U.S.R.: Istorie succintă a unui congres care demonstrează că politica "altfel" mai are de aşteptat

filă din procesul verbal al alegerilor de delegaţi de la Bucureşti din 15 octombrie a.c., anulate de CNArb

Am tot ezitat dacă să dau share la declaraţia de mai jos sau nu. În general cred că rufele murdare se spală în familie (și chiar am acționat efectiv împotriva unui membru în Biroul Național care se pricopsise cu o adevărată diaree mediatică contra USR) Dar, pe de altă parte, când avem în față un rahat, soluția nu este să-l ascundem sub preș.

Consecințele se pot citi în declaraţia de mai jos, difuzată ieri de deputatul U.S.R. Lavinia Cosma. Desfășurarea faptelor e însă următoarea:

1. Îngrijorat că în mai multe județe facțiunea "liberală" și-a asigurat toți delegații, Biroul Filialei Municipiului București (BM), dominat de nicușoriști, decide să schimbe sistemul de alegere a delegaților pentru Congres, mutându-l de la sectoare în Conferința Municipală (CM).

De fapt, cum sistemul de dinainte de Congresul de la Cluj din mai nu era contestat de nimeni, trebuiau să ceară doar ca votul de validare în CM să fie secret și nu deschis și să se mobilizeze la maxim în sectoare.

2. Biroul Național (dominat de "liberali") și alianța "liberali"-progresiști sesizează faptul și reacționează. Într-o primă fază, ei propun mai multe variante de compromis, unele nu chiar atât de incorecte, dar BM refuză cu încăpățânare. La rândul lui, BN emite decizii care contrazic BM.

3. Are loc CM din 15 octombrie. Cristian Ghinea propune varianta cea mai nedemocratică de vot (dar susținută anterior de nicușoriști)- ca delegații tuturor sectoarelor să voteze pentru toate sectoarele- și nimeni nu se prinde că-și creează premisele contestării la CNArb.

Ce ar fi trebuit să facă nicușoriștii: să respingă propunerea lui Ghinea și să se țină de ultima recomandare BM anterioară CM, care zicea că delegații la CM ai fiecărui sector să voteze numai delegații la congres ai propriului sector.

4. Previzibil, "liberalii" contestă la Comisia Națională de Arbitraj (CNArb) CM din 15 octombrie, iar CNArb, care e dominat tot de ei, anulează scrutinul. De asemenea, CNArb propune un sistem de vot, N/2, de natură să asigure în cazul a două liste concurente de candidați o reprezentare a amândurora, iar BN se grăbește să convoace un CM cu sistemul N/2 valabil numai pentru Filiala București.

5. În 23-25 octombrie are loc noul CM convocat de BN. Majoritatea delegaților nicușoriști boicotează, așa că pe 24 vin doar vreo 6 delegați și balotajele se rezolvă fără cvorum pe 25. Cristian Seidler își retrage candidatura în semn de protest. O serie de filiale și membri, în special Sectoarele 5 și 6, anunță boicotarea congresului și cer amânarea alegerii președintelui și reorganizarea alegerii delegaților la nivelul întregului partid. BN hotărăște că se poate ține Congresul Extraordinar și fără cvorum de prezență (sic!).

În acest moment, BM ar fi trebuit să iasă public să susțină boicotul și să ceară ceea ce cereau S5 și S6. Însă la BM, care, prin decizia de a alinia modul de alegere al delegaților Bucureștiului la practica celorlalte filiale județene, a stârnit toată cavalcada, e liniște.

6. Cu o seară înainte de Congres, Comisia Municipală de Arbitraj București (CMArb) anulează, la sesizarea lui Vlad Gheorghe, CM din 23-25 octombrie. Punând cap la cap deciziile CNArb și CMArb, Bucureștiul nu mai are delegați valabili la congres, ceea ce poate atrage nulitatea congresului dacă cei prezenți la Poiana Brașov ajung să voteze.

În ziua Congresului însă, Mihail Bumbar, vicepreședinte al Filialei București, participă la Congres, iar Roxana Wring, președintele Filialei București, declară în "Gândul" că e un congres cu nereguli, dar nu se poate spune că e aranjat (deși e la fel de aranjat ca alea de la PSD!). Seidler lansează platforma USR Autentic.

Ce ar fi trebuit să facă BM: să invoce cele două decizii arbitrale și să ceară amânarea și reorganizarea Congresului.

Astfel a devenit Dan Barna, exponent al platformei USR Liberal, președinte al USR. Cei care semnează declarația de mai jos, mulți fondatori ai USB/USR, se pare că vor continua să se opună. Cum și cu câtă determinare, rămâne de văzut. #mândrăcorabiamărețecârmaciul

Şi acum declaraţia: 

"Respectarea regulilor este un principiu fondator al USR și începe în interiorul USR. Dacă USR este corupt din interior, el nu își poate îndeplini misiunea publică de a curăța politica românească.

Este așadar de datoria noastra să semnalăm public faptul ca regulile au fost incalcate in mod repetat de catre Biroul Național al USR.

Alegerile de delegați din 15.10. 2017 de la București au fost statutare, dar rezultatul nu a convenit pentru ca 58 din cei 63 de delegați îl susțineau pe Cristian Seidler. Cu acest rezultat la București și cu susținerea din țară (96 de delegați au lipsit sau și-au anulat votul), Seidler ar fi câștigat președinția USR din primul tur - legal, legitim, curat.

Biroul Național a facut tot posibilul pentru a anula alegerile de la București și a organizat alegeri paralele, nestatutare, care au durat 3 zile de “organizat”. S-au făcut multiple abuzuri: votanții au fost desemnați de catre Biroul National, iar pe liste au fost trecute persoane care nu au candidat să fie delegați.
Comisia Municipală de Arbitraj a Municipiului București a constatat aceste nereguli și a declarat alegerile paralele din 23-25.10.2017 nestatutare. Ca atare, Congresul Extraordinar este nestatutar, deoarece a primit delegați aleși nestatutar.
Așa cum s-a vazut și la vot, rezultatul ar fi fost cu totul altul daca aceste incalcari ale statutului nu s-ar fi produs.
Prin urmare, solicitam presedintelui votat ieri la un Congres viciat – precum si celor care l-au impins in fata – sa ia act de situatia creata prin ilegalitatile pe care le-au girat sau chiar instrumentat. Cerem recunoasterea crizei de moralitate si legitimitate de la varful USR, remedierea de urgenta a problemelor si revenirea la principiul respectarii regulilor inclusiv si mai ales in interiorul partidului.
Lucian Stanciu-Viziteu- deputat si presedinte filiala Bacau
Mihai Botez-deputat
Lavinia Cosma-deputat
Cosette Chichirau-deputat
Cristi Ghica-senator
Ramona Dinu-senator
George Dirca-senator
Bogdan Rodeanu-deputat si presedinte filiala Galati
Andrei Plujar-presedinte filiala Caras-Severin
Nicusor Lina-presedinte filiala Teleorman
Catalin Stancu-presedinte filiala Braila
Ana Ciceala-Consilier municipal
Cami Mahalean-presedinte filiala Deva
Cristina Coroblea-Consilier local sector 5
Mihaita Sava-presedinte filiala Buzau
Gabriela Olar-presedinte USR Salaj
Andrei Postica - vicepresedinte Galati Lucian Chiriloi -membru BL Galati
Daniel Zinica -membru BL Galati
Petru Pletea-membru filiala Focsani
Mihaela Roman-membru filiala Buzau
Alin Arsu-consilier municipal
Radu Miruta-presedinte filiala Gorj
Bogdan-Florin Cristea - vicepreședinte filiala sector 2
Catalin Diaconu - membru USR Gorj
Stroie Marius - vicepresedinte USR Gorj
Stoian Laurentiu - membru BL USR Tg Jiu
Bliduti Marius - membru USR Gorj
Bogdan Gradinaru - USR Ilfov
Leonard Oprea - vicepresedinte USR Braila
Ionuț Voinea - vicepreședinte USR Caraș-Severin
Vlad Bucur - membru USR Sector 2
Cosmin Manole-consilier local"

Despre revizuirea potenţială a unor procese pierdute pe legea adunărilor publice

Este deja o chestiune de oarecare notorietate preocuparea pe care o am pentru Legea adunărilor publice, în prezent Legea nr. 60/1991. Şi a fost normal să dezvolt această preocupare dacă din 2012 încoace am tot acordat asistenţă juridică pro bono colegilor de proteste care au primit diferite amenzi şi avertismente în baza acestei legi, pe o regulă simplă: cum încep protestele să scadă în participare, cum încep să curgă procesele verbale şi sancţiunile contravenţionale. E drept că, de când s-a tot lăudat Alina Mungiu Pippidi pe la televiziuni despre cum a acordat România Curată asistenţă juridică gratuită în aceste cazuri, aştept nişte onorarii de la respectiva doamnă şi ONG-ul său, dar asta e o cu totul altă discuţie.

Mai mult, în anul 2016 mi-am dus această preocupare până la a elabora alături de activistul Alexandru Alexe şi de avocaţii Alina Turcu şi Adrian Rista un proiect de lege inspirat de legea echivalentă din Republica Moldova, mult mai democratică şi mai modernă decât Legea nr. 60/1991 cu care operăm în România, care a fost introdusă la Senat de deputatul Remus Cernea. Proiectul a apucat să primească avizul pozitiv cu observaţii al Consiliului Legislativ, apoi au avut loc alegerile parlamentare de la 11 decembrie, iar Remus Cernea nu a mai câştgat un nou mandat de deputat. Drept urmare, propunerea legislativă respectivă s-a clasat.

După alegeri, mai întâi Alexandru Alexe a început să insiste pe lângă parlamentari ai USR să promoveze din nou propunerea de lege a adunărilor publice, apel la care au răspuns pozitiv senatorii Florina Presadă şi Mihai Goţiu. Apoi, s-a implicat în acest demers şi Cristian Mihai Dide, unul din cei mai interesanţi activişti din valul 2017, care a reuşit să-l aducă la bord şi pe deputatul USR Adrian Claudiu Prisnel, fost candidat la primăria Craiovei în alegerile locale parţiale de la 11 iunie.

Până însă când proiectul Legea adunărilor 2.0 va fi relansat, trebuie să ne descurcăm cu Legea nr. 60/1991 a adunărilor publice republicată. Despre meandrele acesteia şi eterna dezbatere din jurul articolului 3, cel care fixează excepţiile de la regula declarării prealabile a adunărilor publice, existent în forma actuală din anul 2003, am mai scris: http://marturiilehierofantului.blogspot.ro/2015/06/misterele-legii-adunarilor-de-protest.html. O perspectivă nouă asupra acestei legi aruncă însă răspunsul din imagine la interpelarea deputatului Prisnel, semnat de însuşi Ministrul Afacerilor Interne, Carmen Dan, cu atât mai suprinzător cu cât exprimă opinii în evidentă discordanţă cu cele ale subordonaţilor săi din Jandarmeria Română.

Astfel, putem citi în răspunsul semnat de doamna ministru că: "În considerarea dispoziţiilor art. 10 coroborate cu cele ale art. 11 din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, republicată, precizăm faptul că, în cazul în care organizatorul adunării publice face dovada înregistrării declaraţiei scrise în termenul stabilit de cadrul normativ în vigoare, acesta poate organiza adunarea în cauză, cu respectarea art. 2 din acelaşi act normativ, chiar dacă nu a primit un răspuns scris de la primar." De fapt, în practică, în mod sistematic, lucrătorii Jandarmeriei Române au considerat adunarea publică declarată, dar asupra căreia nu s-au pronunţat comisia de avizare prevăzută de lege şi primarul, ca adunare publică nedeclarată şi au întocmit procese verbale pentru contravenţiile prevăzute de lit. a, c, d şi altele de la art. 26 din sus-numita lege. Iar în perioade mai vechi (2011-2013) s-a procedat chiar şi la ridicarea protestatarilor cu dubele şi conducerea lor administrativă la secţii de poliţie. Este un abuz care s-a tot repetat, de la manifestarea din 10 decembrie 2011, la care m-am mai referit în alte texte de pe blog, până în anul 2017 în care ne aflăm.

Cu relevanţă pentru veşnica dispută care apare în faţa instanţelor de judecată însărcinate cu soluţionarea plângerilor contravenţionale întemeiate pe art. 3 din Legea nr. 60/1991, reamintesc cel cu excepţiile de la obligaţia notificării, Ministerul Afacerilor Interne îl informează oficial pe deputatul Prisnel că: "Totodată menţionăm faptul că adunările publice pot fi desfăşurate vis-a-vis de o instituţie publică atâta timp cât nu intră sub incidenţa art. 5 din Legea nr. 60/1991, care stabileşte locurile în care sunt interzise organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice." Îi rog în această secundă pe toţi comandanţii Jandarmeriei Române şi pe toţi dialogatorii foşti negociatori să citească această frază. Şi să nu mai încerce să subordoneze Legea 60/1991 altor legi, astfel încât să afirme că art. 3 este inaplicabil şi pe trotuare şi pe carosabil, deoarece acestea sunt definite legal drept căi de comunicaţie publică.

În fine, pentru ca să nu uităm totuşi din ce guvern face parte doamna ministru şi cât de competentă e actuala putere, există în răspunsul la interpelarea deputatului Prisnel şi o perlă: "În ceea ce priveşte modul în care Jandarmeria Română delimitează spaţiile din exteriorul sau în incinta sediilor ori a imobilelor persoanelor juridice de drept public sau privat, precizăm faptul că, în funcţie de (...) condiţiile care permit desfăşurarea adunărilor publice potrivit art. 3 din Legea nr. 60/1991, detaliile organizatorice pentru buna desfăşurare a activităţilor, şi delimitarea locului de desfăşurare sunt stabilite de comun acord în cadrul Comisiei de Avizare a Adunărilor Publice organizate la nivelul primăriilor." Cum spuneam şi mai devreme, art. 3 fixează excepţiile de la regula declarării prealabile a adunărilor publice. Faptul că nu se mai declară înainte înseamnă că adunarea respectivă nu mai este discutată în comisia de avizare. Confuzia Ministerului Afacerilor Interne cu privire la acest subiect arată însă încă o dată cum la 14 ani de la introducerea în lege a acestui text ca parte a modificărilor legislative care să facă din România un stat de drept şi o democraţie compatibilă cu Uniunea Europeană, autorităţile române încă încearcă să se comporte ca şi cum el nu ar exista.

În acest moment, sunt din nou în curs procese având ca obiect plângeri contravenţionale împotriva unor sancţiuni aplicate pe baza unor interpretări ale Legii 60/1991 contrare interpretărilor oficiale ale Ministerului de Interne comunicate deputatului Prisnel. Iar răspunsul din imagine ar trebui folosit în instanţă.

Alte multe procese similare au avut loc cu privire la evenimente din anii 2011-2016. Multe au fost câştigate de petenţi, dar altele au fost pierdute. Pentru acestea din urmă, poate ar trebui luată în calcul în acest moment introducerea căii de atac extraordinare a revizuirii, întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă: "după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor;". Sigur, e de discutat dacă răspunsul oficial din partea autorităţii ierarhic superioare celei care a întocmit procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei şi care a stat în proces la o interpelare a unui deputat constituie înscris reţinut de partea potrivnică, dar merită încercat.

În rest, am constatat cu regret că, în afară de implicarea lăudabilă a deputatului şi senatorilor pe care i-am menţionat mai sus, grupurile parlamentare ale USR au decis să nu includă Legea adunărilor publice pe ordinea lor de priorităţi. Asta deşi USR susţine, nu total nejustificat, că se trage din manifestările "toamnei româneşti" din 2013 şi că susţine cauza protestatarilor #Rezist, deşi, fără #Colectiv, acest partid nu ar fi existat în Parlament.

Comisia de la Veneția şi CCR, justiția şi legile electorale, pe masa Preşedintelui

21 de organizații civice și neguvernamentale solicită Președintelui României 1) sesizarea Comisiei de la Veneția pentru o opinie privind 3 decizii și hotărâri ale CCR, 2) înființarea de urgență a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral și 3) acțiuni și exprimarea imediată a unei poziții categorice privind pericolul grav și iminent pe care inițiativele actualei majorități guvernamentale îl reprezintă la adresa independenței justiției și luptei anticorupție.

Mai jos aveți scrisoare integrală deja trimisă Președintelui, iar aici găsiți analiza integrală a problemelor puse în discuție: https://goo.gl/12kwBx 

________________________________________

În atenția domnului Klaus Werner Iohannis, Președinte al României

Către Administrația Prezidențială

Domnule Președinte,

Organizațiile neguvernamentale și grupurile civice Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție În Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Initiativa Timisoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA vă solicită o audiență cu următoarea agendă:

1. Vulnerabilități privind credibilitatea și imparțialitatea Curții Constituționale a României apărute ca urmare a tendinței recente în jurisprudența CCR spre excese și spre suprapunerea atribuțiilor acesteia peste alte puteri din stat;

2. Neîndeplinirea promisiunilor partidelor politice și ignorarea completă a solicitărilor societății civile cu privire la o reformă reală a legislației electorale în sensul liberalizării competiției politice și transparentizării finanțării partidelor politice;

3. Pericolul grav și iminent în care se află independența justiției și lupta anticorupție ca urmare a unor recente inițiative legislative guvernamentale și parlamentare.

În legătură cu acestea, organizațiile semnatare doresc să inițieze un dialog cu dumneavoastră și să vă prezinte argumente pentru următoarele solicitări:

1. Sesizarea de către Președintele României a Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept a Consiliului Europei (Comisia de la Veneția) pentru o opinie privind problemele de drept ridicate de:

a. Decizia nr. 396/06.06.2017, prin care CCR impune Parlamentului să legifereze un prag valoric pentru infracțiunea de abuz în serviciu,

b. Hotărârea CCR 1/22.06.2017 privind regulile de redactare a opiniei separate sau concurente,

c. Decizia nr. 277/21.07.2017, care stabilește un drept exclusiv al CCR de a se pronunța direct asupra hotărârilor judecătorești supuse revizuirii în condițiile art. 509 pct. 11 din Codul de procedură civilă,

care, în opinia noastră, sunt fie nelegale și netemeinice sau chiar contravin textului constituțional, fie sunt rezultatul arogării de către CCR a calității de legiuitor pozitiv, prin subminarea atribuțiilor altor puteri din stat.

2. Înființarea la nivelul Președinției a unei Comisii pentru redactarea unui Cod electoral care să pornească un amplu proces de consultare publică cu partidele politice și societatea civilă pentru reforma legislației electorale pentru aplicarea unor vechi deziderate ale societății civile, cum ar fi:

a. Revenirea la două tururi de scrutin pentru alegerea primarilor;

b. Eliminarea pragului electoral la alegerile locale pentru o cât mai bună reprezentare a comunităților locale;

c. Scăderea numărului de semnături necesare partidelor și independenților care doresc să candideze (la orice tip de alegeri);

d. Introducerea votului electronic la distanță pentru toate tipurile de alegeri, începând cu alegerile pentru Parlamentul European din 2019;

e. Îmbunătățirea prevederilor legale privind votul prin corespondență, care s-a dovedit un eșec la alegerile parlamentare din 2016;

f. Schimbarea modalității de finanțare a partidelor și a campaniilor electorale, astfel încât contribuțiile financiare (cotizații și donații) să se facă exclusiv prin metode de plată electronică, iar intrările și ieșirile de bani din conturile partidelor sau conturile de campanie să se publice în timp real, atât în timpul, cât și în afara campaniilor electorale;

g. Legalizarea crowdfunding-ului pentru finanțarea campaniilor electorale.

3. Exprimarea unei poziții publice categorice și neechivoce privind pericolul grav la adresa independenței justiției și luptei anticorupție, precum și la poziția României în Uniunea Europeană, pe care îl reprezintă:

a. Proiectul de lege anunțat la 23 august 2017 de către Ministrul Justiției, care introduce mai multe modificări în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească și Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii;

b. Inițiativa legislativă parlamentară depusă de Președintele Senatului pentru modificarea Legii nr. 303 din 28 iunie 2004, republicată, care modifică procedura de numire a procurorilor generali, adjuncților acestora și procurorilor șefi de secții din PICCJ, DNA și DIICOT;

c. Alte propuneri legislative parlamentare de natură să împieteze asupra puterii judecătorești și asupra actului de justiție.

Independent de răspunsul dumneavoastră la această solicitare, organizațiile semnatare vor informa Comisia Europeană, partenerii din NATO și UE și Comisia de la Veneția cu privire la derapajele de la democrație și stat de drept ale unor instituții din România și, dacă asaltul împotriva justiției și statului de drept nu va înceta, vom ieși în stradă așa cum am făcut-o la începutul acestui an.

Suntem la un pas de dezastru democratic și instituțional prin acapararea și subordonarea de către o putere politică autoritară și profund nedemocratică a instituțiilor independente ale statului. Rezultatele pe termen lung vor fi periclitarea bunăstării și libertății fiecărui cetățean român, pentru că acestea sunt indisolubil legate de integritatea publică, domnia legii și democrație.

Încurajăm și alte organizații civice sau profesionale, dar și partidele politice democratice, să preia aceste solicitări și să se exprime public în sensul apărării statului de drept, independenței justiției și luptei împotriva corupției.

În așteptarea răspunsului dumneavoastră la solicitarea noastră de audiență, vă trimitem și în scris punctul nostru de vedere detaliat cu privire la subiectele amintite.

Cu stimă,

Aradul Civic, CIVICA (Iași), Evoluție în Instituție (#Insist), Inițiativa Craiova, Inițiativa România, Inițiativa Timișoara (federație a 10 ONG-uri din Timișoara: Activ Civic, ACUM, Ariergarda, Asociația ARAS – filiala Timișoara, Asociația Culturală Diogene, Asociația SPICC, LGBTeam, Organizația Studenților din Universitatea Timișoara (OSUT), Pieces of Heaven, Yacht Club Timișoara), Institutul pentru Politici Publice, Oradea Civică (membre ale rețelei civice naționale Contract România), organizația neguvernamentală Centrul pentru Inovare Publică și grupurile civice Corupția Ucide, Geeks for Democracy și #REZISTENȚA

25.09.2017

Despre misiunea Alianţei Pentru Centenar

Ieri, 20 august 2017, la Sala C.A. Rosetti a Palatului Parlamentului, Bucureşti, România, a avut loc conferinţa CENTENARUL UNIRII ŞI BASARABIA, care a reunit circa 100 de ONG-uri, federaţii de ONG-uri, platforme civice, sindicate, din România, din Republica Moldova şi din diaspora, care au decis, în prezenţa reprezentanţilor majorităţii partidelor politice parlamentare din România şi a reprezentanţilor mai multor partide politice unioniste din Republica Moldova, să constituie ALIANŢA PENTRU CENTENAR, o coaliţie dedicată desfăşurării de evenimente şi de acţiuni, culturale sau revendicative, de-a lungul anului 2018, în vederea formulării, promovării şi adoptării oficiale a reunificării celor două state româneşti drept proiect de ţară.

De asemenea, organizaţiile astfel reunite şi-au promis sprijin reciproc pentru realizarea proiectelor proprii, fie ele cu caracter unionist sau mai larg identitar cultural ori social.

Nu în ultimul rând, pe lângă Rezoluţia de constituire a Alianţei Pentru Centenar şi de proiectele concrete menţionate de la tribuna conferinţei sau în discuţiile pregătitoare ale acesteia, a fost adoptată o Declaraţie relativă la drepturile românilor din Ucraina, care cere încetarea de către autorităţile ucrainene a închiderilor de şcoli cu predare în limba română şi redeschiderea tuturor şcolilor de acest fel care au fost închise din 1991 până în prezent, încetarea în pratica statului ucrainean a falselor separări între români, moldoveni şi volohi şi recunoaşterea faptului că este vorba de o singură minoritate naţională, vorbitoare a unei singure limbi, limba română, şi adoptarea unei noi legi a limbilor regionale şi minoritare care să dea dreptul la folosirea limbii române în administraţie şi în justiţie în localităţile unde vorbitorii de limbă română, indiferent cum se autodenumesc, reprezintă cel puţin 20% din totalul populaţiei.

Cum spuneam mai devreme de proiecte concrete, cu titlu exemplificativ şi cu menţiunea că acţiunile şi evenimentele care vor fi efectiv organizate vor fi convenite de comun acord de organizaţiile participante şi contributoare la Alianţa Pentru Centenar, citez următoarele activităţi ce ar putea fi desfăşurare de-a lungul anului 2018:

1. Efectuarea de demersuri pentru adoptarea de către toate partidele parlamentare, sub auspiciile Academiei Române şi ale Preşedintelui României, a unui nou pact de tip Snagov, privind reunificarea celor două state româneşti.
2. Obţinerea modificării legislaţiei electorale astfel încât cetăţenii români din Republica Moldova să participe la alegerile din România în cadrul unei circumscripţii electorale separate de cea pentru diaspora, circumscripţia nr. 44.
3. Stabilirea de parteneriate media care să permită popularizarea proiectului de ţară, a iniţiativelor Alianţei Pentru Centenar şi a organizaţiilor componente.
4. Instrumentalizarea deputaţilor şi senatorilor din grupul Prietenii Unirii din cadrul Parlamentului României pentru promovarea de propuneri legislative care să rezolve chestiuni delicate, precum cea a dificultăţilor birocratice întâmpinate de cetăţenii Republicii Moldova şi ai Ucrainei care au dreptul să redobândească cetăţenia română sau de copiii acestora când ajung la vârsta majoratului.
5. Promovarea în cadrul unei eventuale reforme constituţionale sau ca iniţiativă cetăţenească a unui text care să declare dreptul la reunire al românilor, fie ca articol în cadrul Constituţiei, după modelul Constituţiei Republicii Federale Germania din 1949, fie ca parte a unui preambul la Constituţie.
6. Desfăşurarea de lobby pe lângă Guvernul României pentru reînfiinţarea unei structuri specializate, dedicate relaţiei cu Republica Moldova, cum a fost Oficiul pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova în perioada 2000-2004, sau chiar a unui Minister al Reunificării, după modelul din Republica Coreea.
7. Organizarea unui târg al proiectelor culturale unioniste şi identitare şi sprijinul pentru realizarea celor mai interesante dintre acestea.
8. Susţinerea de proiecte sociale faţă de persoane şi de familii defavorizate din Republica Moldova, mai ales orfani, veterani din războiul de pe Nistru etc.
9. Efectuarea de donaţii de carte.
10. Promovarea constituirii Fondului Moldova, prin care ajutorul financiar al României să fie direcţionat direct acolo unde este necesar, fără a mai alimenta corupţia din Republica Moldova.
11. Realizarea de broşuri şi materiale video adresate membrilor minorităţilor naţionale din Republica Moldova, despre realităţile României şi ale minorităţilor naţionale similare din România.

Reamintesc, enumerarea de mai sus este doar exemplificativă.

Mai departe, chiar dacă acest text va avea o lungime nepractică pentru anii în care trăim, în care oamenii îşi găsesc mai greu răbdarea necesară parcurgerii unor texte mai lungi, cred că e necesar să vedem cum de la 1848 încoace aspiraţia către unitate naţională s-a îmbinat cu dorinţa de modernizare şi de integrare în civilizaţia Occidentului şi de ce ideea unor universitari şi politicieni din zilele noastre de a separa aceste planuri este complet greşită.

(A) Anul 2018 este anul Centenarului Marii Uniri, desfăşurate pe parcursul anului astral 1918 în trei etape, prin Unirea Basarabiei cu România la 27 Martie/9 Aprilie, prin Unirea Bucovinei cu România la 28 Noiembrie şi prin Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România la 1 Decembrie. Realizarea deplinei unităţi naţionale în jurul statului constituit cu 59 de ani mai devreme prin unificarea celor două principate istorice, Moldova şi Ţara Românească (Mica Unire), şi devenit independent cu exact patru decenii mai înainte, reprezenta încununarea unor eforturi consecvente a mai multe generaţii, cu începere de la revoluţia din 1848, aşadar întinse pe şapte decade. Dar Marea Unire mai reprezenta şi împlinirea unui curs natural al istoriei, care-i apropiase tot mai mult în plan cultural, social, economic şi politic pe românii trăitori de-a lungul arcului carpatic, între Nistru, Tisa, Dunăre şi Marea Neagră, încă de la constituirea primelor formaţiuni statale medievale la cumpăna mileniilor I şi II, pe fondul originii autohtone comune şi a deplinei unităţi etno-lingvistice. Rod al revoluţiilor izbucnite în teritoriile dominate de imperiile în prăbuşire la sfârşitul primului război mondial, Marea Unire a fost deopotrivă încununarea binemeritată a marelui preţ de sânge plătit de ostaşii armatei regale române şi de voluntarii ardeleni, bănăţeni şi bucovineni în Munţii Carpaţi, la Turtucaia şi în celelalte bătălii ale anului 1916 şi pe câmpurile de luptă de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz şi Caşin în 1917, şi a trebuit apărată împotriva agresiunii bolşevice în Basarabia în 1918, în Ungaria în 1919 şi în Siberia în 1918-1920.

(B) În cele şapte decenii de care aminteam anterior, dintre 1848 şi 1918, lupta pentru realizarea unităţii naţionale s-a îngemănat cu strădania modernizării societăţii româneşti, a integrării acesteia în Europa civilizată, de care secolele de dominaţie otomană şi mai ales perioada regimului fanariot (1711/1716-1821) o îndepărtaseră într-o anumită măsură. Atunci s-a constituit şi s-a împământenit aspiraţia pro-occidentală a inteligenţei româneşti, care astăzi se traduce în asumarea valorilor statului de drept şi ale democraţiei liberale şi în integrarea euro-atlantică a României. Marea Unire a însemnat şi succesul acestui demers, astfel că perioada interbelică, cea a României Mari, deşi de numai două decenii, cu toate neajunsurile ei, rămâne în amintire ca perioada în care toţi românii au cunoscut dezvoltarea cea mai fertilă din punct de vedere cultural şi o importantă înflorire economică.

(C) Evenimentele celui de-al doilea război mondial aveau însă să întoarcă roata istoriei pentru mai multe decenii, atât cu privire la întreruperea cursului european şi occidental al evoluţiei societăţii româneşti, cât şi cu referire la menţinerea deplinei unităţi naţionale. Seria de dictaturi deschisă în 1938, dar, mai ales, regimul totalitar comunist dintre 1945 şi 1989, ne-au readus sub zodia „hatârului şi a bacşişului”, care încă şi azi rivalizează cu realităţile epocii fanariote. Iar tragicul an 1940 a dus la pierderi de populaţii şi de teritorii, care, cu un nou imens preţ de sânge pe fronturile întinse din Caucaz în Europa Centrală, au putut fi doar parţial reparate. A rămas deschisă rana pregătită prin semnarea la 23 august 1939 a Pactului Ribbentrop-Molotov, produsă prin ultimatumurile din 26 şi 27 iunie şi evacuarea din 28 iunie 1940 şi permanentizată de marile puteri învingătoare prin Tratatul de pace de la Paris din 1947.

(D) Cursul firesc al istoriei nu poate fi însă deturnat pentru totdeauna, chiar şi prin voinţa celor mai puternici. Valul de revoluţii din 1989 a dus la destrămarea utopiei marxist-leniniste şi la prăbuşirea totalitarismului comunist în Europa, iar anul 1991 a asistat la implozia sub propria greutate a imperiului care s-a opus cel mai activ realizării dezideratelor românilor, atât cele cu privire la unitatea naţională, cât şi cele relative la integrarea în civilizaţia occidentală: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). În urma Uniunii Sovietice au rămas mai multe republici independente, cel puţin formal, între care şi un al doilea stat românesc, Republica Moldova, rupt de România ca rezultat al evenimentelor descrise mai devreme. Încă de la început s-a pus problema reunificării celor două state, dar aceasta nu s-a putut realiza atunci din cauza opunerii altor puteri străine şi a ezitărilor sau jocurilor duble ale unor responsabili din cele două capitale, Bucureşti şi Chişinău. Evenimente tragice precum mineriadele din 1990-1991, în România, sau războiul de pe Nistru din 1992, în Republica Moldova, au accentuat forţele inerţiale care au împiedicat de atunci şi până acum refacerea unităţii naţionale.

(E) Totuşi, chiar dacă, după o experienţă totalitară mult mai dură decât în orice altă ţară europeană, societatea românească s-a pus mai greu în mişcare ulterior căderii regimurilor comuniste, acest lucru s-a întâmplat, iar progresele nu pot fi negate. În 1995, prin Pactul de la Snagov, sub auspiciile Academiei Române, toate forţele politice parlamentare conveneau reluarea cursului occidental al devenirii civilizaţionale şi istorice româneşti ca proiect de ţară. Prin urmare, în anul 2004 România reuşea să devină membru cu drepturi depline al NATO, iar la 1 Ianuarie 2007 membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, legată de asemenea prin parteneriate strategice cu Statele Unite ale Americii, Franţa, Polonia etc. De asemenea, evenimentele ultimilor 5-6 ani arată o societate civilă tot mai activă şi mai implicată, care a reuşit de mai multe ori să se impună în faţa clasei politice. Chiar dacă mai persistă şi fenomene negative precum o anumită extindere a corupţiei, care la rândul său obligă la păstrarea Mecanismului de Cooperare şi Verificare (MCV) şi care face din integrarea în spaţiul Schengen încă un deziderat, ca şi menţinerea vizelor pentru Statele Unite, putem spune nu numai că proiectul de ţară afirmat în 1995 s-a împlinit, dar şi că, în fine, România pare să depăşească zona formelor fără fond, pe care acum puţin mai mult de un secol le sesiza şi le reclama Titu Maiorescu, şi că a atins un standard de stat de drept şi de democraţie care nu a existat nici în perioada interbelică.

(F) Din păcate, mult mai puţin notabile au fost progresele dincolo de Prut. După îngheţarea conflictului de pe Nistru şi menţinerea în zonă a unei forţe de ocupaţie şi după pierderea speranţei unei reunificări rapide cu România, dar şi sub influenţa unei mass media străine, cu nostalgii pentru imperiul sovietic de-abia prăbuşit şi pentru cel ţarist destrămat acum un secol, a urmat o perioadă de regres. Constituţia adoptată în 1994 a făcut o anumită întoarcere spre moldovenismul primitiv de sorginte sovietică, iar între 2001 şi 2009 regimul preşedintelui Vladimir Voronin şi al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova a acţionat deschis împotriva asumării identităţii româneşti şi a apropierii de România. După ce guvernările pro-europene ce s-au succedat din 2009 până în prezent au eşuat în corupţie generalizată şi oligarhizare de factură post-sovietică, pe fondul unui enorm absenteism, alegerile prezindenţiale din anul 2016 au fost câştigate de un candidat cu un discurs antiromânesc chiar mai acerb decât cel al fostului preşedinte Voronin şi chiar mai aservit unor interese străine decât acesta, şi anume Igor Dodon, liderul Partidului Socialiştilor din Republica Moldova. Cu toate acestea, Republica Moldova a reuşit în decembrie 2013 să semneze Acordul de asociere cu Uniunea Europeană, iar mişcări sociale repetate ne arată că generaţia luptei de eliberare naţională de la sfârşitul anilor '80 şi începutul anilor '90 are tot mai mulţi continuatori. Mişcările unioniste ale tinerilor basarabeni au fost tot mai ample, începând cu 1995 şi cotinuând cu 2002 şi, mai ales, cu revolutia Twitter din aprilie 2009. Ulterior acesteia, din 2011, o tot mai activă mişcare unionistă de tineret s-a făcut simţită prin Platforma Unionistă Acţiunea 2012, prin Tinerii Moldovei şi apoi prin mişcarea ODIP. Dacă, după declanşarea războiului din Ucraina în anul 2014 şi după alegerea ca preşedinte a lui Igor Dodon, integrarea separată a Republicii Moldova în Uniunea Europeană devine un obiectiv tot mai nerealist, reunificarea cu România păstrează valenţele unui autentic proiect de ţară pe ambele maluri ale Prutului.

(G) Constatăm totuşi existenţa şi la Bucureşti şi la Chişinău a unor categorii de formatori de opinie şi de discipoli ai acestora care separă în mod artificial cursul occidental al devenirii istorice româneşti, asumat încă de la revoluţia din 1848, aşa cum arătam mai devreme, şi avatarul său actual, integrarea europeană şi euro-atlantică, de problematica unităţii naţionale, de asemenea asumată programatic la aceeaşi revoluţie din 1848. Respectivii consideră că ar fi nerealist sau desuet să mai discutăm în termenii unei noi Mari Uniri şi că viitorul românilor nu este într-un stat comun, ci ca două state separate într-o Uniune Europeană comună. Într-un fel, discutăm de formele fără fond ale lui Titu Maiorescu, într-o variantă contemporană, adică de calchierea fără discernământ a unor idei din gândirea politică occidentală, care pun ideea naţională în plan secund sau chiar o dezaprobă (prin asociere cu acel naţionalism excesiv şi exclusivist care a dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial), dar fără adaptarea necesară la specificul românesc. Ori formele extreme de naţionalism nu au reprezentat niciodată în spaţiul românesc altceva decât opţiuni minoritare, fără apel la publicul larg. Procentajul maxim obţinut vreodată de un partid de această factură în alegerile parlamentare a fost de 15% în anul 1937, an în care mişcările naţionaliste extremiste de pe continentul european cunoşteau apogeul istoric. Excesele naţionaliste ale unor regimuri de dictatură, cel din anii 1940-1944 sau cel din cea de-a doua etapă a comunismului românesc (1965-1989), nu au împiedicat prăbuşirea acestor regimuri în faţa acţiunii unor opozanţi (îń 1944) sau revoluţionari (în 1989), care la rândul lor nutreau puternice simţăminte patriotice. În realitate, obiectivul unităţii naţionale s-a împletit permanent în aceşti 170 de ani cu dezideratul liberalizării, al democratizării, al construirii statului de drept şi al occidentalizării culturale a societăţii româneşti. De la generaţia paşoptiştilor la generaţia care a realizat revoluţia din 1989 şi manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii din 1990 nu a existat de fapt o separaţie între idealul modernist pro-occidental şi democratic şi idealul unionist. Iar în zilele noastre, tinerii unionişti sunt în primele rânduri ale mişcărilor sociale anticorupţie, pentru stat de drept, democraţie sau mediu sănătos, atât la dreapta, cât şi la stânga Prutului.

Prin urmare, este absurd să discutăm de Centenar fără să facem nicio referire la restabilirea unităţii naţionale, să ne limităm la o propunere de proiect de ţară construită doar pe o agendă internă sau pe ceea ce practic ar putea fi descris ca un program de guvernare. CENTENARUL 2018 TREBUIE SĂ FIE MOMENTUL ÎN CARE ROMÂNII, DIRECT, DAR ŞI PRIN REPREZENTANŢII LOR DIN CLASA POLITICĂ ŞI DIN SOCIETATEA CIVILĂ, DIN AMBELE STATE ROMÂNEŞTI ŞI DIN DIASPORA, TREBUIE SĂ-ŞI ASUME PE DE-A ÎNTREGUL PROIECTUL ISTORIC DE ŢARĂ, IDEEA DE LA 1848 ÎN FORMELE PREZENTULUI, ŞI ANUME EDIFICAREA UNUI STAT UNIFICAT, MODERN, CU UN REGIM DE DEMOCRAŢIE LIBERALĂ ŞI CU RESPECTAREA TUTUROR STANDARDELOR STATULUI DE DREPT, MEMBRU ACTIV ŞI VALOROS AL UNIUNII EUROPENE ŞI AL NATO. Iar următorul pas major către recâştigarea proiectului istoric de ţară este REUNIFICAREA REPUBLICII MOLDOVA CU ROMÂNIA.

USR - La loc comanda şi multe necunoscute în viitor

La miezul nopţii s-a încheiat primul referendum electronic intern din Uniunea Salvaţi România, consultare a tuturor membrilor care a avut loc între 7 şi 13 august 2017, din iniţiativa Filialei USR Suceava, care a strâns mai mult de cele două sute de semnături necesare, după ce posibilitatea fusese introdusă prin Statutul adoptat la Congresul de la Cluj Napoca din mai. Iar asta în sine este o premieră în istoria politicii româneşti. Astfel de elemente de democraţie participativă ar putea face diferenţa dintre partidele vechi, îmbătrânite în relele post-comunismului, şi partidele noi, care să ducă România în secolul XXI.

De asemenea, încă o dată, avem de-a face cu o răsturnare de situaţie. După ce, aşa cum am scris în trecut, la 31 mai, în condiţii nu tocmai statutare, Biroul Naţional (BN) a hotărât cu o majoritate de un vot că USR se va poziţiona ca partid împotriva modificării articolului 48 din Constituţia României din iniţiativa Coaliţiei Pentru Familie (CPF), iar preşedintele recent reales Nicuşor Dan a demisionat din funcţie şi din partid, iar la 17 iunie a urmat un Comitet Politic Naţional care a invalidat decizia BN, acum referendumul intern face la loc comanda. Potrivit referendumului intern, aproximativ 53% dintre USR-işti au decis că USR trebuie să se poziţioneze şi au respins punctul de vedere al lui Nicuşor Dan (că partidul nu trebuie să se poziţioneze în niciun fel, iar chestiunea să rămână la latitudinea conştiinţei fiecăruia). Iar o majoritate care se suprapune parţial pe aceşti 53% a hotărât la o a doua întrebare că poziţionarea USR trebuie să fie împotriva modificării Constituţiei.

Fără a avea pretenţiile de olimpic la matematică ale lui Nicuşor Dan sau pe cele de statistician ale lui Ion Voinea, membrul BN care a coordonat tehnic întreaga operaţiune, am comparat şi eu cifrele şi concluzia mea ar fi că tema rămâne una divizivă şi că USR rămâne un partid foarte divers. Astfel, aşa cum s-a anunţat şi oficial, dintre cei 1.829 de membri USR care există în baza de date a partidului, au votat 1.453, aşadar 79,44%. Asta înseamnă că 20,56%, majoritatea lor cel puţin, sunt membri care au devenit inactivi (altfel nu se poate explica cum nu au găsit câteva minute în care să voteze în decursul unei săptămâni, prin câteva click-uri de pe smartphone-ul, laptopul sau desktopul propriu). Iar abţinerea acestor membri are diferite cauze, dar am o puternică senzaţie în glandă că cele mai multe căderi în lehamite le-a provocat agresivitatea campaniei interne ce a precedat referendumul, toată telenovela gesturilor melodramatice şi a vituperărilor reciproce, inclusiv monopolizarea întregii dezbateri interne din ultimele luni de un singur subiect, care în spaţiul public nu este foarte actual în acest moment.

 

Aşadar, procentele de care spuneam mai devreme, 53% versus 47% (rotunjit), îi priveşte pe acei USR-işti care au răspuns la prima întrebare a referendumului intern: dacă USR trebuie să se poziţioneze sau nu faţă de modificarea art. 48 din Constituţie şi faţă de CPF. Aici cifrele sunt următoarele: 766 au votat pentru poziţionare (punctul de vedere al USR Liberal, platforma care îi alătură pe "tehnocraţi" şi pe progresiştii de dreapta sau de stânga, în jurul lui Cristian Ghinea, Cătălin Drulă, Tudor Benga etc.), iar 682 s-au pronunţat împotriva poziţionării (adică punctul de vedere al lui Nicuşor Dan şi al apropiaţilor acestuia, cei care au iniţiat scrisoarea USR Moderat). Avem astfel un total de 1.448 de voturi,  prin urmare 5 membri USR şi-au anulat voturile sau s-au încurcat în soft şi nu au mai contat la scorul final. Lucrurile devin însă şi mai interesante dacă ne uităm şi pe cifrele de la a doua întrebare: dacă, în cazul poziţionării, USR ar trebui să se pronunţe impotriva sau pentru modificarea art. 48 din Constituţie şi a CPF. Aici avem 864 care cred că USR trebuie să se opună CPF şi iniţiativei acesteia şi 184 care consideră că USR ar trebui să susţină iniţiativa de modificare a Constituţiei. În total, aşadar, 1048 de membri USR, ceea ce înseamnă că 400 din cei care au răspuns la prima întrebare au ales să se abţină la a doua întrebare.

Aşadar USR se va poziţiona şi se va poziţiona pe un curs de coliziune cu CPF. Unii au susţinut în timpul campaniei pentru referendumul intern că asta înseamnă doar că USR se va poziţiona declarativ, dar că toţi membrii USR, inclusiv parlamentarii, vor avea dreptul în continuare să procedeze conform conştiinţei proprii. Aşa cum am spus-o şi în dezbaterea internă, asta e o idee de noaptea minţii. Dacă un partid se poziţionează, dar până şi unii din proprii săi aleşi continuă să susţină contrariul, poziţionarea acelui partid nu mai face doi bani. Practic, aici era o mică şmecherie, pentru că votul din Camera Deputaţilor, unde au existat dintre parlamentarii USR câteva voturi pentru modificarea Constituţiei şi câteva abţineri, era deja depăşit, iar la Senat exista un angajament al întregului grup USR de a vota împotriva modificării Constituţiei. Deci era uşor să susţii că se respectă votul de conştiinţă, când ştiai că acesta concordă cu poziţionarea partidului.

 

Ce ne facem însă că, tot din iniţiativa unor parlamentari USR, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională o modificare a Regulamentului Senatului care a inversat ordinea Camerelor sesizate în cazul legilor constituţionale. Astfel, este posibil ca întreaga procedură să trebuie să fie refăcută, cu Senatul ca primă Cameră sesizată (unii speră chiar cu strângerea din nou a semnăturilor de către CPF, dar după părerea mea invalidarea a 3 milioane de semnături nu din vina cetăţenilor, ci pentru că Senatul a făcut o încurcătură tehnică, ar fi un dezastru democratic). În această situaţie, BN al USR chiar va trebui să gestioneze situaţia în care, deşi partidul s-a poziţionat oficial, o parte din aleşii săi din noua Cameră a doua sesizată vor acţiona diferit de această poziţionare.

Apoi, rămân în urma campaniei interne mari fisuri între membri. După ce pentru alegerea BN la congresul din mai s-au formulat mai multe manifeste, avem acum în partid două platforme oarecum ideologice: USR Liberal şi USR Popular. De USR Liberal am zis mai devreme. Adaug doar că este un fel de monstruoasă coaliţie care alătură de la libertarieni sadea la neomarxişti în toată puterea cuvântului. I-a unit dorinţa de a ridica steagul împotriva CPF sau dezacordul faţă de punctele de vedere şi acţiunile lui Nicuşor Dan, suspiciunea faţă de Matei Păun, simpatia faţă de Dacian Cioloş şi de Vlad Voiculescu etc. Dar, mai departe, rămâne de văzut. Vor pune oare neomarxiştii umărul la construirea unui partid liberal, un fel de PNL versiunea beta, aşa cum a declarat deja că doreşte Cristian Ghinea? Se vor împăca libertarienii cu adeziunea în 2019 a USR la Alianţa Liberalilor şi Democraţilor Europeni (ALDE), care este de fapt un partid european de centru? Cert este că, la nivelul grupurilor de comunicare, se menţin demarcaţii ale facţiunilor USR Liberal.

Pe de altă parte, avem, aşa cum spuneam, USR Popular (numit uneori şi Creştin Democrat). Cel mai cunoscut lider din această facţiune ar fi Clotilde Armand. Dar şi aici sunt unii care sunt pro Nicuşor Dan şi alţii care sunt împotriva lui, unii mai apropiaţi de o democraţie creştină modernă, gen CDU/CSU din Germania, alţii care merg mai degrabă spre o linie conservatoare dură gen PIS-ul polonez sau FIDESZ-ul unguresc. Şi, din păcate, mai sunt şi unii care sunt pur şi simplu grobieni şi au tot avut darul de a provoca micii Stalini sufleteşti din tabăra progresistă să facă scandal şi liste negre, să ceară excluderi ş.a.m.d. Plus că cei din USR Popular vor ca în 2019 USR să se alăture Partidului Popular European (PPE), când alegerile europarlamentare, mai ales dacă USR va avea rezultate, vor impune efectuarea acestei opţiuni.

În fine, mai e o masă de membri USR care încă nu s-a alăturat niciunei platforme ideologice. Fiecare din motivele lui; în cazul meu, pentru că, după ce până la criza din 2008-2010 am mâncat neoliberalism pe pâine, criza mi-a arătat limitele ideologiei pe care o susţineam, punctul în care aceasta eşuează. Iar cu marxismul mă lămurisem în primii cincisprezece ani de viaţă. Aşa că eu cred că viitorul nu stă în raportarea mecanicistă la doctrinele politice ale secolelor XIX şi XX, fiecare cu defecte de acum cunoscute, ci în conceperea de noi doctrine, adaptate la timpurile pe care le trăim. Ideologiile trebuie să se adapteze vieţii, nu viaţa ideologiilor. Şi mai cred că, pentru a avea un viitor, USR are nevoie de o doctrină unificatoare, cu caracter de numitor comun al ideilor membrilor săi, nu de platforme divizive. Este motivul pentru care am participat şi susţin iniţiativa USR Viu, pornită de Vlad Alexandrescu şi care ar trebui confirmată de congresul extraordinar din toamnă.

 

Dacă nu vom avea acest numitor comun, următoarele ciocniri ideologice ne vor face praf din interior, până să ne distrugă PSD, mass media ostilă, aşa-zişii "prieteni" din anumite zone ale societăţii civile şi "influencerii" de meserie. Pentru că, şi aici Nicuşor Dan se înşeală, problema definirii constituţionale a căsătoriei şi familiei nu este singura tema puternic divizivă; astfel, la anul este Centenarul Marii Uniri, urmează centenarul Trianon în 2020. Tema naţională va apărea pe agendă şi este previzibil că mulţi din cei care au cerut poziţionarea faţă de CPF vor pretinde libertatea de conştiinţă, iar mulţi din cei care s-au opus poziţionării faţă de CPF vor dori ca USR să se poziţioneze pe chestiunea naţională, cu aceleaşi argumente de ambele părţi, dar inversate, un fel de imagine în oglindă a conflictului de acum. Şi acesta e doar un exemplu. Doctrina numitor comun ar avea darul de a oferi reperele necesare si de a evita escaladarea din nou a conflictului intern.

Bun, cele de mai sus au sens dacă USR va continua să existe (sau cel puţin să existe în forma de acum). Privită din altă perspectivă, la vârf şi lăsând masa celor 1453 de USR-işti activi deoparte, tot ceea ce s-a întâmplat în USR din februarie şi până acum a fost lupta pentru putere între gruparea lui Nicuşor Dan şi cea a "tehnocraţilor". Cum prima a reuşit să convingă doar 47% din partid, s-ar putea spune că a pierdut cel puţin runda asta. Pe de altă parte, BN-ul dominat de "tehnocraţi" a reînceput tatonările cu Plaftorma România 100 (RO100) a lui Dacian Cioloş, Dragoş Pâslaru, Vlad Voiculescu etc. Deocamdată se vorbeşte de colaborări, dar de aici la transformarea USR în vehicolul partinic parlamentar al RO100 şi la comasarea celor două structuri e doar un pas. Ba chiar s-a aprobat un al doilea referendum intern privind apropierea de RO100 pentru luna octombrie. Iar, pe de altă parte, lupta internă din ultimele şase luni, sincronizată cu şi alimentând atacurile tot mai numeroase şi mai dure din exterior, situează în acest moment USR undeva, să fim realişti, sub pragul electoral de 5%.

În concluzie, poate acum ar fi momentul pentru Nicuşor Dan să-şi reconsidere strategia. Fondatorul USR a anunţat vag că ramâne în politică, după ce a tot repetat de-a lungul verii că în cazul poziţionării în oricare direcţie a USR faţă de modificarea articolului 48 din Constituţie, demisia lui rămâne definitivă. Dar poate ar fi timpul să facă rabat de la legendara lui încăpăţânare şi să nu comită şi a patra eroare majoră de când a trecut din politica civică în cea electorală. Prima a fost când, în 2016, a dat atitudinea dură antisistem a USB pe una mai moale, doar anti-PSD şi dispusă la o colaborare cu PNL sub flamura unui eventual al doilea guvern Cioloş, context în care s-a îndepărtat de o parte din oamenii din societatea civilă cu care avusese acţiuni comune în trecut, percepuţi de unii din colaboratorii săi ca fiind cam prea "revoluţionari", şi i-a invitat în USR pe "tehnocraţii" care, cu toate calităţile lor profesionale, reprezentau oameni cu cariere construite cu sprijinul sistemului şi mai degrabă dispuşi să facă politică în termenii acestuia. A doua greşeală a fost în februarie 2017, când în locul unei negocieri oneste cu Dacian Cioloş- dacă USR tot clamase asocierea cu el înainte de alegerile de la 11 decembrie-, care ar fi dus sau nu la un rezultat, Nicuşor Dan, după cum a mărturisit chiar el, a tras destul de direct şi de rapid o concluzie negativă. A treia greşeală a fost însăşi demisia din 31 mai, când avea la dispoziţie mijloace statutare de a pune în discuţie decizia de poziţionare a BN (putea să convoace el, ca preşedinte al partidului, Comitetul Politic Naţional sau referendumul intern) şi ar fi rămas parte a procesului decizional de la vârful USR, cu posibilitatea conducerii altfel a campaniei pentru referendumul intern (şi foarte probabil cu un rezultat invers celui de acum). Procedând cum a procedat, Nicuşor Dan a dat apă la moară celor, deloc puţini, care l-au acuzat de şantaj emoţional asupra membrilor USR.

 

Ei bine, persistenţa în demisie ar fi acea a patra eroare majoră, chiar fatală, iar cariera lui politică s-ar încheia înainte de a începe. Deşi USR are şanse mari să se destrame sau să plonjeze şi mai mult sub pragul electoral fără fondatorul său, istoria arată că liderii politici, chiar adulaţi de electorat la un moment dat, în momentul în care-şi părăsesc partidele, ajung ca nici ei, nici noile lor formaţiuni politice să nu mai conteze cine ştie ce. Pot depune mărturie în această privinţă Petre Roman, Radu Câmpeanu, Theodor Stolojan, Mircea Geoană, Călin Popescu Tăriceanu, Traian Băsescu etc. Singura, dar singura excepţie notabilă a fost Ion Iliescu şi FDSN-ul din 1992 (ori USR de acum nu e FSN din 1989-1992). Dacă Nicuşor Dan revine în USR, chiar dacă este foarte probabil, după tot vodevilul, să nu recâştige preşedinţia USR la congresul extraordinar, ar putea să-i adune în jurul său pentru început pe cei 47% dintre membrii care i-au susţinut la referendumul intern punctul de vedere, iar la congresul ordinar din 2019 să revină formal pe o poziţie fruntaşă în partid. În schimb, este iluzoriu să creadă că toţi cei 47% l-ar urma într-o nouă formaţiune politică, plecată iar de la zero, neparlamentară sau cu unii din parlamentarii USR. Foarte mulţi dintre cei care au votat nepoziţionarea, unii tocmai în ideea întoarcerii lui Nicuşor Dan, în loc de a veni într-un nou partid probabil s-ar scârbi de tot şi ar renunţa la politică, iar eventualii parlamentari ar fi priviţi de electoratul USR, care e de o anumită factură, drept traseişti demni de dispreţ.

Ieri Constituţia, azi reabilitarea, mâine oare ce? PSD+ALDE ne fac o ţară de jurişti

 

Obstinaţia coaliţiei PSD+ALDE din ianuarie încoace de a se lua la trântă cu legislaţia penală pentru a înlătura consecinţele campaniei anticorupţie faţă de diverşii politicieni, înalţi funcţionari publici şi "oameni de afaceri" parteneri, a făcut ca dreptul penal şi cel de procedură penală, dar şi dreptul constituţional, materii totuşi destul de specializate, să devine subiecte de comentat pentru oricine, mai ceva ca fotbalul sau ca tenisul.

Iar vedeta zilei de ieri a fost reabilitarea, pentru că la Ministerul Dezvoltării al faimoasei posesoare de pix, doamna Sevil Shhaideh, există un proiect de Cod Administrativ, care ar urma să abroge Legea nr. 90/2001 pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului, deoarece prin prevederile sale Codul o va înlocui. Printre amintitele prevederi e şi faimosul articol 2, cel care împiedică persoanele care au suferit condamnări penale să devină membri ai Guvernului şi, deci, care i-a blocat lui Liviu Dragnea calea spre funcţia de prim-ministru. Acesta e înlocuit în proiectul de Cod Administrativ de un art. 17 care la litera c spune că interdicţia de a deveni membri ai Guvernului operează pentru cei care au suferit condamnări penale până la intervenţia reabilitării.

Aşa că reabilitarea a devenit vedeta dezbaterii publice de ieri (slavă cerului, că aşa a trecut mai neobservată gafa unui coleg, nu dau detalii). Totuşi, nu sunt foarte sigur că toată lumea pricepe ce e cu reabilitarea asta. Aşa că hai să vedem ce spune Codul penal, ăsta nou, din 2009 (dar şi în cel din 1968 reglementarea era cam aceeaşi):

"TITLUL IX Cauzele care înlătură consecințele condamnării -

Reabilitarea de drept 

   Art. 165. -   Reabilitarea are loc de drept în cazul condamnării la pedeapsa amenzii, la pedeapsa închisorii care nu depășește 2 ani sau la pedeapsa închisorii a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârșit o altă infracțiune.

 

Reabilitarea judecătorească 

   Art. 166. -   (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanță, după împlinirea următoarelor termene: 

   a) 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depășește 5 ani; 

   b) 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani; 

   c) 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detențiunii pe viață, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; 

   d) 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detențiunii pe viață, considerată executată ca urmare a grațierii, a împlinirii termenului de prescripție a executării pedepsei sau a liberării condiționate. 

   (2) Condamnatul decedat până la împlinirea termenului de reabilitare poate fi reabilitat dacă instanța, evaluând comportarea condamnatului până la deces, apreciază că merită acest beneficiu. 

Calculul termenului de reabilitare 

   Art. 167. -   (1) Termenele prevăzute în art. 165 și art. 166 se socotesc de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. 

   (2) Pentru cei condamnați la pedeapsa amenzii, termenul curge din momentul în care amenda a fost achitată integral sau executarea ei s-a stins în orice alt mod. 

   (3) În caz de grațiere totală sau de grațiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la data actului de grațiere, dacă la acea dată hotărârea de condamnare era definitivă, sau de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dacă actul de grațiere se referă la infracțiuni în curs de judecată. 

   (4) În caz de suspendare sub supraveghere a executării pedepsei, termenul curge de la data împlinirii termenului de supraveghere. 

   (5) În cazul condamnărilor succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse. 

Condițiile reabilitării judecătorești 

   Art. 168. -   Cererea de reabilitare judecătorească se admite dacă cel condamnat întrunește următoarele condiții: 

   a) nu a săvârșit o altă infracțiune în intervalul de timp prevăzut în art. 166; 

   b) a achitat integral cheltuielile de judecată și și-a îndeplinit obligațiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedește că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunțat la despăgubiri. 

Efectele reabilitării de drept sau judecătorești 

   Art. 169. -   (1) Reabilitarea face să înceteze decăderile și interdicțiile, precum și incapacitățile care rezultă din condamnare. 

   (2) Reabilitarea nu are ca urmare obligația de reintegrare în funcția din care condamnatul a fost scos în urma condamnării ori de redare a gradului militar pierdut. 

   (3) Reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranță. 

Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească 

   Art. 170. -   (1) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate introduce o nouă cerere decât după un termen de un an, care se socotește de la data respingerii cererii prin hotărâre definitivă. 

   (2) Condițiile prevăzute în art. 168 trebuie să fie îndeplinite și pentru intervalul de timp care a precedat noua cerere. 

   (3) Cererea respinsă ca urmare a neîndeplinirii unor condiții de formă poate fi reînnoită potrivit Codului de procedură penală. 

Anularea reabilitării 

   Art. 171. -   Reabilitarea judecătorească va fi anulată când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitat mai săvârșise o infracțiune care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi condus la respingerea cererii de reabilitare."

 

Bun, deci art. 2 din Legea nr. 90/2001 interzice celor cu condamnări penale să facă parte din Guvern fără să pomenească nimic de efectul reabilitării, în timp ce art. 17 lit. c din propusul Cod Administrativ ia în considerare intervenţia realibitării drept cauză de încetare a interdicţiei. Înseamnă însă asta că reabilitarea nu ar opera şi acum? Discutabil. Momentan nu avem niciun politician care să fi fost reabilitat după ispăşirea condamnării şi care să fie în poziţia de a ridica o excepţie de neconstituţionalitate (termenele sunt destul de lungi, acoperirea prejudiciilor e o condiţie sine qua non, iar campania anticorupţie a început să producă rezultate doar în ultimii câţiva ani). Dar, dacă acest lucru s-ar întâmpla, chiar şi fără derapajele din ultimul timp ale Curţii Constituţionale, cărora le-am dedicat articolul precedent, mă tem că CCR ar interpreta legea în sensul că interdicţia de a fi membru al Guvernului operează pentru cei cu condamnări penale numai până la intervenţia reabilitării. În Constituţie scrie negru pe alb că nimeni nu e mai presus de lege, deci, per a contrario, nimeni nu e nici mai sub lege faţă de altul, mai ales că avem şi principiul egalităţii în faţa legii de asemenea exprimat explicit, aşadar dacă unui infractor obişnuit, ca efect al reabilitării, i se şterg faptele din cazierul judiciar şi se poate din nou angaja oriunde, potrivit desigur capacităţilor lui, atunci de ce ar sta lucrurile altfel, mai dur, în cazul unui politician?

Sunt convins că se vor găsi destui suficient de exasperaţi după aproape trei decenii de jaf continuu să dorească eliminarea instituţiei reabilitării, aşa cum nu sunt puţini cei care ar dori reintroducerea pedepsei cu moartea. Dar, oricât de furioşi am fi pe PSD, ALDE sau, în general, pe politicienii cu care ne-am pricopsit în anii '90 şi 2000, nu trebuie să uitam că, deşi corupţia creează cele mai importante prejudicii, grosul delincvenţei este dat de infractorii mărunţi, care de multe ori fac ceea ce fac din motive sociale: sărăcie, lipsa educaţiei şi, implicit, a alternativelor etc. Prin urmare, dincolo de funcţia punitivă, de pedepsire a celor care au încălcat legea, precum şi de apărare a societăţii în faţa fenomenului infracţional, sistemul penal trebuie să aibă şi o funcţie de recuperare, pe cât posibil, a acestor oameni şi de reintegrare a lor în societate. Iar instituţia reabilitării le oferă şansa ca, dacă nu mai comit alte fapte penale şi îşi câştigă cinstit pâinea suficient timp, consecinţele statutului de fost condamnat să fie înlăturate şi omul să fie reprimit ca membru valid al societăţii.

Sigur, putem discuta termenele de reabilitare, condiţiile, dacă să existe infracţiuni pentru care aceasta să nu poată interveni. De exemplu, eu nu m-aş grăbi să reabilitez, chiar şi după un mare număr de ani, criminali împotriva umanităţii, criminali şi violatori în serie, conducătorii unor reţele de crimă organizată de tip mafiot, de ce nu chiar şi anumite fapte de corupţie (la asta, de exemplu, chiar s-ar justifica un prag valoric, pentru că cineva care a prejudiciat statul cu sute de mii sau cu milioane de euro şi a adus un rău general societăţii este clar că nu a făcut-o pentru că era un caz social, iar faptele sale pot avea consecinţe multiple si decalate în timp- a se vedea cazul #Colectiv cu cei şaizeci şi patru de morţi ai săi şi celelalte zeci de răniţi, favorizat de un întreg sistem corupt care a împiedicat implementarea măsurilor de prevenţie impuse de lege). 

Hai însă să ne întoarcem la relaţia dintre interdicţia condamnatului penal de a deveni membru al Guvernului şi reabilitare. Cum spuneam, părerea mea este că proiectul de Cod Administrativ spune explicit ceea ce foarte probabil Curtea Constituţională ar fi considerat, deloc nejustificat, că operează implicit. De fapt, dincolo de aspectul strict juridic, aici discuţia are şi o foarte importantă latură morală. Bun, avem o interdicţie generală pentru condamnaţii penali de a deveni membri ai Guvernului şi să presupunem că avem doi ministeriabili, unul condamnat pentru vătămare corporală din culpă într-un accident de circulaţie, celălalt pentru corupţie, abuz în serviciu sau fraudă electorală. La un moment dat, amândoi se vor reabilita. Are vreo logică din acel moment să continuăm să-i interzicem celui cu accidentul de circulaţie, oricât de competent ar fi, să devină membru al Guvernului? Păi, nu prea. Oricum fapta lui nu a avut legătură cu funcţia politică sau administrativă deţinută la momentul în care a avut loc accidentul. Dar în ce-l priveşte pe cel cu condamnarea pentru corupţie, abuz în serviciu sau fraudă electorală? Cam da, el a comis fapta dintr-o poziţie de putere de care a abuzat şi odată condamnat definitiv, până la intervenţia reabilitării, probabil nu s-a mai aflat în poziţii care să-i permită recidiva, deci nu e prea indicat să-l punem din nou într-o poziţie de putere, pentru că există totuşi un risc. Doar că aici intervine şi discernământul partidului sau coaliţiei de guvernare care-l propune. Şi, mai ales, discernământul electoratului, care nu ar trebui să mai voteze candidaţi aflaţi în închisoare sau partide conduse de condamnaţi penal.

Cum spuneam, ieri au fost ceva discuţii pe tema asta, încurajate de mass media şi de diverşi comentatori din online. Iar pagina Corupţia Ucide a anunţat pentru duminică un marş din Piaţa Victoriei către sediul PSD pentru a protesta faţă de Codul Administrativ şi de art. 17 lit. c din acesta, cel cu reabilitarea. Doar că dezbaterea pe marginea acestui subiect e de-abia la început, iar înainte de a protesta cred că oamenii ar trebui să se informeze. Şi poate nu întâmplător a apărut aşa brusc acest subiect, al unui proiect care e în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Dezvoltării încă din noiembrie 2016, exact când se ceruse demisia ministrului de interne Carmen Dan pentru comportamentul abuziv al Jandarmeriei faţă de protestari duminică, 9 iulie, când aceştia au fost forţaţi să se deplaseze pe trotuar şi doi dintre ei au fost ridicaţi cu duba şi duşi la secţia 1, apoi la secţia 4 poliţie, unde unul a fost amendat, dar celălat nu a primit nicio sancţiune. Şi poate, pentru duminica asta, ar fi fost mai logic un marş către sediul MAI. Că doar nu suntem peştişori aurii şi să ne luăm chiar după orice ne trece prin faţa ochilor.

#rezist #insist #gândesc

De la Curtea Constituţională la Curtea Prostituţională

Mâine, marţi, 11 iulie 2017, Curtea Constituţională a României (CCR) are pe ordinea de zi o excepţie de neconstituţionalitate la adresa art. 392 (fapte săvârşite în legătură cu un referendum) raportat la art. 386 (coruperea alegătorilor) Cod penal. Referendumul în discuţie este cel privind demiterea Preşedintelui din 2012, iar dintre cei şase petenţi, patru sunt persoane condamnate odată cu Liviu Dragnea. Acesta din urmă nu a fost condamnat cu această încadrare ci conform art. 13 din Legea nr. 78/2000 care precizează că "Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."

Ar fi însă greşit să credem că Preşedintele Camerei Deputaţilor şi al PSD nu are nicio miză în pronunţarea CCR din acest caz. Sunt posibile două variante care l-ar avantaja pe Liviu Dragnea: cea în care CCR, prin decizia pe care o va pronunţa, va face o trimitere la art. 13 din Legea nr. 78/2000, impunând fie o anumită interpretare a acestuia, fie, mai grav, dând indicaţii Parlamentului cum să modifice acel articol de lege, fie reinterpretând conţinutul articolelor 386 şi 392 din Codul penal în aşa fel încât să dispară natura penală a faptelor concrete ce au dus la condamnarea prepuşilor lui Liviu Dragnea. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci folosirea influenţei/autoriăţii de către Dragnea în timpul referendumului din 2012 nu ar mai putea fi considerată ca exercitată în vederea obţinerii de foloase necuvenite, deci faptele actualului preşedinte PSD nu ar mai fi încadrabile în definiţia infracţiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000. Următorul pas ar fi pentru domnia sa atacarea hotărârii judecătoreşti de condamnare definitivă cu o cale extraordinară de atac, cum este revizuirea, şi casarea acesteia, cazierul domniei sale urmând a fi "spălat", iar calea spre funcţia de prim-ministru deschisă.

Cu actuala Curte Constituţională nu ar trebui să ne mirăm de un astfel de rezultat. Întotdeauna, departe de a fi ce ar fi trebuit să fie, adică o instanţă populată de magistraţi cu mare experienţă şi vechime, a căror singură prioritate să fie impunerea respectării Constituţiei, CCR a fost un fel de pension pentru bătrânii politruci. Dar de la venirea la preşedinţia acesteia a domnului Valer Dorneanu, PSD-ist din epoca lui Ion Iliescu şi fost titular al funcţiei parlamentare deţinute în prezent de Liviu Dragnea, şi de când acesta şi-a dat mâna cu fostul procuror de casă al Preşedintelui Traian Băsescu, Daniel Morar, Curtea Constituţională a început să încalce sistematic Constituţia şi chiar să uzurpe rolul Parlamentului de legislator pozitiv primar.

De altfel, aceasta a fost problema de drept constituţional pe care am ridicat-o la dezbaterea cu "profesioniştii" de luni, 3 iulie, a doua după cea cu societatea civilă de miercuri, 28 iunie, organizată de Ministrul Justiţiei în legătură cu problema pragului valoric pentru infracţiunea de abuz în serviciu (de altfel, din toată dezbaterea, am fost singurul care a ridicat problema aspectului de drept constituţional şi nu doar a celui de drept penal).

Astfel, în motivarea Deciziei nr. 392/06.06.2017, ca parte a unei consideraţii pe care nu se sprijinea verdictul la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Bombonica Prodana, fosta soţie a preşedintelui PSD, CCR a pretins Parlamentului să legifereze un prag valoric dincolo de care fapta încadrabilă ca abuz în serviciu să dobândească caracterul penal. Din nou, discutăm de fapt de interesul lui Liviu Dragnea, care are în stare de judecată un al doilea dosar, de instigare la abuz în serviciu, în care prejudiciul este evaluat la 107.000 de lei (aşa că prin OUG 13 s-a încercat stabilirea unui astfel de prag valoric la 200.000 de lei). Teoretic, deciziile CCR, inclusiv motivările, au caracter obligatoriu, dar în dreptul anglo-saxon, de unde este împrumutat precedentul judiciar care operează în cazul deciziilor CCR, acest caracter revine doar verdictului şi consideraţiilor pe care se sprijină verdictul, nu şi consideraţiilor colaterale.

Mai mult decât atât, în acest caz se pune problema dacă CCR poate da instrucţiuni atât de specifice Parlamentului, dacă îi poate impune soluţii legislative. Da, nu există niciun dubiu că este în puterea Curţii Constituţionale să suspende aplicarea dispoziţiilor legale pe care le găseşte ca fiind neconstituţionale, precum şi că interpretările în cheie constituţională ale textelor de lege de către Curtea Constituţională sunt obligatorii. Dar în momentul în care Curtea Constituţională nu se limitează la a semnala existenţa unei lipse de constituţionalitate pe care Parlamentul are un anumit termen pentru a o repara, fiind însă la latitudinea Parlamentului să găsească soluţia care să rezolve deficienţa semnalată de CCR, ci se apucă efectiv să impună Parlamentului o anumită soluţie tehnică, atunci Curtea se erijează în legiuitor pozitiv primar. Ceea ce contravine flagrant Constituţiei.

Astfel, art. 61 alin. (1) din Constituţia României precizează în modul cel mai tranşant: "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării." Parlamentul poate să delege această autoritate Guvernului, abilitându-l să emită Ordonanţe şi Ordonanţe de Urgenţă, care ulterior însă trebuie şi ele confirmate prin lege adoptată de Parlament, dar calitatea sa de unic legiuitor pozitiv primar e atât de puternică încât chiar şi referendumul naţional convocat de Preşedintele României conform art. 90 din Constituţie are doar caracter consultativ. Tocmai prin prisma acestui caracter consultativ şi a faptului că Parlamentul este, în România, totuna cu puterea legislativă, a putut face acesta abstracţie de rezultatele referendumului din 2009 (în ciuda frustrării unora, care încă se manifestă şi azi), chiar dacă tot Constituţia prevede în art. 2 alin. (1) că: "Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum."

Deci, ceea nu pot cetăţenii cu drept de vot chemaţi la referendum, deşi titulari ai suveranităţii naţionale, poate Curtea Constituţională? Adică să ordone Parlamentului ce şi cum să legifereze; în cazul de faţă pragul valoric la abuzul în serviciu, lăsând doar cuantumul pragului la latitudinea Legislativului? Evident că nu. Este cât se poate de clar că ne aflăm în faţa unei uzurpări a Parlamentului de către un organism care nici măcar nu este desemnat prin alegeri libere, periodice şi corecte, aşa cum prevede art. 2 alin. (1) din Constituţie.Cum însă îi controlăm pe controlori? Ce ne facem când exact titularii controlului de constituţionalitate încalcă flagrant Constituţia, bazându-se pe caracterul obligatoriu al deciziilor lor.

Ei bine, un prim răspuns este că orice recomandare a CCR care excede semnalării deficienţei de constituţionalitate sau interpretării din perspectivă consituţională a textului de lege aşa cum este el scris, ar trebui privită exact ca o recomandare şi exceptată de la caracterul obligatoriu al deciziei CCR. Curtea Constituţională nu are calitatea de legiuitor pozitiv, aşadar orice soluţii propuse Parlamentului ar trebui privite ca elemente de doctrină juridică şi tratate ca nişte propuneri neobligatorii. Iar pentru confirmarea acestei discerneri între elementele obligatorii şi recomandările neobligatorii din deciziile Curţii Constituţionale,  ar fi foarte indicat ca Preşedintele Klaus Ioahnnis să se adreseze Comisiei de la Veneţia (care, din păcate, nu poate fi sesizată de societatea civilă, ci numai de autorităţile statului).

De altfel, amplificarea în ultimul timp a manevrelor îndreptate împotriva campaniei anticorupţie avându-l ca principal instigator pe Liviu Dragnea, inclusiv prin utilizarea cozilor de topor de la Curtea Constituţională, a dus la o accentuare a protestelor din Piaţa Victoriei, care continuă neîntrerupt din 31 ianuarie. Duminică, 2 iulie, au mărşăluit pe ploaie până la sediul CCR din Palatul Parlamentului circa două mii de oameni, iar alte câteva sute au realizat un nou marş ieri, 9 iulie, până la sediul DNA. Cu o Jandarmerie vizibil mai ostilă, care s-a încăpăţânat să nu permită ocuparea unei benzi pe carosabil şi care, spre final, a şi "îndubat" două persoane: pe Cristian Mihai Dide şi pe un domn care filma ridicarea din stradă a primului (şi care a fost apoi eliberat nesancţionat, semn clar că singurul scop a fost împiedicarea filmării). Alte proteste au avut loc în cele două duminici şi la Sibiu şi în alte oraşe.

Şi, ce este mai ironic, deşi detestă marea majoritate a ocupanţilor scaunelor de deputat şi de senator, protestatarii sunt cei care, în acest moment, apără această instituţie fundamentală a democraţiei care este Parlamentul. Nu autoasumatul zgomotos tribun al supremaţiei parlamentare, actualul Preşedinte al Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, care vituperează contra "Binomului", a justiţiei,  a ambasadelor şi a multinaţionalelor, dar care nu are dificultăţi cu uzurparea rolului Parlamentului de către o Curte Constituţională din ce în ce mai deraiată de la rolul său în organigrama statului, ci exact protestatarii sunt adevăraţii apărători ai rolului Parlamentului şi ai separaţiei puterilor în stat.