Este o tradiţie a acestui blog, de când l-am pus pe picioare acum doi ani, ca la sfârşit de an, de preferinţă în Ajun de Crăciun sau către 31 decembrie, să se distanţeze puţin de problematica sa obişnuită, cea care ţine de politică, civism, drept şi alte domenii conexe, şi să existe un mic eseu dedicat unei cărţi. Astfel, în 2015 am scris despre o sinteză monumentală în limba engleză dedicată de un autor italian misteriosului sistem de semne în care unii văd o scriere, alţii doar o formă vagă de pre-scriere (iar alţii prilej de delir dacopat), identificat pe numeroase artefacte ale culturilor neolitice şi eneolitice din bazinul Dunării de Mijloc şi de Jos şi din regiunile adiacente (Old Europe a Marjiei Gimbutas): http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/12/o-investigatie-in-scrierea-danubiana.html. Iar în 2016 m-am orientat spre o lucrare de referinţă din istoriografia artei, o monografie privind un anumit curent de artă aristocratică care s-a manifestat în lumea geţilor de la cumpăna dintre cele două perioade ale epocii fierului: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2016/12/recomandare-de-mos-vasile.html.
Anul acesta am fost însă foarte tentat, chiar dacă încă de la precedentul articol din această categorie ştiam despre ce carte aş vrea să scriu, să amân şi să fac în schimb un bilanţ al evenimentelor petrecute pe frontul politic din iunie 2017, de când am făcut ultimele referiri pe blog la mişcările de protest, până la sfârşitul anului. Cum însă acest capitol de istorie este încă departe de a se fi încheiat şi un nou protest major este în pregătire pentru 20 ianuarie 2018, o să las acest bilanţ pentru perioada de după Anul Nou. Plus că deja suntem în perioada Centenarului şi lecturile pe care vreau să le aduc în discuţie în acest articol mi se par foarte potrivite cu momentul.
În primul rând, hai să încep cu cartea pe care o aveam în vedere încă de acum multe luni: "Mitologie română" de Romulus Vulcănescu (1912-1999), publicată la Editura Academiei R.S.R. în 1985. Nu ştiu să fi fost reeditată, aşa că cine nu o are deja, trebuie să o caute în anticariate, la buchinişti şi pe site-urile de ocazii. Cred că este evident că şi prin această recomandare mă aventurez pe terenul de bătălie dintre promotorii delirului dacopat şi naţionalist în stilul legionaro-ceauşist şi contestatorii lor dacofobi şi antinaţionalişti din zona "corectă politic". Dar ca şi cu precedentele cărţi, nu mă aventurez pe câmpul respectivei lupte sterile pentru a mă alătura vreuneia din tabere şi pentru a marca puncte ideologice, ci tocmai pentru a recomanda celor totuşi interesaţi de subiectele acestea o lucrare ştiinţifică pertinentă, lipsită şi de molestările de câmpii ale dacopaţilor, şi de demitizările duse până la mistificarea inversă a istoriei şi culturii tradiţionale performate de corifeii trendiflendismului pseudoştiinţific al marxismului cultural.
Fiind scrisă în perioada de apogeu a protocronismului şi autohtonismului promovate în cadrul comunismului naţional al lui Nicolae Ceauşescu, "Mitologie română" nu este, desigur, în afara oricărei critici legitime. Dar este evident că autorul a menţinut excesele tribut faţă de regim la un minimum care să facă lucrarea sa acceptabilă organelor de partid şi de stat. În schimb, Romulus Vulcănescu, care avea să devină membru al Academiei Române cu câţiva ani înaintea morţii, în 1993, a sintetizat în "Mitologie română" o muncă de o viaţă, începută prin anii '30, dar şi cercetările altora, rezultatul fiind un tom de 710 pagini care reuneşte mitologia românească într-un tot coerent. Elementele împrăştiate prin legende, basme, snoave, balade, doine, ghicitori, bocete, colinde, căluşari, obiceiuri de botez, nuntă sau priveghi, sărbători de sorginte creştină, păgână sau mixtă, artefacte, inclusiv trimiteri din cronici la tradiţii pierdute sau la forme mai vechi ale unor obiceiuri încă în fiinţă în ruralul românesc de secol XIX-XX ş.a.m.d., din diferitele zone geografice locuite de secole de români, sunt reunite pentru a arăta că ele fac parte dintr-o concepţie relativ unitară şi completă despre om, lume şi univers, care poate nu mai este actuală, dar poate constitui o bogată sursă de inspiraţie pentru cultura cultă din oraşe (deşi practici precum nedeea/târgul de fete de pe Muntele Găina sau incidente precum
"destrigoirea" de la Marotinu de Jos, din judeţul Dolj, care a făcut
furori internaţionale în anul 2002, indică persistenţa acestor credinţe
în anumite zone rurale). Reînvierea obiceiului Dragobetelui ori transformarea Sânzienelor în Zi Internaţională a Iei în scop comercial, sau fructificarea mitului Soarelui îndrăgostit de Lună care încearcă mereu şi sisific să o ajungă din urmă în piesa "Luna preste vârfuri" a trupei de folk metal Bucovina, sunt doar câteva exemple.
Oricum, pentru cei care am învăţat în şcoală la limba şi literatura română că există patru mituri mari şi late- "Mioriţa", "Monastirea Argeşului", "Zburătorul" şi "Traian şi Dochia"- "Mitologie română" este o adevărată revelaţie. Un întreg univers se dezvăluie, un univers în care se îmbină elemente moştenite de la daci, romani, slavi, dar şi alte influenţe, în care creştinismul ortodox şi păgânismul se amestecă într-un creştinism popular în care diavolul e mai degrabă un bătrân morocănos şi ursuz decât răul pur, iar la Creaţie participă nu doar Dumnezeu şi adversarul (dar şi "fărtatul") său, ci şi ariciul. În care au existat şi vor exista mai multe umanităţi succesive, începând cu uriaşii şi căpcăunii, continuând cu noi şi terminând cu blajinii, care-şi aşteaptă vremea pe insule din lumea de dincolo, cea a zmeilor şi a altor creaturi fantastice, separată de lumea noastră prin Apa Sâmbetei. Iar excursia către antichitate din primele capitole ale cărţii nu este făcută pentru a declanşa nu ştiu ce fantezie protocronistă dacomană sau tracomană, ci pentru a identifica feluritele rădăcini ale spiritualităţii populare româneşti. Nu doar asemănările, dar şi diferenţele dintre credinţele ţăranilor noştri şi cele ale dacilor devin destul de clare prin comparaţia între constatările focloristului şi relatările autorilor antici, contemporani cu dacii.
De reţinut, deşi poate fi citită şi beletristic, ca o colecţie de legende, "Mitologie română" este o lucrare pur ştiinţifică. Romulus Vulcănescu nu a făcut o compilaţie creativă, punând de la el, aşa cum este cazul cu unele epopei de inspiraţie folclorică ca poemele lui Ossian (James Macpherson, 1760), "Kalevala" (Elias Lonnrot, 1835) ori "The Song of Haiawatha" (Henry Wadsworth Longfellow, 1855). Munca lui Romulus Vulcănescu se aseamănă cu cea a specialiştilor în mitologie clasică, care au luat la mână toate textele antichităţii greceşti, începând cu epopeile lui Homer şi cu "Teogonia" lui Hesiod, iar mai recent chiar şi cu textele linearului B micenian, reconstituind această mitologie fundamentală pentru civilizaţia occidentală ca pe un puzzle, până s-a ajuns la eşafodajul complet.
Să nu uităm că Romulus Vulcănescu a fost probabil cel mai articulat etnolog, antropolog cultural şi folclorist pe care l-a avut cultura română şi, lucru care se vede şi în "Mitologie română", un cercetător deschis studiului interdisciplinar- capitol la care comunitatea ştiinţifică românească tinde să aibă carenţe. Cum spuneam, şi-a început munca prin anii '30, dar mult timp a ascuns aspecte ale biografiei sale, cum ar fi doctoratul susţinut sub îndrumarea marelui nostru sociolog, Dimitrie Gusti, sau publicarea unor articole în anumite periodice interbelice. Toate acestea ar fi putut să-i atragă o condamnare politică în perioada stalinistă (într-o autobiografie de la serviciul de cadre, Romulus Vulcănescu vorbeşte chiar de "condamnare culturală" separat de cea politică).
Ne vom opri însă aici cu evocarea figurii sale şi cu prezentarea lucrării de final de carieră, adăugând doar că "Mitologie română" este una din acele câteva cărţi care ne pot spune multe despre sufletul românesc, în forma sa primară, ţărănească, dinainte de pervertirea produsă de totalitarismele secolului XX, de excesul ortodoxist al anilor '90 şi de păşunismul festivist practicat la evenimentele organizate de dragii noştri politicieni post-decembrişti. Cunoaşterea acestei spiritualităţi primare, din care cumva ne tragem seva toţi, cred că este fundamental necesară într-un an cum este Centenarul, fără a reduce semnificaţia acestuia la atât. Centenarul este în primul rând despre viitor, iar viitorul este despre modernitate şi despre afirmare ca naţiune occidentală avansată. Care are însă nişte rădăcini şi nu are voie să le uite, pentru că uitarea rădăcinilor înseamnă alienare, iar alienarea poate duce la crize de identitate, precum cea pe care o traversează acum Europa de Vest.
Cu recomandările următoare voi face un salt de la domeniul oarecum atemporal al folclorului şi al mitologiei populare către istoria modernă şi de la cartea tipărită la informaţia online. Este vorba de două site-uri lansate acum câteva zile de Asociaţia Predania, ca parte a "Proiect Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne", cu sprijinul financiar şi moral al Asociaţiei NeamUnit, membru al Alianţei Pentru Centenar. În luna iulie a anului care tocmai se încheie, s-au împlinit o sută de ani de la un episod foarte puţin cunoscut din istoria recentă a Balcanilor, a primului război mondial şi a românilor: prima declarare a unui stat independent al aromânilor din timpurile moderne, Republica Pindului. Am avut o postare pe Facebook despre acest episod puţin cunoscut al Centenarului, într-un moment în care cam tot ce scotea internetul la suprafaţă erau informaţii, şi acelea sărace, despre cea de-a doua tentativă a activiştilor naţionalişti aromâni de a constitui un stat propriu: Principatul Pindului din anii 1941-1943.
Iată însă că acum există un site care conţine importante informaţii brute despre evenimentele din vara anului 1917: telegrame diplomatice, memorialistică, fotografii, cântece patriotice. Este vorba de http://independenta-pindului.ro/. Iar pentru înţelegerea celor întâmplate în 1917, a fost lansat şi un al doilea site, dedicat luptelor de gherilă petrecute în Macedonia între anii 1903-1914, ce au opus comitagii bulgari şi armatolii aromâni antarţilor greci şi armatei regulate otomane, cu numeroase crime împotriva civililor: https://armatolii.org.ro/. Şi acest al doilea site conţine mai degrabă material brut, neprelucrat de istorici. Prin urmare, unele accente din textele puse pe cele două site-uri ar putea contraria, dar nu trebuie uitat că ele au fost scrise cu multă vreme în urmă de protagonişti care nu mai sunt azi în viaţă şi exprimă felul cum au gândit ei lucrurile atunci.
Mă opresc însă aici, mulţumindu-mă să semnalez cele două site-uri pasionaţilor de istorie şi nu numai. Pe lângă faptul că discutăm de episoade care nu apar de obicei nici măcar ca note de subsol în manualele de istorie din şcoli şi licee, problematica respectivă este, de fapt, mult mai semnificativă decât pare la prima vedere. România lui Cuza şi Carol I a investit mult în prezervarea şi cultivarea identităţii vlaho-româneşti la aromânii şi meglenoromânii din Balcani, dar în 1913 a eşuat în a împiedica partajarea teritoriilor locuite compact de aceştia şi de a garanta păstrarea drepturilor câştigate cu numai opt ani mai devreme, tot cu sprijinul Bucureştiului. Mulţi dintre protagoniştii evenimentelor din primele două decenii ale secolului XX au devenit, după primul război mondial, colonişti în Cadrilater, iar copiii şi nepoţii lor au aderat în număr mare la Mişcarea Legionară. "Super-românismul" pe care îl sesiza Petre Ţuţea la aceşti aromâni, în închisorile politice comuniste, devine mult mai uşor de înţeles dacă ne gândim la suferinţele îndurate de vlahii balcanici care-şi afirmau identitatea românească la începutul secolului trecut. Şi, paradoxal, tot astfel devine mai uşor de înţeles trecerea pe care a dobândit-o printre mulţi aromâni din România, conştienţi, ca şi cei din Balcani, de faptul că România i-a pus în plan secund în câteva momente cheie, "Fara Armânească", cu pretenţiile ei ca aromânii să dobândească recunoaştere de minoritate naţională.
În fine, poate aprofundând istoria românităţilor din Balcani, vom deveni mai conştienţi de ce ar fi timpul să nu-i mai abandonăm pe cei de aceeaşi limbă cu noi şi să acţionăm mai hotărât, în cel mai european spirit cu putinţă, ca ei să beneficieze, în ţările în care trăiesc, de drepturile civile, culturale, confesionale şi politice de care se bucură şi minorităţile naţionale din România şi ca identitatea lor să nu mai fie supusă presiunilor deznaţionalizante. Inclusiv în acea ţară în legătură cu care se pare că un fost preşedinte al României s-a înţeles, acum mai bine de douăzeci şi şapte de ani, cu un general de acolo, venit special la Bucureşti, că autorităţile noastre nu îşi vor relua interesul faţă de etnicii aromâni şi meglenoromâni.
Oricum, pentru cei care am învăţat în şcoală la limba şi literatura română că există patru mituri mari şi late- "Mioriţa", "Monastirea Argeşului", "Zburătorul" şi "Traian şi Dochia"- "Mitologie română" este o adevărată revelaţie. Un întreg univers se dezvăluie, un univers în care se îmbină elemente moştenite de la daci, romani, slavi, dar şi alte influenţe, în care creştinismul ortodox şi păgânismul se amestecă într-un creştinism popular în care diavolul e mai degrabă un bătrân morocănos şi ursuz decât răul pur, iar la Creaţie participă nu doar Dumnezeu şi adversarul (dar şi "fărtatul") său, ci şi ariciul. În care au existat şi vor exista mai multe umanităţi succesive, începând cu uriaşii şi căpcăunii, continuând cu noi şi terminând cu blajinii, care-şi aşteaptă vremea pe insule din lumea de dincolo, cea a zmeilor şi a altor creaturi fantastice, separată de lumea noastră prin Apa Sâmbetei. Iar excursia către antichitate din primele capitole ale cărţii nu este făcută pentru a declanşa nu ştiu ce fantezie protocronistă dacomană sau tracomană, ci pentru a identifica feluritele rădăcini ale spiritualităţii populare româneşti. Nu doar asemănările, dar şi diferenţele dintre credinţele ţăranilor noştri şi cele ale dacilor devin destul de clare prin comparaţia între constatările focloristului şi relatările autorilor antici, contemporani cu dacii.
De reţinut, deşi poate fi citită şi beletristic, ca o colecţie de legende, "Mitologie română" este o lucrare pur ştiinţifică. Romulus Vulcănescu nu a făcut o compilaţie creativă, punând de la el, aşa cum este cazul cu unele epopei de inspiraţie folclorică ca poemele lui Ossian (James Macpherson, 1760), "Kalevala" (Elias Lonnrot, 1835) ori "The Song of Haiawatha" (Henry Wadsworth Longfellow, 1855). Munca lui Romulus Vulcănescu se aseamănă cu cea a specialiştilor în mitologie clasică, care au luat la mână toate textele antichităţii greceşti, începând cu epopeile lui Homer şi cu "Teogonia" lui Hesiod, iar mai recent chiar şi cu textele linearului B micenian, reconstituind această mitologie fundamentală pentru civilizaţia occidentală ca pe un puzzle, până s-a ajuns la eşafodajul complet.
Să nu uităm că Romulus Vulcănescu a fost probabil cel mai articulat etnolog, antropolog cultural şi folclorist pe care l-a avut cultura română şi, lucru care se vede şi în "Mitologie română", un cercetător deschis studiului interdisciplinar- capitol la care comunitatea ştiinţifică românească tinde să aibă carenţe. Cum spuneam, şi-a început munca prin anii '30, dar mult timp a ascuns aspecte ale biografiei sale, cum ar fi doctoratul susţinut sub îndrumarea marelui nostru sociolog, Dimitrie Gusti, sau publicarea unor articole în anumite periodice interbelice. Toate acestea ar fi putut să-i atragă o condamnare politică în perioada stalinistă (într-o autobiografie de la serviciul de cadre, Romulus Vulcănescu vorbeşte chiar de "condamnare culturală" separat de cea politică).
Ne vom opri însă aici cu evocarea figurii sale şi cu prezentarea lucrării de final de carieră, adăugând doar că "Mitologie română" este una din acele câteva cărţi care ne pot spune multe despre sufletul românesc, în forma sa primară, ţărănească, dinainte de pervertirea produsă de totalitarismele secolului XX, de excesul ortodoxist al anilor '90 şi de păşunismul festivist practicat la evenimentele organizate de dragii noştri politicieni post-decembrişti. Cunoaşterea acestei spiritualităţi primare, din care cumva ne tragem seva toţi, cred că este fundamental necesară într-un an cum este Centenarul, fără a reduce semnificaţia acestuia la atât. Centenarul este în primul rând despre viitor, iar viitorul este despre modernitate şi despre afirmare ca naţiune occidentală avansată. Care are însă nişte rădăcini şi nu are voie să le uite, pentru că uitarea rădăcinilor înseamnă alienare, iar alienarea poate duce la crize de identitate, precum cea pe care o traversează acum Europa de Vest.
Cu recomandările următoare voi face un salt de la domeniul oarecum atemporal al folclorului şi al mitologiei populare către istoria modernă şi de la cartea tipărită la informaţia online. Este vorba de două site-uri lansate acum câteva zile de Asociaţia Predania, ca parte a "Proiect Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne", cu sprijinul financiar şi moral al Asociaţiei NeamUnit, membru al Alianţei Pentru Centenar. În luna iulie a anului care tocmai se încheie, s-au împlinit o sută de ani de la un episod foarte puţin cunoscut din istoria recentă a Balcanilor, a primului război mondial şi a românilor: prima declarare a unui stat independent al aromânilor din timpurile moderne, Republica Pindului. Am avut o postare pe Facebook despre acest episod puţin cunoscut al Centenarului, într-un moment în care cam tot ce scotea internetul la suprafaţă erau informaţii, şi acelea sărace, despre cea de-a doua tentativă a activiştilor naţionalişti aromâni de a constitui un stat propriu: Principatul Pindului din anii 1941-1943.
Mă opresc însă aici, mulţumindu-mă să semnalez cele două site-uri pasionaţilor de istorie şi nu numai. Pe lângă faptul că discutăm de episoade care nu apar de obicei nici măcar ca note de subsol în manualele de istorie din şcoli şi licee, problematica respectivă este, de fapt, mult mai semnificativă decât pare la prima vedere. România lui Cuza şi Carol I a investit mult în prezervarea şi cultivarea identităţii vlaho-româneşti la aromânii şi meglenoromânii din Balcani, dar în 1913 a eşuat în a împiedica partajarea teritoriilor locuite compact de aceştia şi de a garanta păstrarea drepturilor câştigate cu numai opt ani mai devreme, tot cu sprijinul Bucureştiului. Mulţi dintre protagoniştii evenimentelor din primele două decenii ale secolului XX au devenit, după primul război mondial, colonişti în Cadrilater, iar copiii şi nepoţii lor au aderat în număr mare la Mişcarea Legionară. "Super-românismul" pe care îl sesiza Petre Ţuţea la aceşti aromâni, în închisorile politice comuniste, devine mult mai uşor de înţeles dacă ne gândim la suferinţele îndurate de vlahii balcanici care-şi afirmau identitatea românească la începutul secolului trecut. Şi, paradoxal, tot astfel devine mai uşor de înţeles trecerea pe care a dobândit-o printre mulţi aromâni din România, conştienţi, ca şi cei din Balcani, de faptul că România i-a pus în plan secund în câteva momente cheie, "Fara Armânească", cu pretenţiile ei ca aromânii să dobândească recunoaştere de minoritate naţională.
În fine, poate aprofundând istoria românităţilor din Balcani, vom deveni mai conştienţi de ce ar fi timpul să nu-i mai abandonăm pe cei de aceeaşi limbă cu noi şi să acţionăm mai hotărât, în cel mai european spirit cu putinţă, ca ei să beneficieze, în ţările în care trăiesc, de drepturile civile, culturale, confesionale şi politice de care se bucură şi minorităţile naţionale din România şi ca identitatea lor să nu mai fie supusă presiunilor deznaţionalizante. Inclusiv în acea ţară în legătură cu care se pare că un fost preşedinte al României s-a înţeles, acum mai bine de douăzeci şi şapte de ani, cu un general de acolo, venit special la Bucureşti, că autorităţile noastre nu îşi vor relua interesul faţă de etnicii aromâni şi meglenoromâni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu