilvania nu e a Ungariei. Soroş este însă mai degrabă un duşman al naţionalismului în general, ceea ce îl face indigest şi în Ungaria criptofascistă din prezent. Faptul că ONG-iştii care au beneficiat sau beneficiază de finanţările lui Soroş au un discurs eminamente de stânga, mai mult sau mai puţin neomarxist, sau măcar progresist, fie el şi de dreapta, secularist, internaţionalist, feminist, pro-LGBT, pro-imigraţie, eventual vegan, şi, oricum, "corect politic" (iar la unii activişti de-a dreptul isteric) pare să creeze aparenţa unei conspiraţii la adresa societăţii şi a valorilor tradiţionale. Pe care, şi ne întoarcem la campania electorală, PSD şi ALDE, care şi-au asumat o retorică conservatoare, pretind că le apără.

Bun, dacă considerăm valorile fanariote ale "peşcheşului" şi "hatârului" valori tradiţionale, putem spune că, într-adevăr, PSD şi ALDE apără valorile sociale tradiţionale. Cât îl priveşte pe Soroş, realitatea despre acesta este, de fapt, mult mai puţina conspirativă. Într-adevăr, Soroş finanţează ONG-uri care îşi propun instaurarea democraţiei şi a drepturilor omului. A făcut-o în Europa de Est fostă comunistă în anii '90, o face şi acum în America Latină sau în spaţiul ex-sovietic. Unele din susţinerile acestor ONG-uri pot fi într-adevăr discutabile- nici eu nu sunt vreun fan al "corectitudinii politice", consider neomarxismul reşaparea unei utopii născute moarte, nu văd în naţionalism, cât timp e moderat, răul suprem, iar veganismul chiar îmi repugnă-, dar nu se poate nega că, cel puţin într-o anumită fază a dezvoltării democratice, finanţările lui Soroş au avut un efect pozitiv. Aşadar, omul e şi cu rele, dar şi cu bune. Şi poţi să nu fii de acord cu el şi cu cei finanţaţi la un  moment dat de el, dar să presupui că Soroş ar plăti câte 30 de lei pentru fiecare câine adus la protest, că, în general, ar plăti sute de mii de protestatari, este absurd. Păi, dacă Soroş ar fi dat bani şi protestatarilor de la Moscova din 2011-2012, cum susţine Putin, şi celor din România din 2013 şi 2017, şi celor din Polonia din 2016 etc., ar fi dat de mult faliment, oricât de multimiliardar în dolari e el.

Următorul suspect străin e Vladimir Vladimirovici Putin, "ţarul" Federaţiei Ruse. Asta parcă sună o idee mai credibil, este cert că aparatul lui Putin a dus post-adevărul la nivel de artă, ajungând să influenţeze până şi alegerile prezidenţiale din SUA (ceea ce aproape îl aduce la nivelul lui Mircea cel Bătrân, care a reuşit la un moment dat cu succes să se implice în succesiunea lui Baiazid Ildîrîm la tronul Imperiului Otoman). Dar nici Putin nu aveam cum să plătească sutele de mii de protestatari; de fapt, este destul de evident că finanţele Rusiei nu sunt pe măsura ambiţiilor, un adevăr crud de care s-a lovit deja Alexis Tsipras şi urmează Igor Dodon. Trolii lui Putin, cel mult, creează şi încurajează curente de opinie care apoi să producă efectul scontat. De asemenea, nu întotdeauna când ruşii şi activiştii susţin acelaşi lucru, au aceleaşi motive sau sunt în aceeaşi tabără, ori ultimii sunt manipulaţi de primii (a se vedea cazul Campaniei Stop TTIP&CETA, care ridică obiecţii pertinente faţă de aceste acorduri de liber schimb- imaginaţi-vă numai arbitrajul Gabriel Resources contra României cu o CETA intrată în vigoare).

Pe de altă parte însă, este din ce în ce mai clar că dacă Putin e de partea cuiva în conflictul în curs în România, nu este vorba de protestatarii antiguvernamentali, care sunt manifest pro-europeni şi pro-occidentali. Mult mai pe gustul lui este discursul preşedintelui Camerei Deputaţilor, Călin Popescu Tăriceanu, care de dragul penalilor vrea să denunţăm MCV-ul, să arătăm degetul mijlociu Comisiei Europene şi partenerilor noştri euro-atlantici, eventual să comitem şi un Romexit.

În fine, ajungem şi la principalul suspect intern, SRI. În acest caz, teoria conspiraţiei a fost lansată nu dinspre majoritatea parlamentară, care doar a preluat-o, ci de către Alina Mungiu Pippidi, ONG-istă cu ştate vechi, dar cunoscută şi recunoscută pentru ambiţia ei de a demonstra că orice s-ar întâmpla bun, trebuie să fie meritul domniei sale, precum degetul lui Stalin pe vremuri. Iar dacă domnia sa a fost prinsă complet în offside de evoluţia evenimentelor, atunci trebuie să fie vorba de o forţă ocultă, precum SRI, care a împiedicat-o pe domnia sa să-şi aroge meritul de mastermind al mişcării din stradă. În fine, am mai scris despre asta, nu reiau.

Bun, e greu să ştim exact ce face şi ce nu face un serviciu secret. Dar a presupune că serviciul a scos personal în stradă sute de mii de oameni, care altfel nu ar fi ieşit, ca şi cum nemulţumirea nu ar fi fost acolo, fie că vorbim de "agenturili" din decembrie 1989, fie că discutăm de protestele din ianuarie-februarie 2017, este proba unei minţi paranoice şi nu tocmai raţionale. Acolo unde nu ştim, pentru că timp de decenii vor fi informaţii clasificate, ne mai pot ajuta logica şi bunul simţ. Iar, apropo de SRI, atunci când aflăm, cum a fost cazul cu parangheliile familiilor Ghiţă, Coldea şi Maior, hm, ne putem întreba dacă nu cumva supralicităm noi capacităţile şi puterea acestui serviciu...

PSD şi simţul ridicolului

Aşa cum am anunţat în articolul publicat pe la începutul week-endului tocmai încheiat, manifestaţiile de ieri au bătut toate recordurile de participare. Dar nici ziua de sâmbătă, 4 februarie 2017, nu a fost una lipsită de interes. Protestatarii din Piaţa Victoriei au plecat în marş pe Lascăr Catargiu, prin Piaţa Romană, pe Magheru, Nicolae Bălcescu, Piaţa Universităţii, pe bulevardul I.C. Brătianu, Piaţa Unirii, apoi la Palatul Parlamentului în jurul căruia au făcut un lanţ uman, pentru a doua oară în istorie. Prima dată, un astfel de lanţ a fost format tot într-o zi de sâmbătă, 21 septembrie 2013, în timpul "toamnei româneşti", adică al amplelor proteste dedicate opririi proiectului minier de la Roşia Montană şi a celor de extragere a gazelor de şist prin metoda fracturării hidraulice de mare volum. Mulţi dintre participanţii din primul lanţ, au fost verigi şi în cel de-al doilea.

Duminică, 5 februarie 2017, au fost însă prezenţi în stradă pentru a opri garantarea legală a corupţiei de către guvernarea PSD+ALDE şi graţierea corupţilor şi a criminalilor comunişti încă în viaţă, aproximativ şase sute de mii de oameni în toată ţara, din care trei sute de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti. Cu aceste cifre, mişcarea de protest încă în curs a atins proporţiile unui eveniment de falie istorică cum a fost revoluţia din decembrie 1989. Şi, deşi mai este până la Paşti, participanţii la proteste au dat lumină întregii societăţi, în acel moment când toate telefoanele mobile au fost aprinse la unison. Şi, în timp ce adunări de solidaritate se ţineau şi la Chişinău şi Sofia, guvernul GrinDragnea, întrunit în şedinţă extraordinară, adopta o Ordonanţă de Urgenţă care să abroge Ordonanţa de Urgenţă nr. 13/2017, dar într-o manieră care să mai dea o şansă restauraţiei penale prin adoptarea modificărilor dorite la Codul penal şi Codul de procedură penală de către Parlament.

Pe de altă, parte, după zile întregi în care personaje precum Codrin Ştefănescu, Gabriela Vrânceanu Firea, Lia Olguţa Vasilescu şi, mai ales, Liviu Dragnea însuşi, acest Voldemort de Teleorman care ne-a demonstrat că PSD-ul poate să producă moroi politici şi mai răi decât Victor Ponta sau Adrian Năstase, ne-au tot ameninţat că nu-şi mai pot stăpâni nărăvaşul partid care vrea să iasă la contramanifestaţii (sau să le spunem mineriade? Aşa ar fi logic...), duminică au comis-o. Au reuşit să scoată într-un protest la Palatul Cotroceni maximum o mie cinci sute de oameni, majoritatea bătrâni, speriaţi de teoriile conspiraţiei agitate de Antena 3 şi RTV.

Şi atât. Ceea ce mă face să-i răspund pe acelaşi ton doamnei ministru Lia Olguţa Vasilescu, care zicea că: "Eu cred că ar trebui să organizăm şi noi un miting! Noi, "ciuma roşie", care aplicăm cel mai bun program de guvernare de până acum. Pentru că aici mă despart în opinii de Liviu Dragnea. A venit momentul să vorbim şi noi! Cred că trebuie să ieşim în stradă!" Aşa, doamna Vasilescu, aţi ieşit. O mie cinci sute la momentul de vârf contra şase sute de mii. Nu aţi învăţat nimic din experienţa domnului Victor Ponta, care în 2013 a încercat să contrapună zecilor de mii de protestatari câteva zeci de aşa-zişi mineri RMGC? #ciumaroşie, atât puteţi? Sau chiar v-aţi pierdut orice simţ al ridicolului?

Şi că veni vorba, mă siderează în ultimul timp faptul că unii cunoscuţi monarhişti vorbesc cu ample citate din Badea, Ciuvică şi Gâdea. Unul îmi reproşa ieri că de ce am dus steagul regal la protestul din Piaţa Victoriei. I-am atras atenţia că-l voi duce întotdeauna unde se întâmplă partea corectă a istoriei. Iar dacă unii au interes, fiind angajaţi pe la Avocatul Poporului, alţii sunt oameni oneşti (cel cu steagul este chiar unul din cei mai cumsecade oameni pe care îi cunosc). Toţi aceştia par însă să-şi fi pierdut simţul ridicolului, să fi ajuns să creadă că George Soroş şi nu Ion Iliescu este omul care a asmuţit hoardele de mineri asupra golanilor din Piaţa Universităţii şi care l-a fugărit pe Rege pe şoselele patriei, dându-l afară fără menajamente din propria lui ţară, iar acum este păstrat cu încăpăţânare de PSD în funcţia de preşedinte de onoare. Că ţara au furat-o sistematic timp de douăzeci şi şapte de ani "tinerii frumoşi şi liberi" (care în '90 erau copilaşi de creşă şi de grădiniţă sau nici măcar în proiect) şi că "moarte intelectualilor" din 29 ianuarie 1990 este un principiu corect dacă este aplicat "tehnocraţilor" şi celor cu mastere şi doctorate în străinătate. Şi, evident, că decât să dăm cumva vreun oscior mişcării LGBT, mai bine ne lăsăm o naţiune întreagă să fim sodomizaţi încă douăzeci şi şapte de ani de urmaşii comuniştilor şi ai securiştilor urcaţi la putere pe bâtele minereşti. Cât despre povestea cu multinaţionalele care-şi plătesc angajaţii ca să participe la proteste, mă întreb unde va fi descoperit de "oamenii de bine" ai PSD xeroxul făcător de dolari care în iunie '90 se afla în subsol la PNŢCD: la Oracle sau la PriceWaterhouseCooper's?

Dar nu vreau să închei cu aceşti nefericiţi dezorientaţi. Mă voi adresa din nou, în final, celor care ştiu foarte bine ce fac, acelui grup infracţional organizat din majoritatea parlamentară. Le voi spune că ar trebui să studieze mai aprofundat istoria. În Franţa, 1789 s-a întâmplat pentru că elita politică a refuzat sistematic să renunţe la privilegii şi să iasă din starea sa de aroganţă autosuficientă, a refuzat ceea ce îi cerea restul societăţii. În 1917, în Rusia, istoria s-a repetat. În ambele cazuri, acele elite politice au plătit un preţ groaznic, dar care putea fi evitat dacă ar fi făcut proba realismului (moralitatea, oricum, le lipsea). Doresc doamnele şi domnii din PSD şi ALDE, dar şi complicii lor din aşa-zisa opoziţie de dreapta, să repete istoria la o sută de ani după ultimul episod evocat adineauri?

#Ro-mânia #rezist

Cum e cu democraţia, dragi tovarăşi

Chiar a doua zi după dezbaterea la care, uitându-mă în ochii săi, îi ceream lui Florin Iordache, Ministrul Justiţiei, să retragă cele două proiecte de OUG şi să demisioneze, Guvernul întrunit în şedinţă şi, din nou, fără să aibă subiectul pe ordinea de zi, nici măcar pe cea suplimentară, a adoptat un proiect de lege pentru graţierea, adică pentru clamata urgenţă, şi un OUG pentru modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, care, fără să mai intrăm în detaliile juridice mult discutate, să scape "gulerele albe", politicieni şi oameni de afaceri veroşi, de consecinţele juste ale faptelor comise sistematic, timp de aproape treizeci de ani.

#noapteacahoţii

Reacţia oamenilor nu s-a lăsat aşteptată şi imediat Piaţa Victoriei a fost plină de protestatari. În alte oraşe, de asemenea, au avut loc marşuri spontane; chiar de-adevăratelea spontane, că-n seara de marţi, 31 ianuarie (se pare că domnul Iordache, creator şi al "marţei negre" din 2013, are ceva cu ziua asta), nu a mai avut nimeni prea mult timp de creat evenimente şi de share-uit pe tot Facebook-ul. Iar mişcarea de protest a continuat zi de zi, cu protestatari adunându-se în Piaţa Victoriei încă de dimineaţă şi cu organizarea de mitinguri şi marşuri în toate municipiile reşedinţă de judeţ (inclusiv în fieful lui Liviu Dragnea, la Alexandria), în alte oraşe, în cea de-a doua capitală românească, Chişinău, în diaspora.

 

Un prim vârf s-a înregistrat la 1 februarie, când au fost trei sute de mii de protestatari, din care o sută cincizeci de mii în Piaţa Victoriei din Bucureşti şi când activarea aceleiaşi facţiuni din galeria Dinamo care a declanşat violenţele din ianuarie 2012 şi turbulenţele din timpul protestelor #Colectiv nu a reuşit să compromită revolta şi să descurajeze oamenii să mai participe. Un al doilea vârf, poate chiar mai mare, se aşteaptă duminică, 5 februarie. În acest moment, mişcarea de protest în curs a atins dimensiunile protestelor din anul 1990 şi se apropie de nivelul de participare al revoluţiei din  decembrie 1989.

#refuzacestabuz

Şi dacă tot am pomenit de 1989, hai să mergem un pic mai departe. În condiţiile în care până ieri, vineri, 3 februarie, pentru abrogarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 (ironic să fie tocmai numărul 13), înainte ca aceasta să-şi producă cele mai grave efecte, se pronunţaseră nu doar cetăţenii revoltaţi din stradă, dar şi Consiliul Superior al Magistraturii, Procurorul General, procurorii şefi ai DNA şi DIICOT, SUA, Germania, Comisia Europeană, Regatul Unit, Franţa, Olanda, în fine toţi partenerii occidentali ai României, Casa Regală, Biserica Ortodoxă Română şi chiar şi o parte din membrii PSD şi ALDE, precum ministrul demisionar Jianu sau Primarul Muncipiului Iaşi, în condiţiile în care până şi Victor Ciorbea, Avocatul Poporului, a cedat presiunilor Preşedintelui Klaus Iohannis şi a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, dinspre indivizii imorali care susţin această greţoasă iniţiativă, dinspre propagandiştii lor din anumite televiziuni şi dinspre credulii care se lasă păcăliţi de respectiva propagandă ni se spune că dacă PSD şi ALDE au câştigat alegerile, au dreptul să facă orice, că aşa e democraţia.

Aşa că, dragi tovarăşi, hai să vedem puţin cum e cu democraţia. Democraţia nu este o dictatură cu mandat care se acordă o dată la patru ani. Decât poate în Rusia lui Putin, care numai democraţie nu e. Într-o democraţie adevărată, cetăţeanul nu are un cuvânt de spus doar atunci când îşi alege reprezentanţii, iar apoi aceştia au puterea să facă în numele cetăţeanului tot ce îi taie pe ei capul. Democraţiile din ziua de azi sunt democraţii reprezentative, dar nu dictaturi reprezentative, iar asta e valabil chiar şi atunci când alegerile sunt câştigate cu 90% din 90% (darmite când victoria a fost de 45% din 40%, adică 18%, ca la 11 decembrie 2016). Câştigătorii alegerilor primesc dreptul de a guverna, mai ales de a aplica măsurile din programul în baza căruia, teoretic, au câştigat alegerile, dar nu dreptul de acţiona discreţionar. Actul lor de guvernare şi de legiferare trebuie să realizeze într-un dialog permanent cu opoziţia parlamentară şi neparlamentară, cu societatea civilă organizată sau informală şi, în general, cu cetăţenii. Mai ales acum, în era internetului şi a telecomunicaţiilor extrem de rapide, consultările publice au devenit mult mai uşoare şi mai relevante, ele nu ar trebuie tratate ca nişte formalităţi organizate în pripă şi în silă, aşa cum s-a întâmplat luni, 30 ianuarie. Niciun guvernant şi nicio majoritate parlamentară nu au voie să uite că suveranitatea statului aparţine naţiunii, nu unor câştigători vremelnici al alegerilor, şi că opoziţia constructivă nu înseamnă să accepţi zâmbind orice ticăloşie a puterii politice. Care, de altfel, mai ales într-o democraţie, nu ar trebui să comită ticăloşii..

#abrogaţiapoiplecaţi