Despre 22 decembrie 1989 şi rătăcirea unui destin naţional

Textul lui Moise Guran publicat pe blogul propriu acum două zile este mai potrivit pentru a fi citit azi: https://www.moise.ro/2017/12/20/dezintegrarea-uniunii-europene-inceput-azi/. De ce azi? Pentru că azi, 22 decembrie 2017, se împlinesc douăzeci şi opt de ani de când, odată cu elicopterul care decola de pe clădirea Comitetului Central al Partidului Comunist Român, împresurată de sute de mii de protestatari, azi sediu al Ministerului Afacerilor Interne, se ridica şi giulgiul comunismului care cuprinsese ţara timp de patruzeci şi cinci ani, ultimul şi cel mai grav avatar al dictaturii şi, implicit, al iliberalismului ce dominase viaţa poporului nostru timp de cincizeci şi doi de ani. Atunci, cu toate blocajele, crimele, poticnelile, şovăielile şi ticăloşiile ce au punctat următorii douăzeci şi opt de ani, România s-a reconectat la destinul istoric imprimat de generaţia extraordinară a revoluţiei din 1848, acela de asumare a valorilor civilizaţionale ale Occidentului- drepturile omului, democraţia, statul de drept, economia de piaţă- pe scurt acele valori cunoscute şi ca liberale, în sensul larg al cuvântului. Ba chiar, din impulsul primit în decembrie 1989, România a reuşit, repet, chiar şi târându-se, să ajungă mai departe decât au ajuns vreodată predecesorii, la alăturarea efectivă la Occident prin integrarea ca membru cu drepturi depline al NATO (în 2004) şi al Uniunii Europene (în 2007), precum şi prin formarea unei societăţi civile cu adevărat vibrante, din mişcările sociale ale anilor 2011-2015.

Doar că, la ora actuală, zona geografică de care aparţinem, Europa Centrală şi de Sud Est, suferă un nou val al schimbării, iar deschizătorii de drumuri sunt, exact ca şi în 1989, Ungaria şi Polonia. Numai că acum avem o schimbare în sens invers. Dacă în urmă cu douăzeci şi opt de ani naţiunile se ridicau pentru a pune punct socialismului totalitar marxist-leninist şi pentru a-şi asuma valorile liberale amintite mai sus, acum Ungaria şi Polonia conduc un marş invers. Europa Centrală se îndreaptă către un nou iliberalism, de extracţie putinist-erdoganistă, cu unele aparenţe democratice, dar ascunzând eliminarea statului de drept prin încălecarea puterii judecătoreşti de către cele două puteri politizate din stat, legislativul şi executivul, limitarea libertăţii presei, încorsetarea societăţii civile prin impunerea de mecanisme de control represive asupra ONG-urilor şi prin înăsprirea legislaţiei de ordine publică în sensul împiedicării protestelor, precum şi apelul la un discurs ultraconservator, cu nuanţe tot mai fascistoide.

Pentru România, această stare de fapt ar fi putut fi o şansă. Spre deosebire de Guran, eu sunt mai puţin rezervat la ideea unei Românii ca putere regională. Cu o guvernare inteligentă, ţara noastră ar fi putut deveni campionul valorilor democraţiei liberale şi statului de drept între vecini care derapează pe zi ce trece şi principalul aliat din această parte a continentului al unui Occident care, timp de decenii, a avut o certă preferinţă pentru ţările catolic-protestante din regiune, gen Polonia, Ungaria, Cehia etc., pe care le-a considerat mai apropiate sieşi ca model civilizaţional. Atât doar că, la alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, 61% dintre noi nu s-au prezentat. Mulţi au scuza că sunt la muncă în străinătate şi că nu au putut să voteze (prea puţine secţii, o lege a votului prin corespondenţă prea greoaie şi rigidă). Dar şi mai mulţi sunt cei care au considerat că nu au pe cine să voteze, deşi, pentru prima dată în mulţi ani, pe lângă partidele vechi şi corupte apărea pe buletinul de vot şi cel puţin un partid plecat de la firul ierbii, cu oameni necompromişi. Urmarea a fost că, după mobilizarea electoratelor captive, atât cât a mai rămas din ele, puterea a fost preluată în mod excesiv de eşalonul cel mai murdărit al clasei politice, plin de oameni terorizaţi de perspectiva închisorii şi, mai ales, a banilor furaţi care ar trebui restituiţi. Iar cel mai puternic om din România a devenit un condamnat penal definitiv. Consecinţa a fost frustrantul an 2017, în care, din egoismul acestor politicieni, România s-a rupt de idealurile lui decembrie 1989 şi s-a înscris hotărât pe calea iliberală deschisă de Ungaria şi Polonia. Şi, vorba lui Guran, numai protestele din stradă, cu o mobilizare care nu s-a mai văzut de la revoluţia din decembrie 1989, au împiedicat ca România să nu fie ea prima împotriva căreia se activează articolul 7 din Tratatul de la Lisabona, iar această îndoielnică onoare să-i revină Poloniei.

Oricum, trebuie să ne fie clar că de data asta, dacă lucrurile continuă aşa, nu vom mai avea nicio scuză. Deşi comunismul a găsit apel în zonele cele mai periferice şi declasate ale României profunde, s-a putut construi pe ele şi a ajuns să îmbrace aberante forme naţionale, iar după 1989 a continuat să persiste în mentalitatea multora, mereu am putut invoca că nu a fost alegerea noastră. Că ne-a fost impus după al doilea război mondial de un imperiu vecin care, după ce ne-a sfârtecat teritoriul, ne-a impus regimul politic şi ne-a mutilat societatea. Şi că aliaţii noştri istorici ne-au abandonat acestui imperiu vecin, care ne mai făcuse necazuri şi înainte. Dar, acum, influenţa Rusiei e mult mai insidioasă, iar ceea ce ni se întâmplă, ne facem noi cu mâna noastră. Când va veni ziua ca fiicele, fii, nepoatele şi nepoţii să mă întrebe "tată/bunicule, dar tu ce ai făcut atunci?", o să am ce să le spun. Că măcar am încercat. Dar voi, cei care nu ieşiţi la proteste, nu ieşiţi la vot, că sunteţi prea comozi, şi cei care vă lăsaţi, ba chiar cereţi să fiţi minţiţi şi credeţi toate balivernele unei propagande ipocrite, voi ce o să le răspundeţi urmaşilor voştri?